Frankenstein- Mary Shelley

Frankenstein ... Un nume care până recent îmi spunea prea puţine. Îl asociam vag cu un monstru creat de un medic nebun, dar atât. Din acest motiv, lectura romanului lui Mary Shelley mi-a completat în chip fericit anumite lacune.

Pentru „faima” de care se bucură, cartea mi s-a părut totuşi neobişnuit de profundă. Povestea începe în clipa în care capitanul Robert Walton, aflat în drumul său către Polul Nord, salvează un necunoscut. În timp, între acesta şi căpitan se leagă o prietenie. Robert, chinuit de dorinţa şi de imposibilitatea de a-şi împlini visul, acela de a explora Polul, găseşte în străin un confident. Dar abia când străinul, pe nume Victor Frankenstein, începe să-şi spună propria poveste, Robert descoperă că neîmplinirea unui vis nu poate fi egalată în tragism decât de realizarea, în mod nefast, a acestuia.
Născut într-o familie înstărită, care i-a încurajat încă din fragedă pruncie înclinaţia către cunoaştere, Frankenstein s-a bucurat de o tinereţe ferită, trăită în compania „verişoarei” Elizabeth şi a bunului său prieten, Henry Clerval.
Norocul nu îl părăseşte pe Victor nici când decide să meargă la studii în Ingolstadt, în Germania. Dovedindu-se deosebit de receptiv la studiu, personajul dobândeşte curând cunoştinţe vaste, totul culminând cu descoperirea secretului vieţii. În acel moment, Frankenstein decide să-şi pună cunoştinţele în practică, însă sfârşeşte prin a crea un monstru.
Hăituit de oribila fiinţă, Victor părăseşte Ingolstadt, însă monstrul îl urmăreşte, ameninţând să-i distrugă întreaga viaţă. Când Frankenstein refuză rugămintea creaturii, de a-i construi o femeie, furia monstrului nu mai cunoaşte limite. O ucide pe Elizabeth şi folosindu-se de setea de răzbunare care pune stăpânire pe Victor, îl atrage pe acesta tot mai mult către Nord, supunându-l unor groaznice lipsuri, fără a-l lasa vreodată să moară.

La scurt timp după ce îşi termină de istorisit povestea, Victor moare. Veghindu-şi prietenul, Robert Walton se trezeşte deodată faţă în faţă cu monstrul. Chinuit de remuşcări, acesta îşi deplânge propriul destin şi sfârşeşte prin a lua o hotărâre eroică. În ceea ce-l priveşte pe căpitan, el se supune unor forţe superioare şi îşi abandonează visul, hotărând să îşi întrerupă călătoria.

Mai mult decât o banală poveste cu moştrii, „Frankenstein” mi s-a părut o imagine a unei lumi refractară la diferit. O lume a cărei victime sunt, în final, personajele principale. Opera lui Frankenstein nu a fost concepută să fie un monstru. Înzestrat cu sensibilitate şi dragoste, făptura creată de Victor nu s-a dezumanizat decât în clipa în care a cunoscut respingerea.
Am putea crede că personajul lui Mary Shelley ţine de ficţional... Şi totuşi, câţi asemenea „monştri” nu iau naştere zilnic, sub ochii noştri, ca urmare a respingerii şi a insensibilităţii altora? Nu este nevoie de un Frankenstein pentru a naşte inadaptaţi ... Iar suferinţa, drama individului respins este la fel de puternică şi atunci când nu are drept suport corpul unei bestii...

Vălul pictat- William Somerset Maugham

Îmi doream de mult timp să citesc „Valul pictat”. Filmul mă impresionase până la lacrimi, iar cartea care îl inspirase nu putea fi decât una excepţională. Totuşi, am rezistat cu stoicism până la terminarea bacului. Cartea a devenit astfel o binemeritată răsplată după o perioadă de muncă.

Mă aşteptam la un roman de dragoste, la o poveste emoţionantă. „Vălul pictat” nu a fost nimic din toate aceste. Până într-un punct, cartea m-a dezamăgit. Mi-a lăsat acel gust amar pe care în general mi-l lasă cărţile cu personaje superficiale, incapabile şi lipsite de dorinţa de a-şi depăşi statutul.

Cartea prezintă povestea lui Kitty Fane. Provenind dintr-o familie din clasa de mijloc, cu o mamă hotărâtă să parvină şi un tată lipsit de personalitate, tânăra constată curând că unica ei menire este aceea de a încheia un mariaj excelent, spre mândria familiei. Într-un moment de disperare, ea acceptă cererea în căsătorie a unui bacteriolog, Walter Fane şi pleacă cu acesta în China.
Dar, ca în orice cuplu cu parteneri diametrali opuşi, incompatibilităţile nu întârzie să se arate. Manifestările stângace de dragoste ale unui soţ iubitor, dar timid, o aruncă în cele din urmă pe Kitty în braţele lui Charlie Townsend. Când Walter află acest lucru, îi oferă soţiei lui două alternative: divorţul, în condiţiile în care Charlie ar accepta legalizarea relaţiei, sau plecarea imediată într-un oraş din centrul Chinei, pradă unei epidemii de holeră.
Respinsă de Charile, Kitty nu vede altă soluţie decât aceea de a-şi urma soţul.În Mei Tan Fu, tânăra descoperă un alt mod de viaţă. Lipsită de distracţii şi de societatea oamenilor „de lume” ea sfârşeşte prin a se face utilă într-o mănăstire. Încearcă fără succes să recâştige afecţiunea soţului, să simuleze aparenţa unei vieţi normale, însă toate planurile ei sunt curmate abrupt de moartea lui Walter.
Reîntoarsă în Ching Yan, Kitty are o ultima aventură cu Charlie. Scârba faţă de propriul fel de a fi, o îndeamnă în cele din urmă să ia totul de la capăt, să îşi croiască un destin nou, mânată, de data asta, de un scop precis: acela de a-şi creşte copilul pe care urmează să îl nască în spiritul altor valori decât cele care îi fuseseră inoculate.

Deşi este o carte cu o temă bine aleasă şi inedit ilustrată, „Vălul pictat” nu a reuşit să mă convingă. Ceva m-a iritat. Poate acea detaşare a autorului, care face ca marile drame să pară nesemnificative, un atribuit specific doar omului, rezultat al însuşi mediocrităţii umane. Apoi personajele... Niciunul nu îşi depăşeşte conturul, niciunul nu devine cu adevărat memorabil. Walter, savantul neadaptat, moare pentru o cauză glorioasă de care nimeni nu îşi va mai aminti. Iar Kitty rămâne până la final frivolă, supusă instinctelor şi circumstanţelor. Până şi promisiunea din final are ceva artificial în ea.

„Vălul pictat” rămâne genul de carte pe care mă feresc s-o recomand. Superficialitatea ridicată la rang de artă nu m-a impresionat niciodată, iar până la urma, cartea exact asta este: o poveste despre oameni superficiali, captivi într-o lume superficială.

Plopii din Berlin-Anne Birkefeldt Radge

Am citit „Plopii din Berlin” în fugă, între două examene. Spre deosebire de alte cărţi bune, aceasta nu m-a acaparat din primul moment. Din contră, am fost tentată s-o abandonez după lectura primelor cinci pagini. Reputaţia de care se bucură cartea m-a făcut să-i dau o a doua şansă. Şi nu am regretat.

În esenţă, „Plopii din Berlin” nu este altceva decât povestea unei familii destrămate. Trei fraţi chinuiţi de trecut, Margido, Erlend şi Tor, se reîntâlnesc la ferma unde copilăriseră, pentru a-şi lua rămas-bun de la mama lor, aflată pe patul de moarte. Într-un impuls de moment, Tor decide să îşi cheme şi fiica, Torunn care, respinsă de familia tatălui ei, îşi croise de mult un destin separat. Întâlnirea dintre personaje aduce faţă în faţă patru lumi cum nu se poate mai diferite: Margido, proprietarul unei firme de pompe funebre, lipsit de aspiraţii şi de o viaţă personală, care îşi concentrează toată energia în munca sa. Erlend, un decorator de vitrine celebru, care şi-a găsit satisfacţia pe plan personal în relaţia cu iubitul său, Krumme. Şi Tor, unicul fiu rămas la fermă, care încearcă să găsească în compania porcilor o fărâmă din afecţiunea de care o mamă severă şi o relaţie eşuată l-au privat. Tabloul este întregit de Torunn. Respinsă de bunica ei, ea nu reuşeşte, în ciuda eforturilor, să vadă în tatăl ei altceva decât un fermier timid, mirosid a grajd.

Moartea Annei, mama celor trei fraţi, aduce la lumină răni vechi. Într-o încercare de a simula apartenenţa la aceeaşi familie, Torunn şi Erlend propun sărbătorirea Cărciunului la fermă. Dar conflictele nu întârzie să apară. Încapacitatea lui Margido de a accepta orientarea sexuală a lui Erlend şi debusolarea lui Tor sunt prilej de noi tensiuni. Iar când, la masa festivă, tatăl celor trei fraţi decide să rupă tăcerea, un secret teribil iese la iveală.

Autoarea reuşeşte să suprindă, mai ales prin stil. Până şi titlul cărţii este de fapt metafora unui mod de viaţă. Personajele se conturează treptat, mediul în care ele se dezvoltă reflectându-le nu numai viaţa, ci şi caracterul. Anne Birkefeldt reuşeşte să întegreze până şi relaţiile dintre homosexuali în sfera firescului. Krumme şi Erlend evoluează în propria lor lume, se bucură de iubirea lor fără a deveni excentrici.

Inovator şi suprinzător, romanul „Plopii din Berlin” aruncă o nouă lumină asupra ideii de moralitate şi asupra noţiunii de familie, dovedindu-ne, din nou, că nu există dramă mai mare decât cea a unui individ care nu a reuşit să se impace cu propriul trecut.

Îndrăgostită de un masai-Corinne Hoffmann

Ce ar putea determina o tânără în vârstă de 27 de ani să renunţe, împotriva oricărei raţiuni la prietenul ei şi la o viaţă prosperă, în Elveţia, pentru o existenţă plină de lipsuri în Kenya? Dragostea!

În ziua în care păşeşte pentru prima dată pe pământ african, Corinne Hofmann nici nu bănuieşte că viaţa ei este pe punctul de a lua o turnură decisivă. Însă este de ajuns privirea pătrunzătoare a unui războinic masai pe nume Lketiga, pentru ca tânăra să decidă să lase în urmă tot , pentru a trăi alături de acesta.

Dar poate dragostea compensa sacrificiile impuse de o viaţă dusă în condiţii primitive, în mijlocul sălbăticiei şi de o societate în care femeia este considerată inferioară bărbatului?
Beneficiind de o energie şi de o capacitate de adaptare admirabilă, Corinne reuşeşte să pună pe picioare o afacere şi să prospere. Însă bolile cauzate de un trai nesănătos (malarie, hepatită), gelozia excesivă a soţului, dar, mai presus de toate, naşterea fiicei ei, Napirai, o determină pe Corinne să ia o decizie crucială: împreună cu fiica ei părăseşte pentru totdeauna Kenya, lăsându-şi iubirea în urmă, hotărâtă să înceapă o nouă viaţă, într-o lume civilizată.

Deşi lipsită aproape complet de valoare literară, "Îndragăstită de un masai" rămâne o carte care atrage. Este, mai presus de toate, un mod plăcut de a explora o lume, de a privi într-o cultură, pentru mulţi, necunoscută.

O vară la ţară-J.L.Carr

Rar se întâmplă ca o lectură să se suprapună atât de fidel pe propria mea stare, cum s-a întâmplat cu “O vară la ţară”. Cartea m-a captivat de la bun început, promisiunea unei lumi netulburate de orice influenţă exterioară găsind imediat răsunet în sufletul meu.

Tom Birkin, un tânăr restaurator de monumente, este invitat într-un mic sat numit Oxgodby pentru a recondiţiona o pictură murală recent descoperită în biserica satului. Văzând în acestă propunere ocazia de a fugi de amintirea războiului şi a recentului său eşec sentimental, personajul acceptă.

Întâmpinat cu scepticism de vicarul Keach, Tom Birkin se adaptează totuşi suprinzător de bine unei vieţi lipsită de framântările şi luciul fals al oraşului. Leaga o strânsă prietenie cu James Moon, un arheolog purtând şi el urmele unui război fără sens. În paralel, Birkin este asimilat în cercurile mondene ale satului devenind curând o figura obişnuită a şcolii de duminică şi a micilor reuniuni ale familiei Ellerbeck.

Deşi privită iniţial ca un pretext, munca sfârşeşte prin a-l captiva pe personaj. De la întălţimea schelei pe care lucrează, Tom Birkin se trezeşte privind în viaţa unui om mort cu mai bine de 500 de ani în urmă. Căci, pe măsura ce fragmente disparate ale unei fresce ies la iveală, se contureaza destinul unui om care îşi pusese viata în slujba pasiunii. Este un destin care începe sa-l preocupe pe Birkin, cu atât mai mult cu cât i se pare de neînţeles ca un om perfecţionist, obsedat de detalii, să lase ultima parte a frescei pe mâinile nepricepute ale unui ucenic. Revelaţia vine din senin: “Şi apoi mi-am dat seama de ce marea de flăcări nu fusese făcută de el. Era ultima lui lucrare. Îi era de ajuns, nu putea merge mai departe. Plecase, renunţase la pictură. Dar în zilele acelea nu puteai pleca; l-au adus înapoi şi l-au forţat să termine. Aşa că probabil murise lucrând.”

Sfârşitul verii aduce cu ea şi colapsul imaginii unui univers idilic. James Moon se dovedeşte a fi un homosexual chinuit nu atât de amintirea războiului, cât de apasarea la care propriul statul îl condamnă. Idila dintre doamna Keach si Tom sfârşeşte neconsumată iar mormântul pe care James Moon îl descoperă în curtea bisericii aruncă o ultimă umbră asupra unei lumi ale care norme rigide nu iartă nici măcar un biet musulman refugiat în sat, care este reprezentat arzând in flăcările Iadului, pe minunata frescă din interiorul bisericii.

Obligat să plece, Tom Birkin descoperă că, pe nesimţite, zbuciumul său fusese înlocuit de un calm izvorât din înţelegere: “Putem cere iar şi iar, dar nu putem avea din nou ceea ce odată părea să fie al nostru pentru totdeauna- lucrurile care se întâmplau atunci, acea biserică singură în câmp, un culcuş în clopotniţă, o voce pe care ne-o amintim, atingerea unei mâini, o faţă îndrăgită. Toate acestea au trecut şi nu poţi face altceva decât să aştepţi să treacă şi durerea”.

“O vară la ţară” mi-a adus în suflet o farâmă din calmul verii; mi s-a părut o carte care te îndeamnă să priveşti în spatele aparenţelor. Căci, aşa cum în spatele unui perete prost văruit se poate ascunde o minunată frescă, aşa şi în spatele unor momente umbrite de banal se ascund clipe pline de un efemer farmec.

Memoriile unei gheişe-Arthur Golden

Cartea reprezintă o minunată incursiune într-o lume învăluită de mister: cea a gheişelor.

Chiyo, o fată dintr-un sat de pescari, este vândută de tatăl ei unei okiya. Acolo ea este iniţiată în artele gheişelor (dansul, conversaţia, actoria, muzica).

Însă drumul către succes în lumea gheişelor este pavat de obstacole, Chiyo fiind nevoită să lupte cu intrigile puse la cale de rivala ei, gheişa Hatsumomo.
Din momentul în care întâlneşte dragostea, în persoana unui misterios bărbat, Preşedintele, tânăra va face orice pentru a deveni o gheişă de succes. Chiyo se transformă Sayuri, fermecătoarea gheişă cu ochi albaştri-căprui, capabilă să farmece printr-o singură mişcare de evantai.
Al doilea război mondial, şi perioada de după acesta , vor schimba radical modul de viaţă al gheişelor din oraşul Kyoto. Okiy-iile fiind închise, gheişele trebuie să-şi câştige existenţa prin mijloace proprii.
După război, Sayuri redevine gheişă. Îl întâlneşte pe Preşedinte, a cărui amantă devine. Ulterior se mută la New York, lăsând în urmă un Kyoto distrus de război, în care numărul gheişelor este în continuă scădere. Sayuri continuă să se întâlnească cu Preşedintele, până la moartea acestuia.

Ceea ce farmecă la această carte mai mult chiar decât acţiunea în sine, este modul în care întâmplările sunt dezvăluite cititorului. Reflexiile lui Sayuri asupra propriei existenţe cât şi asupra vieţii în general , oferă o nouă perspectivă asupra soartei omului, asupra efemerităţii existenţei noastre ,,cu nimic mai durabilă decât un val care se ridică din ocean. Oricare ar fi chinurile şi triumfurile noastre, oricât de mult am suferi, mult prea curând se împrăştie toate, ca tuşul prea subţire pe hârtie” .

O minunată împletire între realităţile Kyoto-ului interbelic şi romantismul unei poveşti ficţionale, romanul „Memoriile unei gheişe” aruncă o lumină nouă asupra unui tip de femeie neînţeles, admirat sau stigmatizat timp de secole: gheişa

Groaznica moartea a lui Old Cursing-Dry

După o pauză destul de lungă, am revenit la unul dintre scriitorii mei preferaţi, Karl May. Romanele lui mi-au marcat copilăria. Citeam cu sufletul la gură aventurile lui Winnetou şi ale lui Old Shatterhand, iar multe pasaje mi-au rămas adânc întipărite în memorie.

Zece ani mai târziu, plăcerea de a-l citi nu s-a diminuat, din contră. Într-o perioadă în care timpul nu îmi permite să abordez cărţi mai dificile, romanele lui Karl May se aseamănă mult cu o oază liniştită, în care evadezi, sătul de apăsarea cotidianului.

„Groaznica moartea a lui Old Cursing-Dry” în varianta în care am citit-o eu (biblioteca Interval, colecţia Western) se compune din două scurte povestiri abordând, în esenţă, aceeaşi temă. În binecunoscutul decor al Vestului Sălbatic, autorul introduce personajele care l-au consacrat: Winnetou, Old Shatterhand, Dick Hammerdull şi „bătrânul coon”, Pitt Holbers. Prima poveste, purtând titlul volumului, reuneşte cele patru personaje. O vânătoare pe ţinutul indienilor navajos se transformă într-o adevărată aventură, în clipa în care o parte din tovarăşii lui Dick Hammerdull sunt luaţi prizonieri de indienii pa-utes. Alături de vechii săi prieteni, şi de un străin în care Old Shatterhand îl identifică pe Old Cursing-Dry, un personaj unanim detestat în Vestul Sălbatic datorită libajului colorat şi a atitudinii faţă de pieile roşii, Winnetou decide să salveze prizonierii. Dar, spre deosebire alte aventuri, în această întâmplare un cuvânt important de spus îl are şi divinitatea, a cărei pedeapsă loveşte în cel mai neaşteptat mod.

Cea de-a doua povestire, „Luminile sfântului Elm” îi suprinde pe Winnetou şi Old Shatterhand întorcându-se de la o vânătoare de bizoni, din Munţii Stâncoşi. Obligaţi, de căderile timpurii de zăpadă să ierneze la Fortul Niobara, cei doi fac cunoştinta unor căutători de aur, fraţii Burning, precum şi a doi oameni cu o reputaţie dubioasă, Grinder şi Slack.
Odată cu îndreptarea vremii, personajele părăsesc, pe rând, fortul, Winnetou şi Old Shatterhand plecând ultimii. Cei doi se alarmează când observă, pe baza urmelor, că Grinder şi Slack urmăresc fraţii Burning, cu intenţia clară de a-i ucide. În ciuda sforţărilor, cei doi prieteni nu reuşesc să impiedice crima. Dar vor sosi la timp pentru a împiedica pedepsirea unor nevinovaţi? În final, justiţia divină îşi spune cuvântul.

Ca de atâtea ori, Karl May reuşeşte să plaseze, pe fundalul unor confruntări dintre albi şi piei roşii, minunate poveşti despre virtute şi curaj. Sunt poveşti care ar trebui să ne îndemne să privim întrecut. La un trecut în care limita dintre cuceritori şi distrugători este greu de definit. Căci „dacă există, într-adevăr, un Vest Sălbatic, acesta a luat naştere numai datorită invadatorilor albi, pe care noi [pieile roşii] i-am tratat cândva ca pe nişte zei, iar aceste ţinuturi au devenit cu adevărat sălbatice” .