Mănăstirea Northanger-Jane Austen

Am citit „Mănăstirea Northanger” cu aceeaşi plăcere cu care am citit toate romanele lui Jane Austen. Mereu m-a surprins talentul scriitoarei de a face din evenimente banale, mici capodopere.

Din nou, Jane Austen dă dovadă de mult realism, de data asta în abordarea unei probleme supusă mai rar analizei: efectul leturilor asupra unei minţi influenţabile. Şi, cu riscul de a devia de la subiect, voi prezenta aici unul din paradoxurile societăţii.

Trăim într-o lume în care oamenii care citesc sunt priviţi cu respect, poate şi pentru că sunt puţini. Prin urmare, a citi este un lucru pozitiv, a citi este recomandat etc. Şi, deşi aş fi ultima care să nege avantajee lecturii, nu pot să nu aduc în discuţie acei „wannabe readers” , oameni care citesc fără a selecta cât de cât lecturile lor. Pentru că, fără îndoială,există şi lecturi nepotrivite, iar efectele lor sunt de toate felurile.

Catherine Morland este un personaj care suferă pe propria ei piele efectele acestor lecturi nepotrivite.

Învitată la mănăstirea Northanger de generalul Tinely şi de fiul său Henry, imaginaţia ei găseşte un teren fertil pentru a crea o poveste plină de mister. Considerând că, datorită lecturilor citite Catherine beneficiează de cunoştinţele necesare dezlegării misterului, ea porneşte o anchetă, al cărei rezultat este însă dezolant. Surprinsă în timpul cercetărilor ei de Henry, Catherine se trezeşte acoperită de ridicol. Zile mai târziu ea este izgonită de la mănăstirea Northanger. Dar este acesta sfârşitul idilei dintre Catherine şi Henry? Şi de ce a fost izgonită Catherine de la mănăstirea Northanger?

O carte în care atmosfera specifică perioadei Regenţei se împleteşte cu un decor desprins parcă dintr-un roman de Ann Radcliffe.

Dracula- Bram Stocker

Reinaugurez seria romanelor „de senzaţie” cu o carte care a născut un mit: „Dracula” , de Bram Stocker.

Este romanul care a contribuit la naşterea „isteriei vampirilor” şi i-a oferit României faima de „ţara lui Dracula” , suficient motiv ca să citesc cartea.

Începutul nu mi-a plăcut, părându-mi plin de idei şi scene „uzate”. Am încercat atunci să privesc romanul nu din perspectiva cititorului experimentat şi sătul de teme comerciale. Am citit ca un om pentru care toate acestea prezentau o noutate. Treptat, cartea a început să mă captiveze.

„Dracula” se înscrie în genul de romane capabile să atragă o anumită categorie de cititori.

Chemat în Transilvania, în castelul contelui Dracula, Jonathan Harker descoperă în curând că ceva nu este în ordine cu misteriosul său client: de ce castelul nu e locuit de nimeni în afară de conte, de ce acesta nu apare decât după apusul soarelui, de ce nu se reflectă imaginea lui în oglindă?

Curând, Jonathan descoperă că e prizonier în castel, la cheremul unui om imprevizibil, rupt de orice contact cu exteriorul.

În paralel, logodnica lui Jonathan, Mina, devine personajul central al unor întamplări la fel de ciudate: în timpul unei crize de somnambulism, prietena Minei, Lucy, este atacată de o făptură ciudată. Chemat să o trateze pe Lucy, doctorul van Helsing constată că aceasta a fost victima unui vampir. Evenimentele se precipită în momentul în care Lucy moare, devenind o „moartă vie”.

Întors din România, Jonathan e convins că evenimentele petrecute acolo au fost iluzii. Se căsătoreşte cu Mina şi încearcă să uite tot. Dar o scrisoare a lui van Helsing, anunţându-i Minei moartea lui Lucy, schimbă din nou cursul evenimentelor.

Întâlnirea dintre Mina şi van Helsing şi mărturisirile din jurnalul lui Jonathan constituie primul pas într-o aventură palpitantă, căci Jonathan, Mina, van Helsing, alături de Arthur, logodnicul lui Lucy , doctorul Seward şi vânătorul Quincey Morris îşi propun să-l ucidă pe Dracula. Dar atingerea scopului propus cere sacrificii...

Un roman pentru toţi iubitorii cărţilor cu vampiri şi nu numai.

Ghidul manierelor moderne-Thomas Blaikie

Dacă în trecut manierele reprezentau o trăsătură distinctivă a unui individ superior, aspirant la un anumit rang social, în prezent importanţa acordată lor a scăzut. Până la un punct, acest lucru este firesc. Prea puţini sunt cei dispuşi să îşi mai « piardă vremea » cu nişte norme rigide şi deseori inutile, considerate adversari de temut ai naturaleţii si spontaneităţii. Dar este un comportament lipsit de maniere aşa de avantajos precum pare ? Răspunsul clar al autorului cărţii este « Nu !». « În afara faptului că manierele sunt considerate superficiale , o formalitate şi o constrângere asupra individualităţii şi a exprimării de sine, multe persoane au spus că s-ar simţi mai în largul lor dacă ar fi mai siguri pe felul lor de a se comporta….Felul nostru libertin de a fi ne-a lăsat într-un vid al nesiguranţei şi al strânjenelii, iar acest fapt nu face decât să se amplifice », afirmă dânsul.
Fidel crezului că ironia subtilă este mai de efect decât critica directă, autorul ne dăruieşte o carte în care sfaturile referitoare la comportamentul în societate, se combină în mod strălucit cu mici « înţepături » la adresa unor atitudini prea libertine.

Cum sa fii o lady-mic tratat de eleganţă - Candace Simpson Giles

Într-o societate guvernată de viteză, în care femeile au devenit egale bărbaţilor, se pune bineînţeles întrebarea : este termenul de « lady » depăşit ?
Autoarea cărţii vine în întâmpinarea acestei întrebari, prin intermediul unui mic tratat de eleganţă, ghid al femeii moderne. Concepută sub formă de mici sfaturi, grupate în capitole, cartea redefineşte conceptul de « lady » . Cum însăşi autoarea afirmă « o lady ce corespunde definiţiei actuale a termenului, ştie că autoeducaţia în toate domeniile, începând cu învăţământul superior şi terminând cu manierele de bun-simţ, îi conferă forţa de a deveni o femeie realizată şi elegantă ». Femeia modernă, aşa cum este prezentată în carte, diferă mult de vechiul concept, conform căruia o « lady » trebuie să fie în primul rând supusă şi decorativă. Adaptată perfect timpurilor noi, cartea în cauză oferă răspuns la întrebări precum « Cum ar trebui să mă comport în relaţiile cu şeful/secretara etc. ? » , « Cum se prezintă scuze ? » , « Telefonul mobil- când e mai bine să-l închid ? » , motiv pentru care ea ar trebui să-şi găsească loc în biblioteca oricărei adolescente

Povestea vieţii mele-Giacomo Casanova

Puţini sunt cei care nu au auzit de Giacomo Casanova. Aventurier de origine italiană , fiu al actriţei Zanetta Farussi şi al actorului Gaetano Giuseppe, Casanova şi-a câştigat popularitatea datorită vieţii lui pline de căutări romantice. Numele lui a supravieţuit în istorie, devenind sinonim pentru cuceritorul absolut, căruia nicio femeie nu-i poate rezista.
Dar ce l-a determinat pe acest om, care ar fi putut obţine fără greutate favorurile unor oameni influenţi, să aleagă o viaţă nesigură şi deseori periculoasă ? Nimic nu ar putea răspunde mai limpede acestei întrebări decât memoriile lui Casanova scrise, după cum afirmă însuşi autorul, nu pentru a compromite pe cineva, ci pentru a-şi oferi plăcerea de a-şi retrăi tinereţea (în perioada în care a început să-şi dicteze memoriile, Casanova avea vârsta de 70 de ani).
Încă din primele capitole ale autobiografiei, ni se dezvăluie portretul unui personaj lipsit, încă din fragedă pruncie, de orice afecţiune, chinuit de boală şi persecutat în multiple rânduri.
Beneficiind de un fizic plăcut şi o inteligenţă sclipitoare, completată de o vastă cultură generală, Casanova reuşeşte să fie acceptat de o societate dependentă de lux şi de distracţii, cu care ajunge să se identifice în curând.
Viaţa lui devine o continuă goană după plăceri, care nu reuşesc să-l satisfacă însă niciodată pe deplin.
Despre Casanova putem afirma că este un om chinuit de imposibilitatea de a-şi găsi un mediu cu care să se identifice. Trăieşte succesiv în Italia, Franţa şi Anglia, frecventează de-o potrivă oameni de cultură şi parveniţi, fără a reuşi să se ataşeze de cineva sau ceva.
Interesant este şi portretul societăţii, care se despinde din autobiografie. Deşi şi-a petrecut aproape întreaga existenţă în compania oamenilor bogaţi, Casanova nu se sfieşte să le dea în vileag ignoranţa, care constituie deseori subiect de amuzament pentru personaj.
Din întreaga autobiografie, rezultă nu atât portretul unui cuceritor, cât a unui om aflat într-o permanentă căutare, dar care nu reuşeşe niciodată să-şi găsească locul, dovedind astfel că o viaţă dedicată plăcerilor nu este, în fond, decât o viaţă irosită.

Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun-F.Baum

Crăciun... fulgi albi bat ritmic in geam, iar căldura din case ne indeamnă la visare. Şi parcă, mai mult ca niciodată, suntem tentaţi să ne întoarcem în lumea idilică a lecturilor din vremea copilăriei. Ce ar fi mai potrivită decât o poveste despre mult-îndrăgitul Moş Crăciun ?

Povestea ne întroduce în fascinanta lume a zânelor, nimfelor, knookilor şi rylilor,
făcându-ne martori numeroasele aventuri prin care Crăciun, un copil adoptat de o nimfă, trece, până să devină mult iubitul Moş Crăciun.

Mai mult decât o lectură pentru copii, cartea mi s-a părut o explorare a naturii umane. Ce ne împiedică să fim buni, ce ne împiedică să dăruim cu aceeaşi dragoste cu care primim?
Este oare atât de greu să găsim în sufletul nostru un imbold care să ne îndrume cale pavată, dacă nu de fapte bune, măcar de dorinţa de a oferi, din când în când, o mică bucurie unor feţe care au uitat să zâmbească?

Să primim şi să oferim bucurie! este motto-ul cu care închei un nou an. Sărbători fericite şi un an nou plin de împliniri!

Generalul în labirintul său-G.G.Marguez

„Generalul în labirintul său” nu este, la prima vedere, genul de roman care mi-ar atrage interesul. Nu sunt adepta romanelor istorice şi pace, iar unicul motiv care m-a determinat să citesc această carte a fost faptul că era singurul roman de Marguez disponibil în librărie. Nici nu pot spune că mi-a plăcut în mod special. Însă mi-a satisfăcut dorinţa de inedit şi, într-o perioadă când prin „inedit” se înţeleg mai mult romane în stilul lui Dan Brown, carte mi-a părut ca o oază liniştită.

În esenţă, autorul urmăreşte ultima perioadă din viaţa lui Simon Bolivar, dar în acelaşi timp distruge o idee consacrată, aceea că marile personalităţi istorice trebuie să fie demne şi glorioase până în ultima clipă a vieţii lor. Portretul generalului este imaginea unui om bolnav, impotent, care vomită, flatulează şi expectorează la fel ca toţi oamenii.

Acţiunea romanului se desfăşoară pe două planuri: cel al prezentului, urmărind declinul trupesc al personajului principal , în care sunt intercalate flash-uri din trecutul glorios al lui Bolivar.Viziunea este, din punctul meu de vedere, destul de realistă: Bolivar este umanizat iar „gloria sa nepieritoare” durează mai puţin decât sugerează cărţile de istorie.

În ceea ce priveşte destinul Manuelei Saenz, am putea spune că este exemplul tipic de femeie care a luptat pentru a-şi asigura un loc în istorie şi a sfârşit în uitare.

Nu ţin să mă alătur celor care afirmă într-un glas că „Generalul în labirintul său” este o carte tulburătoare, o redare a unui destin tragic, etc, etc. Romanul în sine mi s-a părut mai degrabă un experiment (reuşit, e drept) de a rescrie o parte din viaţa unui om considerat erou, şi atât.