Jocul cu mărgelele de sticlă-Herman Hesse

Mi s-a spus deseori că „Jocul cu mărgelele de sticlă” este genul de carte care se citeşte încet, concentrat. Ca de obicei, m-am dovedit incapabilă să citesc altfel decât „sportiv”, iar rezultatul a fost că în trei zile „devorasem” romanul. „Jocul cu mărgelele de sticlă” m-a captivat, mi-a umplut sufletul aproape în aceeaşi măsură în care mi l-a golit de iluzii.

Având în centrul ei biografia lui Josef Knecht, maestrul jocului cu mărgelele de sticlă, cartea ne introduce în Castalia, o lume în afara lumii.
Indiferentă la timp şi istorie, Castalia se conturează ca un uriaş templu al culturii, un loc în care vieţuiesc aproape exclusiv intelectuali, un loc în care cunoaşterea, în multiplele ei forme, pare a reprezenta unicul scop. Mai mult însă, Castalia este şi patria jocului cu mărgelele de sticlă.
Schiţat doar vag de autor, jocul cu mărgelele de sticlă este în esenţă o sinteză între arte, reprezentând şi unica formă prin care se poate realiza trecerea de la o artă la alta, comasarea tuturor cunoştinţelor într-un tot.
Devenit încă din tinereţe elev al unei şcoli de elită, Josef Knecht se adaptează fără dificultăţi legilor care guvernează Castalia. Parcurge toate treptele ierarhice, ajungând în final să deţină funcţia supremă, aceea de magister ludi, de maestru al jocului cu mărgelele de sticlă.
Ajuns însă în acest punct, Josef constată că imensul tărâm al Castaliei este totuşi ciudat de limitat. Dar părăsind Castalia, Knecht face pasul către o lume în care timpul îşi urmează cursul. O lume în care bătrâneţea şi moartea nu fac diferenţa între intelectuali şi săraci cu duhul.

Cartea este completată de poeziile lui Knecht cât şi de cele trei biografii fictive, scrise de acesta în timpul studiilor în Castalia. În esenţă, toate biografiile gravitează în jurul aceleiaşi idei: incapacitatea omului de a-şi înşela destinul. Căci, fie că vorbim de aducătorul de ploaie, de călugărul Josefus Famulus, sau de prinţul indian, toate personajele se întorc în vechea lor matcă şi îşi acceptă în final destinul.

Am spus la început că „Jocul cu mărgelele de sticlă” m-a golit de iluzii... Am început să citesc cartea plină de neastâmpăr, visând în secret la o Castalie devenită realitate, la o lume în care aspiraţiile pe plan intelectual să nu fie permanent condiţionate de lupta pentru existenţă. Dar Castalia, tărâmul libertăţii, s-a dovedit, pentru mine ca şi pentru Knecht, doar o colivie de aur. Nu putem fi superiori decât raportându-ne la alţii. Dar dacă aceşti alţi oameni resping sistemul nostru de valori? Knecht afirma că pentru oamenii de rând Castalia reprezintă doar un moft, un lux pe care nimeni nu şi-l poate permite în vreme de război. Şi mă întreb... Ce se va întâmpla în clipa în care cultura se va transforma, dintr-o necesitate, într-un lux? Câţi intelectuali nu vor sfârşi devoraţi de propriile lor aspiraţii, într-o Castalie care şi-a închis definitiv porţile de ieşire?

Şoimul rătăcitor –o poveste de dragoste- Glenway Wescott

“Şoimul rătăcitor” m-a surprins în mod plăcut. În general privesc cu scepticism micro-romanele, deoarece consider ca ele lipsesc un autor bun de spaţiul necesar pentru a face dovada talentului său. Această carte a infirmat regula. Căci, deşi redusă din punct de vedere al dimensiunilor, ea mi-a oferit totuşi ocazia de a gusta dintr-o altfel de societate, din Franţa anilor ’20.

Desfăşurată pe parcursul unei singure după-amieze, acţiunea cărţii dezvoltă problematica iubirii, într-o societate în care marile pasiuni şi idealuri şi-au pierdut de mult culoarea şi sensul.
Aflat în vizită la conacul unei prietene, Alwyn Tower, un scriitor aspirant, devine fără voie martor la o zi din viaţa familiei Cullen.
Sosiţi pe nepusă masă la Alexandra, ei formează un triunghi ciudat: doamna Cullen, o irlandeză excentrică, domnul Cullen, soţul blazat, plictisit de mofturile soţiei, şi Lucy, şoimul doamnei Cullen.
Incompatibilităţile dintre soţi devin evidente, pe măsură ce orele trec. Larry Cullen se conturează treptat ca un om dedat exceselor, pe care soţia încercă să-l apere, cu un relativ succes, de atracţia viciului, obligându-l să călătorească şi să ia parte la activităţi faţă de care acesta manifestă doar un interes pasager.
Un rol aparte în acţiune ocupă drama păsării, Lucy. Simbol al unei confruntări de mii de ani între puterea îmblânzitoare a omului şi dorinţa de independenţă specifică prădătoarelor, Lucy suferă destinul fatidic al oricărui prizonier: captivă pe o mănuşă, ea este sortită să se întoarcă, mereu şi mereu, la acelaşi stăpân.
Privind din umbră totul, Tower găseşte în soarta păsării o teribilă asemănare cu destinul uman: “Apoi, m-am plâns mie însumi: dacă judecata îţi este slabă, atunci te îndragosteşti de cei care nu te pot iubi. Dacă iubirea din trecut ţi-a făcut vreun rău, nu vei putea păstra iubirea când o obţii, iar îmbrăţişarea ta nu va fi destul de puternică. Fie mila, fie autocompătimirea s-ar fi putut să-ţi fi înmuiat inima, astfel încât să nu lase nicio urma. Şi atunci zbori înapoi la locul tău, ruşinat şi frustrat. Aproape întreaga viaţă se desfăşoară stând la locul tău. Nu există niciun cuib, nu este nimeni cu tine exact pe aceeaşi stâncă sau ramură. Situaţiile pline de pasiune sunt prea meschine pentru a-ţi da nişte companioni adevăraţi. Aşa că stai acolo şi încerci să nu te mişti, aţipind şi visând pentru a te scuti de necazuri.”
După-amiaza riscă să se sfârşească tragic: într-un spontan act de răzbunare faţă de soţia sa, Larry Cullen o eliberează pe Lucy iar recuperarea păsării nu duce decât la adâncirea unor frustrări. Pe drumul de întoarcere, în maşină, toată furia refulată a soţului iese la iveală, într-un gest al cărui dramatism nu poate fi depăşit nici de ridicolul unei situaţii în care doi soti, deşi complet lipsiţi de afecţiune unul pentru celălalt, găsesc totuşi energia necesară pentru a se înfrunta.

M-am suprins întrebându-mă dacă “Şoimul rătăcitor” este oglinda unui destin tragic. Poate. Dar mai presus de toate, este imaginea unor sentimente pierdute, a unei căsnicii în care compromisul a înlocuit, treptat, sentimentul. Imaginea unei lumi în care chiar şi iubirea nu mai aduce vitalitate, ci doar oboseală: “Pasiunea neîmpărtăşită, o dragoste dezbinată de situaţii sau greşeli; o sexualitate deghizată în iubire- toate acestea sunt chestiuni de o mai mică importanţă, o jenă voluntară, temporară, în comparaţie cu lungul drum al dragostei adevărate, mai ales al căsătoriei. Într-o căsnicie, insulta apare din nou şi din nou şi din nou; iar durerea nu trebuie doar îndurată, dar şi consimţită; iar măsura de iertare ce este necesară pentru a şterge toate astea este incredibilă şi obositoare.”

Moll Flanders-Daniel Defoe

„Moll Flanders” a reprezentat o variaţie binevenită în lecturile mele. Mai presus de toate cartea l-a reabilitat, în ochii mei, pe Defoe. Nu mă număr printre aceia care văd în „Robinson Crusoe” o capodoperă, de fapt cartea mi s-a părut aşa de plictisitoare încât nu am reuşit să o citesc niciodată până la capăt. Mă aşteptam ca celelalte lucrări ale autorului să fie scrise în cam aceeaşi manieră, dar m-am înşelat. Romanul a reuşit să mă acapareze, fără însă a-şi realiza scopul declarat, aceea de a fi o lucrare cu scop moralizator.

Nu are sens să prezint un rezumat al cărţii, în condiţiile în care titlul, în forma s-a originală, oferă destule lămuriri asupra acţiunii: „Întâmplările fericite şi nefericite ale vestitei Moll Flanders, care s-a născut la Newgate şi care, de-a lungul unei vieţi de nesfârşite peripeţii, vreme de şaizeci de ani, fără a mai pune la socoteală şi copilăria, a fost doisprezece ani târfă, de cinci ori măritată (din care o dată cu propriul ei frate), doisprezece ani hoaţă, opt ani deportată în Virginia, iar în cele din urmă a ajuns să trăiască în belşug şi cinste şi a murit în pocăinţă. Scrise după propriile ei istorisiri”.

O simplă poveste despre o hoaţă capătă valenţe cu totul noi în contextul vremii în care a fost scrisă. O vreme în care, unica şansă de „căpătuire” a unei femei sărace o reprezenta căsătoria. Recunosc, m-a uimit uşurinţa cu care personajul acceptă mereu alţi bărbaţi în viaţa ei, fără ca acest lucru să-i provoace un minim de repulsie. Citind, am trăit cu impresia că, odată depăşită faza primei mari iubiri, pentru Moll Flanders dragostea a devenit ceva de la sine înţeles, un atribut firesc al oricărei legături, ale cărui origini nu trebuie căutate.

Însă ceea ce m-a şocat cu adevărat a fost indiferenţa personajului şi chiar a autorului faţă de ideea de maternitate. Căci, deşi autorul nu ezită să-şi manifeste, în prefaţă, dezaprobarea faţă de modul de viaţă al lui Moll Flanders, el nu pomeneşte un cuvânt despre copiii pe care personajul i-a abandonat, fără urmă de regret. Fără a avea pretenţia ca orice eroină să fie implicit şi o Fantine, consider totuşi că în acest punct autorul şi-a ratat cartea. Blamează toate viciile posibile, de la curvie până la hoţie, şi omite, deliberat sau nu, abandonul de copii. Scena reîntâlnirii dintre Moll şi unul dintre fiii ei mi s-a părut, din acest motiv, oarecum forţată.

Totuşi, în ciuda unor mici imperfecţiuni, impresia generală asupra cărţii este una favorabilă. Episoadele în care Moll relatează micile ei hoţii constituie pasaje de-a dreptul savuroase. Dar, mai presus de toate, cartea lansează şi maximă celebră: „cele care cedează când li se propune […] sunt cu un pas înaintea celor cărora nu li s-a propus niciodată să cedeze şi cu doi paşi înaintea celor care cedează înainte de li s-a propus”. Pentru mine, „Moll Flanders” este, mai presus de toate, povestea unei femei care nu s-a lăsat învinsă de viaţă, care a ştiut să profite, fie şi în dauna moralităţii.

Tropicul cancerului-Henry Miller

„Atunci, asta ce e? Nu e carte. E calomnie, defăimare, ponegrire. Nu e carte în sensul obişnuit al cuvântului. Nu, e o insultă prelungită, un scuipat în obrazul artei, un şut în fundul lui Dumnezeu, al omului, al destinului, al timpului, al iubirii, al frumuseţii... a ce vrei tu”. Iată cuvintele cu care Miller ne introduce într-un roman care nu iartă nimic.

Amestec ciudat între biografia scriitorului şi ficţiune, „Tropicul Cancerului” se încadrează în acea categorie de romane care impresionează mai mult prin stil, decât prin conţinut. Altfel spus, genul de carte care nu comunică o întâmplare, ci o viziune. În acest caz, imaginea unei lumi în care existenţa se rezumă la un „futai pe cinste” şi la necesitatea de a-ţi asigura un acoperiş deasupra capului. Daca mai e rost şi de ceva de mâncare, cu atât mai bine...
La prima vedere, romanul debordează sexualitate şi atât. Zeci de scene de amor, lipsite însă de cel mai elementar sentiment al implicării. Personajele fac sex la fel de firesc ca şi cum ar respira. Fără a recepta totul la un nivel mai profund, fără a simţi, uneori, nici măcar plăcerea.

Am face o nedreptate romanului afirmând că tratează exclusiv tema sexualităţii. Inserând cu dibăcie scene din propria sa viaţă, Miller ne aduce faţă în faţă cu destinul scriitorului, acel om blazat, forţat fie să scrie „după normă” sub ochii vigilenţi ai amantei, fie să „devoreze” biblioteci întregi, pentru a constata că tot ceea ce avea de gând să creeze, fusese scris de mult.

Personajul ne poartă printr-un Paris invadat de păduchi şi de femei uşoare, un oraş cu locuinţe mizere, locuite de artişti la fel de mizerabili. Un oraş al ciudaţilor, al inadaptaţilor, un loc claustrant prin însuşi imensa libertate de mişcare pe care o oferă. M-am întrebat deseori de ce personajul, şi, până la urmă, scriitorul, nu a abandonat Parisul pentru a se întoarce în America cea plină de posibilităţi. Poate pentru că, în felul lui ciudat, personajul se simte ataşat de Paris ... Se simte ataşat de un oraş în care cele mai ciudate lucruri par fireşti, în care poţi să suferi săptămâni la rând de foame iar apoi să te căpătuieşti cu ajutorul unui prieten. În care poţi să critici şi să fii cinic, să faci schimb de „curve” cu un prieten, toate acestea fară a fi blamat.

În mod cert „Tropicul cancerului” nu este o carte pentru oameni pudici. A cauzat unul dintre cele mai celebre procese pentru obscenitate din anii ‘60 şi nici în momentul de faţă este tocmai ceea ce am putea numi un roman „uşor digerabil”. Totuşi, eu îl consider un roman interesant, diferit de tot ceea ce am citit până acum. Cei aflaţi în căutarea de lecturi „mai altfel” nu vor fi dezamăgiţi.

Doamna mică în casa mare-Jack London

Este prima dată când mă întâlnesc cu Jack London în impostaza de autor de romane de dragoste. Am mai spus, cred, că drumul cel mai sigur spre mediocritate, în cazul scriitorilor, este să renunţe la genul care i-a consacrat. În cazul lui London, însă, nu putem vorbi propriu zis de o schimbare. Căci, deşi ca şi tematică „Doamna mică în casa mare” diferă de celelalte romane ale autorului, ea păstrează acel gust de sălbatic care transformă cărţile lui Jack în adevărate delicii ale literaturii.

Romanul emană vitalitate ... Personajele sunt oameni puternici, fiecare este rege în propria sa lume.
La prima vedere Dick Forrest pare un om de neînfrânt. Fire voluntară, el reuşeşte mereu să îşi impună punctul de vedere. La 13 ani, după moartea tatălui său, refuză să accepte punctul de vedere al tutorilor cu privire la cursul pe care urmează să-l ia viaţa sa. Fuge, părăsind securitatea casei părinteşti pentru a înfrunta un destin de aventurier, nevoit să se menţină la suprafaţă cu slujbe de ocazie.
Reîntors după ani de colindat lumea, Dick începe să îşi pună în aplicare grandiosul plan, de a deveni unul dintre cei mai prosperi fermieri din America. Nesfiindu-se să investească bani şi efort, el îşi vede curând visul cu ochii. Norocul personajului pare complet în clipa în care, într-o călătorie în Europa o întâlneşte pe Paula, care îi devine soţie.
Firi asemănătoare, Dick şi Paula, „doamna mică” trăiesc timp de ani mariajul ideal. Asta până în clipa în care la ferma celor doi soseşte Evan Graham. Ca atâţia alţii, şi Evan sfrâşeşte prin a fi cucerit de vitalitatea, curajul şi frumuseţea Paulei. În paralel, Paula vede în Evan întruchiparea tuturor trăsăturilor care par a lipsi soţului ei.
Treptat, ferma devine cadrul unei idile între Graham şi Paula. Din umbră, Dick observă în tăcere cum soţia lui se îndepărtează de el. Om lucid, el intuieşte motivul, însă pentru mult timp îşi acceptă statutul de observator, fără a interveni.
Când explicaţia are, în sfârşit, loc, Dick constată cât de puţin valorează cei 12 ani de căsnicie în fond. Se autoproclamă învins, afirmând că anii trăiţi împreună nu reprezintă şi o garanţie a viitorului, pentru simplul fapt că iubirea nu este o poliţă care poate fi valorificată la momentul oportun. Pe de altă parte Paula se dovedeşte incapabilă să aleagă între soţul ei şi noua iubire.
Deznodământul m-a şocat. Dar mai apoi am ajuns la concluzia că era unicul deznodământ posibil. Unicul deznodământ potrivit pentru nişte oameni care, deşi civilizaţi, încă mai poartă în ei acel sânge sălbatic care i-a transformat în regi. Un sânge care nu le permite să accepte înfrângerea sau compromisul, făcându-i să se revolte asemeni unui cal neîmblânzit.

„Doamna mică în casa mare” mi-a deschis noi orizonturi de gândire. Ca oameni, suntem mereu tentaţi să vedem în iubire un bun de apărat. Uităm astfel că iubirea este precum apa... Oricâte obstacole i-am pune în cale, în final ea îşi găseşte drumul. Dar câţi dintre noi avem atâta luciditate încât să acceptăm acest proces ca pe unul firesc? Căci, aşa cum spunea şi Dick Forrest, iubirea nu este o poliţă, ci o trăire care ne face prezentul mai valoros, fără a ne asigura viitorul.

Naşul-Mario Puzo

„Naşul” ... un nume pus în legatură mai curând cu filmul, decât cu cartea. Într-adevăr, câţi ştiu că la baza celebrei ecranizări, se află un roman cel puţin la fel de bun?

Mult timp am evitat să-l citesc pe Puzo ... Nu vedeam ce ar putea fi atractiv la nişte romane despre mafie, „doni” şi asasinate. Însă, când tatăl meu mi-a pus în faţă un exemplar din „Ultimul Don” n-am putut rezista curiozităţii. Iar stilul autorului a sfârşit prin a mă cuceri. De atunci Puzo a devenit, dacă nu unul dintre autorii mei preferaţi, măcar unul pe care îl citesc mereu cu plăcere.

„Naşul” nu face abstracţie de la stilul general abordat de scriitor. O poveste despre mafie, bani, sex, droguri şi asasinate. Când Don Corleone, zis Naşul, unul dintre cei mai influenţi mafioţi din America, este grav rănit, micul imperiu construit de acesta pare a se nărui. Politica violentă prin care fiul lui Don, Sony, înţelege să-şi impună autoritatea, provoacă, în cele din urmă, un nou război între clanurile care îşi dispută supremaţia.
În contextul acestui război se afirmă Mike, cel mai tânăr fiu al lui Don. Deşi până atunci evitase orice legătură cu afacerile Familiei, decis să-şi croiască un destin propriu, în legalitate, când viaţa tatălui său este pusă în primejdie, Mike decide să acţioneze. Procesul transformării este uluitor. Peste noapte, personajul devine, dintr-un tânăr plin de iluzii un adevărat „mafioso” gata să ucidă, atunci când circumstanţele o impun.
Războiul dintre clanuri se sfârşeşete abia atunci când Sony este asasinat. Nevăzând nicio altă ieşire, Don încheie pace cu celelalte Familii. Dar poate moartea unui fiu rămâne nerăzbunată? Întoarcerea lui Mike din Italia marchează un punct de cotitură în evoluţia ulterioară a Familiei Corleone.

Mario Puzo şi-a propus să construiască un personaj remarcabil şi a reuşit. Naşul este acel ciudat amestec între o fire conservatoare, cu respect pentru tradiţii, şi un om în pas cu timpurile. Inteligent, diplomat, gata să acţioneze la momentul oportun, Don se impune ca un adevărat lider al societăţii, care i se închină nu din teamă, ci dintr-un respect izvorât din admiraţie. Un om care, permanent ameninţat de perspectiva morţii, a găsit totuşi suficient curaj să iubească viaţa. Ultimele clipe ale personajului devin astfel simbolul unor principii de existenţă nealterate de zecii de ani de confruntare cu realitatea: „Don deschise ochii să-şi mai vadă odată fiul. Puternicul atac de cord făcuse ca obrazul lui roşcovan să capete o nuanţă aproape albăstrie. Îşi trăia ultimele clipe. Trase în nări mireasma grădinii, cu ochii răniţi de discul incandescent al soarelui, şi murmură:
-Ce frumoasă-i viaţa!”.

Deşi nu reuşeşte să egaleze în măiestrie pe „Ultimul Don” , „Naşul” rămâne totuşi un roman excelent. Îl recomand cu precădere celor care doresc să guste din atmosfera Americii din anii de după război, o lume în care „imperiile” s-au născut din sânge.

Diavolul şi domnişoara Prym-Paulo Coelho

„Diavolul şi domnişoara Prym” s-a dovedit un roman a fi un roman mai prost decât mă aşteptam. M-am convins cu ceva timp în urmă că, în calitate de scriitor, Coelho nu poate depăşi un anumit nivel. Totuşi, până acum îi recunoşteam măcar meritul de a debita platitudini cu graţie. Romanele lui reuşeau să îmi provoace acea stare de plictis, specifică momentelor când cineva încearcă să îmi impună un punct de vedere referitor la o temă care mă lasă absolut indiferentă. „Diavolul şi domnişoara Prym” nu a reuşit nici măcar această banală performanţă. Un titlu care în câteva zile nu îmi va mai spune nimic, din simplul motiv că nu am găsit nimic demn de reţinut din roman.

Pe scurt, romanul abordează mult uzata temă a luptei între bine şi rău. Un străin soseşte în Viscos, un mic oraş ameninţat de depopulare, şi le propune locuitorilor acestuia un târg ciudat: dacă, în decurs de o săptămână, în oraş va avea loc o crimă, oamenii vor primi 11 lingouri de aur. Prima care află de propunere este Chantal Prym, o tânără obligată să asiste la moartea tuturor viselor ei, nevoită fiind să trăiască într-un loc complet lipsit de perspective. Deşi iniţial ezită să transmită propunerea străinului, Chantal decide ulterior că târgul nu prezintă niciun risc. Mai mult decât sigur, oamenii vor refuza indignaţi, iar apoi vor petrece o viaţă întreagă regretând lipsa lor de curaj.
Însă lucrurile evoluează altfel decât aşteptat. Văzând în asasinat un sacrificiu necesar, locuitorii sfârşesc prin a alege o victimă. În final, o nouă intervenţie a lui Chantal schimbă totul.

Romanul nu face abstracţie de la tiparul general adoptat de Coelho. Un limbaj comun, numeroase parabole şi personaje care încearcă să pară profunde, fără a convinge. O combinaţie, cred eu, nereuşită.

Un roman bun este acela care lasă o urmă cât de mică în sufletul cititorului. Pentru mine, „Diavolul şi domnişoara Prym” rămâne o carte slabă tocmai pentru că nu mi-a atins o coardă mai sensibilă. Iar când un roman nu îşi atinge acest scop, atunci fie cititorul este lipsit de mijloacele de a înţelege, fie cartea este ratată.

Muntele vrăjit-Thomas Mann

În clipa în care m-am apucat de „Muntele vrăjit” m-am gândit: iată o carte dificilă. Adică genul acela de carte care îţi epuizează resursele, care te conduce printr-un labirint de fapte aparent nesemnificative, toate acestea pentru a contura o lume, un personaj. Nu puteam prevedea în acel moment puterea acelei lumi... „Muntele vrăjit” mi-a invadat spaţiul, a impus prezentului meu, propriul său timp, un timp răbdător, în care oamenii se pot dezvolta fără grabă.

Acţiunea vizează destinul lui Hans Castorp, un inginer aspirant. În timpul unei vizite pe care o face vărului său Joachim Ziemssen, bolnav de tuberculoză, la sanatoriul „Berghof” Hans Castop face cunoştinţă cu un mediu complet diferit de cel din care provine. O lume în care timpul şi-a pierdut relevanţa, în care evenimentele cruciale precum moartea sunt ignorate iar fiecare personaj trăieşte în propriul său microunivers, bucurându-se de libertatea pe care boala i-o oferă.
Plecarea lui Hans Castorp este împiedicată de un început de tuberculoză. Devenit peste noapte din simplu vizitator, pacient, personajul începe un lung proces de „aclimatizare”; adoptă obiceiurile pacienţilor, leagă prietenii cu aceştia şi îşi dedică lungile perioade de repaos unor preocupări din cele mai diverse, de la discuţii cu umanistul Settembrini şi radicalul Naphta până la studiul botanicii şi anatomiei.
Şederea personajului se prelungeşte treptat, în funcţie de capriciile bolii, ajungând, în final la o durată de şapte ani. Este momentul începerii războiului, momentul în care o existenţă în afara timpului devine imposibilă. Renunţând la toate preocupările sale de până atunci, Hans Castor se abandonează vârtejului, devenind combatant. Scena finală îl surprinde alergând printre tranşee, către un deznodământ incert.

„Muntele vrăjit” reprezintă primul meu contact cu Mann şi, trebuie să recunosc, autorul m-a uimit. Ceea ce în alt mediu ar fi fost cu totul de neconceput, devine posibil datorită îndemânării autorului, care creează, la adăpostul munţilor, o lume care se conduce după legi proprii, o lume în care se pot întâlni cele mai curioase tipuri umane. De altfel, s-a speculat mult în ceea ce priveşte personajele. Personal, n-aş merge atât de departe încât să le încadrez într-o anumită categorie. Pentru mine, personajele lui Mann, sunt, în ultimă instanţă, oameni animaţi de un scop comun: acela de a-şi trăi propriu avânt romantic în singurului loc care le permite acest lucru. Începând cu Joachim, care îşi sacrifică sănătatea pentru datorie şi sfârşind cu Naphta, care, incapabil să ucidă, se sinucide, toate caracterele se închină pe altarul unei idei. Singurul inconsecvent şi, până la urmă, singurul inadaptat, rămâne Hans Castorp. Încearcă să se dezvolte, să îşi cultive o pasiune, însă eşuează, pentru că este prea complex ca să se abandoneze unei singure idei. Am putea spune că „Muntele vrăjit” este o poveste despre căutarea unei identităţi. Dacă această identitate a fost găsită rămâne, până la final, un mister. Cât de multe are în comun Hans Castorp cel care calcă peste cadavre cu tânărul însetat de cunoştere este greu de apreciat. Dar poate că totul este doar o glumă macabră a autorului care, după ce conduce printr-un labirint de evenimente menite să dezvolte caracterul, ne readuce în realitatea prea puţin vrăjită a prezentului, unde toată cunoaşterea nu serveşte la nimic în faţa salvelor de tun şi a luptei disperate pentru existenţă ...

Frankenstein- Mary Shelley

Frankenstein ... Un nume care până recent îmi spunea prea puţine. Îl asociam vag cu un monstru creat de un medic nebun, dar atât. Din acest motiv, lectura romanului lui Mary Shelley mi-a completat în chip fericit anumite lacune.

Pentru „faima” de care se bucură, cartea mi s-a părut totuşi neobişnuit de profundă. Povestea începe în clipa în care capitanul Robert Walton, aflat în drumul său către Polul Nord, salvează un necunoscut. În timp, între acesta şi căpitan se leagă o prietenie. Robert, chinuit de dorinţa şi de imposibilitatea de a-şi împlini visul, acela de a explora Polul, găseşte în străin un confident. Dar abia când străinul, pe nume Victor Frankenstein, începe să-şi spună propria poveste, Robert descoperă că neîmplinirea unui vis nu poate fi egalată în tragism decât de realizarea, în mod nefast, a acestuia.
Născut într-o familie înstărită, care i-a încurajat încă din fragedă pruncie înclinaţia către cunoaştere, Frankenstein s-a bucurat de o tinereţe ferită, trăită în compania „verişoarei” Elizabeth şi a bunului său prieten, Henry Clerval.
Norocul nu îl părăseşte pe Victor nici când decide să meargă la studii în Ingolstadt, în Germania. Dovedindu-se deosebit de receptiv la studiu, personajul dobândeşte curând cunoştinţe vaste, totul culminând cu descoperirea secretului vieţii. În acel moment, Frankenstein decide să-şi pună cunoştinţele în practică, însă sfârşeşte prin a crea un monstru.
Hăituit de oribila fiinţă, Victor părăseşte Ingolstadt, însă monstrul îl urmăreşte, ameninţând să-i distrugă întreaga viaţă. Când Frankenstein refuză rugămintea creaturii, de a-i construi o femeie, furia monstrului nu mai cunoaşte limite. O ucide pe Elizabeth şi folosindu-se de setea de răzbunare care pune stăpânire pe Victor, îl atrage pe acesta tot mai mult către Nord, supunându-l unor groaznice lipsuri, fără a-l lasa vreodată să moară.

La scurt timp după ce îşi termină de istorisit povestea, Victor moare. Veghindu-şi prietenul, Robert Walton se trezeşte deodată faţă în faţă cu monstrul. Chinuit de remuşcări, acesta îşi deplânge propriul destin şi sfârşeşte prin a lua o hotărâre eroică. În ceea ce-l priveşte pe căpitan, el se supune unor forţe superioare şi îşi abandonează visul, hotărând să îşi întrerupă călătoria.

Mai mult decât o banală poveste cu moştrii, „Frankenstein” mi s-a părut o imagine a unei lumi refractară la diferit. O lume a cărei victime sunt, în final, personajele principale. Opera lui Frankenstein nu a fost concepută să fie un monstru. Înzestrat cu sensibilitate şi dragoste, făptura creată de Victor nu s-a dezumanizat decât în clipa în care a cunoscut respingerea.
Am putea crede că personajul lui Mary Shelley ţine de ficţional... Şi totuşi, câţi asemenea „monştri” nu iau naştere zilnic, sub ochii noştri, ca urmare a respingerii şi a insensibilităţii altora? Nu este nevoie de un Frankenstein pentru a naşte inadaptaţi ... Iar suferinţa, drama individului respins este la fel de puternică şi atunci când nu are drept suport corpul unei bestii...

Vălul pictat- William Somerset Maugham

Îmi doream de mult timp să citesc „Valul pictat”. Filmul mă impresionase până la lacrimi, iar cartea care îl inspirase nu putea fi decât una excepţională. Totuşi, am rezistat cu stoicism până la terminarea bacului. Cartea a devenit astfel o binemeritată răsplată după o perioadă de muncă.

Mă aşteptam la un roman de dragoste, la o poveste emoţionantă. „Vălul pictat” nu a fost nimic din toate aceste. Până într-un punct, cartea m-a dezamăgit. Mi-a lăsat acel gust amar pe care în general mi-l lasă cărţile cu personaje superficiale, incapabile şi lipsite de dorinţa de a-şi depăşi statutul.

Cartea prezintă povestea lui Kitty Fane. Provenind dintr-o familie din clasa de mijloc, cu o mamă hotărâtă să parvină şi un tată lipsit de personalitate, tânăra constată curând că unica ei menire este aceea de a încheia un mariaj excelent, spre mândria familiei. Într-un moment de disperare, ea acceptă cererea în căsătorie a unui bacteriolog, Walter Fane şi pleacă cu acesta în China.
Dar, ca în orice cuplu cu parteneri diametrali opuşi, incompatibilităţile nu întârzie să se arate. Manifestările stângace de dragoste ale unui soţ iubitor, dar timid, o aruncă în cele din urmă pe Kitty în braţele lui Charlie Townsend. Când Walter află acest lucru, îi oferă soţiei lui două alternative: divorţul, în condiţiile în care Charlie ar accepta legalizarea relaţiei, sau plecarea imediată într-un oraş din centrul Chinei, pradă unei epidemii de holeră.
Respinsă de Charile, Kitty nu vede altă soluţie decât aceea de a-şi urma soţul.În Mei Tan Fu, tânăra descoperă un alt mod de viaţă. Lipsită de distracţii şi de societatea oamenilor „de lume” ea sfârşeşte prin a se face utilă într-o mănăstire. Încearcă fără succes să recâştige afecţiunea soţului, să simuleze aparenţa unei vieţi normale, însă toate planurile ei sunt curmate abrupt de moartea lui Walter.
Reîntoarsă în Ching Yan, Kitty are o ultima aventură cu Charlie. Scârba faţă de propriul fel de a fi, o îndeamnă în cele din urmă să ia totul de la capăt, să îşi croiască un destin nou, mânată, de data asta, de un scop precis: acela de a-şi creşte copilul pe care urmează să îl nască în spiritul altor valori decât cele care îi fuseseră inoculate.

Deşi este o carte cu o temă bine aleasă şi inedit ilustrată, „Vălul pictat” nu a reuşit să mă convingă. Ceva m-a iritat. Poate acea detaşare a autorului, care face ca marile drame să pară nesemnificative, un atribuit specific doar omului, rezultat al însuşi mediocrităţii umane. Apoi personajele... Niciunul nu îşi depăşeşte conturul, niciunul nu devine cu adevărat memorabil. Walter, savantul neadaptat, moare pentru o cauză glorioasă de care nimeni nu îşi va mai aminti. Iar Kitty rămâne până la final frivolă, supusă instinctelor şi circumstanţelor. Până şi promisiunea din final are ceva artificial în ea.

„Vălul pictat” rămâne genul de carte pe care mă feresc s-o recomand. Superficialitatea ridicată la rang de artă nu m-a impresionat niciodată, iar până la urma, cartea exact asta este: o poveste despre oameni superficiali, captivi într-o lume superficială.

Plopii din Berlin-Anne Birkefeldt Radge

Am citit „Plopii din Berlin” în fugă, între două examene. Spre deosebire de alte cărţi bune, aceasta nu m-a acaparat din primul moment. Din contră, am fost tentată s-o abandonez după lectura primelor cinci pagini. Reputaţia de care se bucură cartea m-a făcut să-i dau o a doua şansă. Şi nu am regretat.

În esenţă, „Plopii din Berlin” nu este altceva decât povestea unei familii destrămate. Trei fraţi chinuiţi de trecut, Margido, Erlend şi Tor, se reîntâlnesc la ferma unde copilăriseră, pentru a-şi lua rămas-bun de la mama lor, aflată pe patul de moarte. Într-un impuls de moment, Tor decide să îşi cheme şi fiica, Torunn care, respinsă de familia tatălui ei, îşi croise de mult un destin separat. Întâlnirea dintre personaje aduce faţă în faţă patru lumi cum nu se poate mai diferite: Margido, proprietarul unei firme de pompe funebre, lipsit de aspiraţii şi de o viaţă personală, care îşi concentrează toată energia în munca sa. Erlend, un decorator de vitrine celebru, care şi-a găsit satisfacţia pe plan personal în relaţia cu iubitul său, Krumme. Şi Tor, unicul fiu rămas la fermă, care încearcă să găsească în compania porcilor o fărâmă din afecţiunea de care o mamă severă şi o relaţie eşuată l-au privat. Tabloul este întregit de Torunn. Respinsă de bunica ei, ea nu reuşeşte, în ciuda eforturilor, să vadă în tatăl ei altceva decât un fermier timid, mirosid a grajd.

Moartea Annei, mama celor trei fraţi, aduce la lumină răni vechi. Într-o încercare de a simula apartenenţa la aceeaşi familie, Torunn şi Erlend propun sărbătorirea Cărciunului la fermă. Dar conflictele nu întârzie să apară. Încapacitatea lui Margido de a accepta orientarea sexuală a lui Erlend şi debusolarea lui Tor sunt prilej de noi tensiuni. Iar când, la masa festivă, tatăl celor trei fraţi decide să rupă tăcerea, un secret teribil iese la iveală.

Autoarea reuşeşte să suprindă, mai ales prin stil. Până şi titlul cărţii este de fapt metafora unui mod de viaţă. Personajele se conturează treptat, mediul în care ele se dezvoltă reflectându-le nu numai viaţa, ci şi caracterul. Anne Birkefeldt reuşeşte să întegreze până şi relaţiile dintre homosexuali în sfera firescului. Krumme şi Erlend evoluează în propria lor lume, se bucură de iubirea lor fără a deveni excentrici.

Inovator şi suprinzător, romanul „Plopii din Berlin” aruncă o nouă lumină asupra ideii de moralitate şi asupra noţiunii de familie, dovedindu-ne, din nou, că nu există dramă mai mare decât cea a unui individ care nu a reuşit să se impace cu propriul trecut.