Cadavrul din bibliotecă-Agatha Christie

Iată un titlu care nu prea ... inspiră. Miroase de la o poştă a cadru uzat şi utilizat, iar până şi cei mai puţin perspicace pot anticipa cu uşurinţă cam ce va urma. Probabil pe la miezul nopţii se va auzi o împuşcătură iar stăpânul casei va fi găsit mort într-un fotoliu de piele. Un scenariu tipic, pentru orice alt scriitor. Dar Agatha Christie nu este „orice alt scriitor” ci o autoare genială care îşi cam bate joc de stereotipii.

Prin urmare, cadrul descris mai sus, în cazul de faţă biblioteca familiei Bantry, devine reşedinţă temporară pentru un cadavru parcă din altă lume: o tânără fată prost îmbrăcată şi cam strident machiată care nu are prea multe în comun cu societatea conservatoare din St. Mary Mead. Căci da, aţi ghicit, vorbim despre un nou roman din seria Miss Marple.

Al cui este cadavrul? Pe măsură ce ştirea asasinatului se răspândeşte, oamenii încep să emită supoziţii care nu pot decât să dăuneze imaginii respectabilului colonel Bantry. Este momentul în care doamna Bantry decide să apeleze la ajutorul vechii ei prietene, Miss Marple.

Despre Miss Marple nu v-am prea vorbit, asta în ciuda faptului că este un personaj de referinţă al literaturii poliţiste. Dar cum am mai spus de multe ori, îl prefer pe Poirot şi nu am văzut niciun motiv să ridic în slăvi „concurenţa”. Până acum .

Cred că fiecare sat are o Miss Marple a sa. Fata bătrână, perfect mulţumită de propria persoana care, din lipsă de activitate, şi-a făcut un hobby din studiul naturii umane . Doar că eroina noastră merge mai departe şi îşi valorifică cunoştinţele dobândite pentru rezolvarea crimelor. Este privită cu îngrijorare de poliţişti, este admirată de întreaga comunitate dar mai ales, este constant subestimată de răufăcători.

Revenind la acţiunea romanului, identificare cadavrului nu aduce lumină în caz, din contră. Tânăra moartă este Ruby Keene, dansatoare în Hotelul Majestic. Faptul că Ruby urma să fie adoptată de bogatul Conway Jefferson îi face pe investigatori să bănuiască un posibil complot al cerlorlaţi moştenitori. Dar din nou toate teoriile sunt date peste cap de apariţia unui al doilea cadavru.

Privind din umbră la tot ce se întâmplă, Miss Marple identifică destul de repede criminalul. Dar va putea să-şi dovedească teoria?

“Cadavrul din bibliotecă” m-a făcut să-mi schimb puţin părerea despre Miss Marple. Nu are atâta haz ca Poirot iar anumite gesturi mă fac să bănuiesc un moralist sub acoperire dat totuşi … tipa ştie ce face. Şi ca să fiu sinceră până la capăt, între două crime rezolvate, Miss Marple ne mai serveşte şi o preţioasă lecţie de psihologie umană. Şi nu, nu sunt ironică.

Ferma animalelor-George Orwell

O carte numai bună de citit în campanie electorală. Nu, nu fac propagandă de niciun fel. Însă micul roman al lui Orwell are darul de a deschide ochii asupra unei realităţi pe care o trecem sub tăcere.


Concepută ca o satiră la adresa stalinismului, „Ferma animalelor” se dovedeşte înspăimântător de actuală chiar şi contextul unui regim democratic. Porcii s-au schimbat, animalele au rămas însă aceleaşi.

Romanul urmăreşte felul în care animalele se organizează după ce, din dorinţa de libertate, i-au izgonit pe vechii stăpâni ai fermei. Totul începe, bineînţeles, cu o gramadă de promisiuni. Porcii, care în frunte cu Snowball şi Napoleon se impun de la început drept lideri, reorganizează totul : ferma este redenumită „Ferma animalelor”, sunt create legi, condiţiile sunt îmbunătăţite temporar.

Toate merg bine o bucată de timp, până când între Napoleon şi Snowball apar primele tensiuni. Dorinţa celui din urmă de a construi o moară este respinsă cu indignare de susţinătorii lui Napoleon (veşnicul cor de oi care „salvează” mereu situaţia intonând „patru picioare bine, două picioare rău” ) iar o intervenţie-fulger a unor câini dresaţi îl face pe Snowball să părăsească ferma.

Din acest punct, se parcurg paşii tipici instaurării unui regim totalitar. Animalele sunt supuse la munci tot mai grele, privilegiile sunt reduse iar orice eroare este catalogată drept un sabotaj al lui Snowball. În paralel, porcii se lăfăie în lux. Lucru firesc, ţinând cont că ei reprezintă forţa intelecutală a fermei, fără de care nimic nu ar merge. Doar că „forţa intelectuală” îşi cam depăşeşte atribuţiile. Fără ştirea celorlalţi, legile sunt modificate pentru a justifica noi şi noi abuzuri. Astfel „niciun animal nu va fi ucis” se transformă în „niciun nimal nu va fi ucis fără motiv” , iar alcoolul, interzis până atunci la fermă, devine deodată indispensabil porcilor.

Mai mult însă, curând porcii, în frunte cu Napoleon încep să imite până la identificare modul de viaţă al oamenilor: se culcă în paturi, folosesc haine şi chiar învaţă se meargă pe două picioare. Finalul cărţii surprinde o imagine şocantă pentru animale:

„Douăsprezece voci urlau furioase şi toate erau la fel. Ce se petrecuse cu feţele porcilor nu mai era de-acum o dilemă. Fiinţele de afară priviră de la porc la om şi de la om la porc şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care”.

Citind, nu am putut scăpa de senzaţia că lucrurile relatate acolo nu reprezintă nimic nou pentru mine. Şi nu pentru că aş fi studiat prea intens istoria. Însă multe dintre faptele descrise încă mai fac parte, într-o formă sau alta, din cotidian. Lideri care mint şi se lăfăie în lux; săraci care muncesc şi se amăgesc cu vechea formulă „în comunism era mai rău” ; copii care cresc într-un regim viciat fără a conştientiza acest lucru. Iată realităţi care nu se vor schimba prea curând. Iar din acest motiv „Ferma animalelor” nu este doar o satiră la adresa unor vremuri trecute, ci însuşi autoportretul unei ţări care refuză să se privească în oglindă.

Amsterdam-Ian McEwan

O carte pe care finalul o salvează de la mediocritate.

Aş minţi dacă aş spune că „Amsterdam” m-a captivat. A devenit relativ repede clar că micul roman, deşi interesant conceput, nu are prea multe de oferit. În schimb, are avantajul de a fi o carte uşoară, care poate fi citită cu uşurinţă chiar în condiţiile unui ritm de viaţă mai alert. Poţi să te întrerupi din lectură oricând fără a avea senzaţia că ratezi ceva esenţial, şi poţi să revii în orice moment de libertate, conştient că vei fi atras într-o poveste care te îndepărtează de cotidian.

Totul începe la înmorântarea lui Molly Lane. Printre altele, la funeralii asistă şi Julian Garmony, politician în plină campanie, Vernon Halliday, redactor la un ziar şi Clive Linely, un compozitor celebru. Ce îi uneşte pe aceşti oameni? Faptul că fuseseră amanţii lui Molly, în diferite momente ale vieţii ei. Lucru care nu i-a împiedicat pe Clive şi pe Vernon să rămână cei mai buni prieteni, înainte şi după moartea femeii.

Moartea lui Molly are un efect ciudat asupra lui Clive, căruia îi declanşează teama de a înnebuni şi de rămâne la cheremul unor oameni care îi transformă în tot ceea ce nu ar vrea să fie. În aceste condiţii, Clive îi solicită lui Vernon să îl ucidă, de îndată ce ar remarca la el un semn de boală.

Însă nu se ajunge la asemenea dovezi de prietenie. Când Vernon primeşte de la George, soţul lui Molly, nişte poze care l-ar compromite definitiv pe Garmony, redactorul vede în ele şansa de a-şi salva ziarul. Însă se loveşte de opoziţia lui Clive, care consideră că un asemenea gest ar reprezenta o trădare faţă de Molly. Pentru prima dată în ani de zile, cei doi prieteni se ceartă. O tentativă de împăcare moare în faşă atunci când Vernon află că Clive a asistat la o tentativă de viol fără a interveni.

Situaţia escalează în clipa în care Vernon este demis de la ziar. În paralel, Clive este angajat să compună „simfonia mileniului” iar acest lucru îi îndepărtează pentru moment gândurile de la conflictele recente.

Ulterior cei doi prieteni se întâlnesc în Amsterdam pentru a uita de conflicte. Însă scopul declarat nu coincide mereu cu adevăratele întenţii ale oamenilor. Un pahar de şampanie marchează un dezonodământ cutremurător.

Ultimele pagini ale cărţii îi sunt dedicare lui George, un personaj care, deliberat sau nu, a fost ignorat pe tot parcursul romanului. „Lupul cel rău” care a izolat-o pe Molly în ultimele momente ale vieţii de societatea coloratăîn care se simţea atât de bine, apare deodată într-o cu totul altă lumină. Şi constatăm din nou că a clasifica un om drept „insignifiant” nu înseamnă că acesta încetează să existe sau că, într-un moment al vieţii, acţiunile sale nu vor sfârşi prin a ne afecta.

Zece negri mititei-Agatha Christie

Recunosc, mi-era dor de Agatha Christie. Oricât aş rătăci printre creaţiile altor autori, oricât m-aş entuziasma în faţa altor romane, în final revin la genul şi la scriitoarea de care m-am îndrăgostit.

S-ar zice că Agatha Christie se încăpăţânează să nu lase nimic neexplorat. Experimentează mereu noi forme ale romanului poliţist şi de fiecare reuşeşte să mă surprindă. De data aceasta, autoarea propune un roman inspirat dintr-un cântec, anume „Zece negri mititei” aşa cum a fost tradus „Ten little Soldier boys” în română.

Ce se întâmplă de fapt? Zece oameni, cum nu se poate mai diferiţi sunt uniţi de o întâmplare cel puţin bizară. Într-o formă sau alta, fiecare personaj primeşte o invitaţie pe Insula Negrului, formulată în aşa fel încât un refuz pare improbabil. Astfel se face că, zile mai târziu, mica bucată de pământ de pe coasta Devonului devine gazda unui grup cel puţin interesant: James Marston, care se remarcă în primul rând prin fizic; generalul McArthur, un bătrân veteran; Emily Brent, caracterizată în primul rând prin concepţii rigide legate de moralitate, pe care încearcă să le impună celor din jurul ei; judecătorul Wargrave, faimos pentru felul în care reuşeşte să convingă în cadrul proceselor; George Armstrong, un cunoscut medic; aventuriereul Philip Lombard; Elizabeth Claythorne, o profesoară şi în acelaşi timp o foarte eficientă secretară. Grupul celor opt este completat de doi servitori, Ethel şi Thomas Rogers.

Încă de la sosirea personajelor pe insulă, devine clar că ceva nu este în regulă. Gazdele lipsesc cu desăvârşire, iar îndată după cină, grupul este nevoit să audă un recital foarte puţin inspirat: de pe o înregistrare, o voce acuză pe fiecare dintre cei prezenţi de o crimă. Crimă, nu neapărat în sensul consacrat al cuvântului. Tot ceea ce legea nu pedepseşte este scos la lumină de un straniu personaj care decide să facă singur dreptate.

Întocmai ca în cântecul celor zece negri mititei, invitaţii încep să fie ucişi. Ethel Rogers moare în somn-„One overslept himself and then there were eight.” , iar un alt personaj este inţepat cu un ac hipodermic. Pentru a acccentua asemănarea cu cântecul (Six little Soldier boys playing with a hive;

A bumblebee stung one and then there were five) un bondar este lăsat să zboare alături de cadavru. Pe măsură ce numărul morţilor creşte, teama atinge cote impresionante. Când devine clar că asasinul nu se ascunde undeva, şi este prin urmare unul intre cei prezenţi, o atmosferă de suspiciunese instalează în casa. Şi totuşi, oameii continuă să moară. “And then there were none” … Cine este asasinul? Şi cât de justificate sunt acuzaţiile de pe înregistrare? Finalul ne rezervă o surpriză de proporţii.

Despre Agatha Christie v-am tot povestit. Am admirat-o, apoi m-am simţit dezamăgita de ea şi i-am abandonat cărţile într-un colţ. Dar până la urmă, romanele ei sunt ca o primă dragoste la care revii mereu, însufleţit atât de experienţele frumoase din trecut, cât şi de promisiunea unor bucurii viitoare. Pentru mine Agatha Christie a fost, este, şi va fi, o persoană a cărei imaginaţie străbate generaţii.

Insecta-Claire Castillon

Nu ajung toate epitetele din sfera scandalosului pentru a descrie romanul lui Claire Castillon. Până şi firile mai puţin conservatoare vor fi bulversate de această colecţie de povestiri, care scoate tot ce e mai rău din multitudinea de relaţii care se pot stabili între o mamă şi o fiică.

Nimic nu este iertat, nimic nu este ignorat, iar mama care îşi ucide una dintre fiice este probabil cea mai inofensivă ipostază în care apare femeia care ne-a dat viaţă. Urmează cazul deja banal al soţiei care acceptă (din teamă!? , din comoditate!?) ideea că propriul soţ îi abuzează fiica, apoi mama „iubitoare” care dintr-un altruism prost canalizat îşi masturbează ginerele, iar ultima, dar nu cea din urmă, o altă fiinţă devotată care îşi „îngrijeşte” copilul injectându-i periodic urină în corp.

Reversul medaliei nu poate lipsi. Cazul mamei care poartă pijamale cu Mickey Mouse, se dă în vânt după trupele la modă şi îi dă fiicei adolescente sfaturi preţioase despre cum să-şi îmbunătăţească viaţa sexuală este poate frecvent, însă devine cu atât mai savuros în clipa în care cuvintele scriitoare îi scot în relief latura mai puţin cunoscută:

„De altfel, seara, în timp ce mă frec de el gândindu-mă la metoda potrivită pentru ca Vero, inamica lui Cathy, să înceteze să mai tragă de Jerome, soţul meu zice că ţinuta mea de liceană nu-l excită deloc, îmi cere să mă îmbrac ca înainte, eu mă supăr, el nu suportă să mă distrez. Mă culc peste el, îmi reintru în drepturi dar el întoarce capul, zice că nu are niciun chef să-mi vadă ori să-mi fută cămăşuţa de noapte cu Mickey Mouse, şi o spune cu tonul acesta şi folosind verbul acesta. Îi propun să mi-o rupă şi el se uită cu groază la mine”.

 Cea mai dureroasă imagine rămâne însă cea a mamei ajunse la bătrâneţe. În azilul aflat la o distanţă suficient de mare pentru ca rudele să aibă un pretext credibil să nu vină în vizită, o bătrână se bucură de ultimele dovezi de generozitate ale fiicei: o alocaţie care să acopere tot, de la costurile de cazare până la suma necesară asigurării numărului oprim de scutece. O dată la nouă luni, fiica îşi vizitează mama. Nepoţii privesc cu scârbă cum bătrâna abia gustă din plăcinta cu pere primită în dar. Apoi, toţi pleacă. În urmă rămâne doar azilul, şi perspectiva unui ultim drum, la cimitir.

„Insecta” a reprezentat o experienţă literară cu totul aparte. Şi totuşi nu mi-a plăcut. Stilul este inedit, cuvintele scot la iveală adevăruri incomode, dar la un moment dat această combinaţie a devenit obositoare şi atât. Brutalitatea are farmecul ei, însă doar atunci când este administrată în porţii mici. Nu regret că am citit cartea, însă, pentru moment, sunt sătulă de Claire Castillon.

Interpret de maladii-Jhumpa Lahiri

Peste romanul lui Jhumpa Lahiri am dat într-o perioadă în care numai de citit nu îmi ardea. Motivele, multe şi inutil de enumerat. Interesant este că tocmai în această vreme, o carte despre care auzisem prea puţine a reuşit să-mi redeştepte pasiunea pentru lectură. E drept, „Interpret de maladii” întruneşte două calităţi pe care eu le apreciez în mod deosebit: e uşor de citit şi totuşi, are substanţă. În acelşi timp, un lucru care până recent mă enerva s-a transformat într-un atu de neconstestat; cartea este, în fond, o colecţie de povestiri.


În general, la indieni ne referim in două moduri. Fie îi considerăm oameni săraci, puternic acoraţi în tradiţii şi religie, sau din contră, îi identificăm cu cântăreţii veseli din producţiile Bollywoodiene. Ambele imagini se dovedesc, aşa cum ne arată autoarea, false. Personajele ei, indiferent că vorbim de indienii americanizaţi sau de cei care trăiesc în ţară, împumută totuşi trăsături comune. În esenţă, este mereu vorba de o încercare de adaptare la un mediu nou, la o lume în schimbare.

În multe privinţe, povestirea care dă titlul volumului mi s-a părut şi cea mai profundă. Domnul Kapasi este interpret de maladii. Denumirea nu este dată în sens metaforic, ea ilustrează cu adevărat slujba personajului: zilnic, în cabinetul unui doctor, domnul Kapasi traduce din dialectul gujarati multiplele simptome de care se plâng pacienţii.

În week-end, indianul indeplineşte şi funcţia de ghid. Cu o astfel de ocazie, o întâlneşte pe doamna Das, venită, împreună cu soţul şi copiii ei, în India. Ceva la femeie îl fascinează şi, doar câteva ore mai târziu Kapasi vede deja în ea mijlocul prin care poate să îşi îndeplinească un vechi vis, acela de a construi o poartă de legătură între America şi India, de adeveni cu adevărat, un interpret. De la un simplu schimb de adrese, personajul imaginează un întreg scenariu. Cum, de la simple scrisori politicoase cei doi vor trece la relatarea unor mici evenimente cotidiene, cum vor sfârşi, în final, prin a-şi face confidenţe.

Confidenţa însă vine mai repede decât aşteptată, iar rezultatul este dezastruos. O ultimă neglijenţă adaugă contururile finale micii drame a lui Kapasi:

„Când a tras în grabă peria din geantă, bucăţica de hârtie cu adresa domnului Kapasi a zburat în vânt. Nimeni n-a observat, afară de el. A privit cum hârtiuţa s-a înălţat, din ce în ce mai sus, luată de briză, până în copacii unde stăteau acum maimuţele, privind solemn la scena care se petrecea jos. Domnul Kapasi a privit-o şi el, ştiind că aceasta va fi imaginea familiei Das pe care o va păstra în minte pentru totdeauna”.

Până la finalul cărţii, intenţia autoarei a rămas pentru mine un mister. Ce urmăreşte Jhumpa Lahiri de fapt? Să ne dovedească cât de mult se aseamnă indienii cu noi, sau din contră, cu câtă îndârjire înţeleg să-şi apere vechiul mod de viaţă de asalturile civilizaţiei americane? Un pic din amândouă. Chiar dacă mănâncă cu mâna şi poartă picturi cu hena în loc de verighete, personajele autoarei au ceva în comun cu orice om: au scopuri sau insatisfacţii, luptă sau cedează, şi în final privesc înapoi pentru a face bilanţul.

Tuturor celor care preferă să înveţe despre o cultură citind, sau celor care doresc pur şi simplu să se relaxeze citind o carte bună, le recomand cu căldură acestă colecţie de povestiri, care, în treacăt fie spus, este şi cartea cu care Jhupa Lahiri a câştigat premiul Pulitzer, în anul 2000.

Trei într-o barcă-Jerome K. Jerome

Când, în urmă cu vreo cinci ani, am încercat să citesc pentru prima dată „Trei într-o barcă”, am abandonat-o după primele pagini. Mi se părea o prostie, autorul încerca cu orice preţ să pară hazliu, reuşind să fie doar ridicol.


Ulterior am reluat cartea, la îndemnul Runiei, care o califica drept o splendidă mostră de umor englezesc. Poate că gusturile mi s-au mai cizelat între timp, poate că noţiunea mea despre ce înseamnă un roman bun s-au modificat, nu ştiu, cert este că am sfârşit prin a privi „Trei într-o barcă” cu alţi ochi.

Marele talent al lui Jerome K. Jerome este acela că valorifică absurdul situaţiilor cotidiene. Îşi ia timp să observe ceea ce unui trecător grăbit scapă şi în baza acestor observaţii construieşte un roman de-a dreptul savuros.

Trei prieteni, Harris, George şi Jerome decid să facă o excursie de două săptămâni cu barca, de la Londra la Oxford. Grupul este completat de Montmorency, un foxterier cu o adevărată pasiune pentru scandaluri.

Doar că a organiza o călătorie se dovedeşte puţin mai complicat decât anticipat. O lege elementară a făcutului bagajelor spune că dacă ai nevoie de un lucru, acesta se va afla în mod obligatoriu pe fundul geamantanului. Aceasta este doar una dintre concluziile la care personajele ajung, după o istovitoare muncă de împachetat. Iar călătoria în sine este, pe lângă un prilej de „relaxare” o adevărată lecţie de viaţă. Cum altfel ar fi aflat cei trei prieteni că rufele nu se spală în Tamisa sau că apa unui râu arată mult mai ispititoare de la distanţă? Montmorency, pe de altă parte, cultivă propriile sale relaţii în lumea câinilor şi, în clipele libere, experimentează altruismul în cea mai pură formă a sa:

„Celelalte ingrediente nu le mai ţin minte, dar de un lucru sunt sigur: nu s-a aruncat nimic! Îmi amintesc că Montmorency, care urmărise toate operaţiunile de pregătire a cinei cu cel mai viu interes, o şterse într-un târziu cu o expresie gânditoare şi preocupată. După câtva timp se întoarse cu un şobolan de apă în bot. Evident, vroia şi el să contribuie la cina noastră cu ceva- nu-mi dau seama dacă în bătaie de joc sau din dorinţa sinceră de a ne ajuta într-adevăr.”

Cum se încheie această minunată călătorie? Multă ploaie şi multă alergătură ar fi un răspuns posibil. Cert este că cei trei prieteni (fără a menţiona şi câinele) sfârşesc prin a aprecia subit confortul localurilor londoneze. În ceea ce-l priveşte pe cititor, el se va îndrăgosti pentru totdeauna de umorul englezilor şi poate pe viitor va privi cotidianul cu alţi ochi, descoperind astfel în el o inepuizabilă resursă de situaţii comice.