Jocul cu mărgelele de sticlă-Herman Hesse

Mi s-a spus deseori că „Jocul cu mărgelele de sticlă” este genul de carte care se citeşte încet, concentrat. Ca de obicei, m-am dovedit incapabilă să citesc altfel decât „sportiv”, iar rezultatul a fost că în trei zile „devorasem” romanul. „Jocul cu mărgelele de sticlă” m-a captivat, mi-a umplut sufletul aproape în aceeaşi măsură în care mi l-a golit de iluzii.

Având în centrul ei biografia lui Josef Knecht, maestrul jocului cu mărgelele de sticlă, cartea ne introduce în Castalia, o lume în afara lumii.
Indiferentă la timp şi istorie, Castalia se conturează ca un uriaş templu al culturii, un loc în care vieţuiesc aproape exclusiv intelectuali, un loc în care cunoaşterea, în multiplele ei forme, pare a reprezenta unicul scop. Mai mult însă, Castalia este şi patria jocului cu mărgelele de sticlă.
Schiţat doar vag de autor, jocul cu mărgelele de sticlă este în esenţă o sinteză între arte, reprezentând şi unica formă prin care se poate realiza trecerea de la o artă la alta, comasarea tuturor cunoştinţelor într-un tot.
Devenit încă din tinereţe elev al unei şcoli de elită, Josef Knecht se adaptează fără dificultăţi legilor care guvernează Castalia. Parcurge toate treptele ierarhice, ajungând în final să deţină funcţia supremă, aceea de magister ludi, de maestru al jocului cu mărgelele de sticlă.
Ajuns însă în acest punct, Josef constată că imensul tărâm al Castaliei este totuşi ciudat de limitat. Dar părăsind Castalia, Knecht face pasul către o lume în care timpul îşi urmează cursul. O lume în care bătrâneţea şi moartea nu fac diferenţa între intelectuali şi săraci cu duhul.

Cartea este completată de poeziile lui Knecht cât şi de cele trei biografii fictive, scrise de acesta în timpul studiilor în Castalia. În esenţă, toate biografiile gravitează în jurul aceleiaşi idei: incapacitatea omului de a-şi înşela destinul. Căci, fie că vorbim de aducătorul de ploaie, de călugărul Josefus Famulus, sau de prinţul indian, toate personajele se întorc în vechea lor matcă şi îşi acceptă în final destinul.

Am spus la început că „Jocul cu mărgelele de sticlă” m-a golit de iluzii... Am început să citesc cartea plină de neastâmpăr, visând în secret la o Castalie devenită realitate, la o lume în care aspiraţiile pe plan intelectual să nu fie permanent condiţionate de lupta pentru existenţă. Dar Castalia, tărâmul libertăţii, s-a dovedit, pentru mine ca şi pentru Knecht, doar o colivie de aur. Nu putem fi superiori decât raportându-ne la alţii. Dar dacă aceşti alţi oameni resping sistemul nostru de valori? Knecht afirma că pentru oamenii de rând Castalia reprezintă doar un moft, un lux pe care nimeni nu şi-l poate permite în vreme de război. Şi mă întreb... Ce se va întâmpla în clipa în care cultura se va transforma, dintr-o necesitate, într-un lux? Câţi intelectuali nu vor sfârşi devoraţi de propriile lor aspiraţii, într-o Castalie care şi-a închis definitiv porţile de ieşire?

Şoimul rătăcitor –o poveste de dragoste- Glenway Wescott

“Şoimul rătăcitor” m-a surprins în mod plăcut. În general privesc cu scepticism micro-romanele, deoarece consider ca ele lipsesc un autor bun de spaţiul necesar pentru a face dovada talentului său. Această carte a infirmat regula. Căci, deşi redusă din punct de vedere al dimensiunilor, ea mi-a oferit totuşi ocazia de a gusta dintr-o altfel de societate, din Franţa anilor ’20.

Desfăşurată pe parcursul unei singure după-amieze, acţiunea cărţii dezvoltă problematica iubirii, într-o societate în care marile pasiuni şi idealuri şi-au pierdut de mult culoarea şi sensul.
Aflat în vizită la conacul unei prietene, Alwyn Tower, un scriitor aspirant, devine fără voie martor la o zi din viaţa familiei Cullen.
Sosiţi pe nepusă masă la Alexandra, ei formează un triunghi ciudat: doamna Cullen, o irlandeză excentrică, domnul Cullen, soţul blazat, plictisit de mofturile soţiei, şi Lucy, şoimul doamnei Cullen.
Incompatibilităţile dintre soţi devin evidente, pe măsură ce orele trec. Larry Cullen se conturează treptat ca un om dedat exceselor, pe care soţia încercă să-l apere, cu un relativ succes, de atracţia viciului, obligându-l să călătorească şi să ia parte la activităţi faţă de care acesta manifestă doar un interes pasager.
Un rol aparte în acţiune ocupă drama păsării, Lucy. Simbol al unei confruntări de mii de ani între puterea îmblânzitoare a omului şi dorinţa de independenţă specifică prădătoarelor, Lucy suferă destinul fatidic al oricărui prizonier: captivă pe o mănuşă, ea este sortită să se întoarcă, mereu şi mereu, la acelaşi stăpân.
Privind din umbră totul, Tower găseşte în soarta păsării o teribilă asemănare cu destinul uman: “Apoi, m-am plâns mie însumi: dacă judecata îţi este slabă, atunci te îndragosteşti de cei care nu te pot iubi. Dacă iubirea din trecut ţi-a făcut vreun rău, nu vei putea păstra iubirea când o obţii, iar îmbrăţişarea ta nu va fi destul de puternică. Fie mila, fie autocompătimirea s-ar fi putut să-ţi fi înmuiat inima, astfel încât să nu lase nicio urma. Şi atunci zbori înapoi la locul tău, ruşinat şi frustrat. Aproape întreaga viaţă se desfăşoară stând la locul tău. Nu există niciun cuib, nu este nimeni cu tine exact pe aceeaşi stâncă sau ramură. Situaţiile pline de pasiune sunt prea meschine pentru a-ţi da nişte companioni adevăraţi. Aşa că stai acolo şi încerci să nu te mişti, aţipind şi visând pentru a te scuti de necazuri.”
După-amiaza riscă să se sfârşească tragic: într-un spontan act de răzbunare faţă de soţia sa, Larry Cullen o eliberează pe Lucy iar recuperarea păsării nu duce decât la adâncirea unor frustrări. Pe drumul de întoarcere, în maşină, toată furia refulată a soţului iese la iveală, într-un gest al cărui dramatism nu poate fi depăşit nici de ridicolul unei situaţii în care doi soti, deşi complet lipsiţi de afecţiune unul pentru celălalt, găsesc totuşi energia necesară pentru a se înfrunta.

M-am suprins întrebându-mă dacă “Şoimul rătăcitor” este oglinda unui destin tragic. Poate. Dar mai presus de toate, este imaginea unor sentimente pierdute, a unei căsnicii în care compromisul a înlocuit, treptat, sentimentul. Imaginea unei lumi în care chiar şi iubirea nu mai aduce vitalitate, ci doar oboseală: “Pasiunea neîmpărtăşită, o dragoste dezbinată de situaţii sau greşeli; o sexualitate deghizată în iubire- toate acestea sunt chestiuni de o mai mică importanţă, o jenă voluntară, temporară, în comparaţie cu lungul drum al dragostei adevărate, mai ales al căsătoriei. Într-o căsnicie, insulta apare din nou şi din nou şi din nou; iar durerea nu trebuie doar îndurată, dar şi consimţită; iar măsura de iertare ce este necesară pentru a şterge toate astea este incredibilă şi obositoare.”

Moll Flanders-Daniel Defoe

„Moll Flanders” a reprezentat o variaţie binevenită în lecturile mele. Mai presus de toate cartea l-a reabilitat, în ochii mei, pe Defoe. Nu mă număr printre aceia care văd în „Robinson Crusoe” o capodoperă, de fapt cartea mi s-a părut aşa de plictisitoare încât nu am reuşit să o citesc niciodată până la capăt. Mă aşteptam ca celelalte lucrări ale autorului să fie scrise în cam aceeaşi manieră, dar m-am înşelat. Romanul a reuşit să mă acapareze, fără însă a-şi realiza scopul declarat, aceea de a fi o lucrare cu scop moralizator.

Nu are sens să prezint un rezumat al cărţii, în condiţiile în care titlul, în forma s-a originală, oferă destule lămuriri asupra acţiunii: „Întâmplările fericite şi nefericite ale vestitei Moll Flanders, care s-a născut la Newgate şi care, de-a lungul unei vieţi de nesfârşite peripeţii, vreme de şaizeci de ani, fără a mai pune la socoteală şi copilăria, a fost doisprezece ani târfă, de cinci ori măritată (din care o dată cu propriul ei frate), doisprezece ani hoaţă, opt ani deportată în Virginia, iar în cele din urmă a ajuns să trăiască în belşug şi cinste şi a murit în pocăinţă. Scrise după propriile ei istorisiri”.

O simplă poveste despre o hoaţă capătă valenţe cu totul noi în contextul vremii în care a fost scrisă. O vreme în care, unica şansă de „căpătuire” a unei femei sărace o reprezenta căsătoria. Recunosc, m-a uimit uşurinţa cu care personajul acceptă mereu alţi bărbaţi în viaţa ei, fără ca acest lucru să-i provoace un minim de repulsie. Citind, am trăit cu impresia că, odată depăşită faza primei mari iubiri, pentru Moll Flanders dragostea a devenit ceva de la sine înţeles, un atribut firesc al oricărei legături, ale cărui origini nu trebuie căutate.

Însă ceea ce m-a şocat cu adevărat a fost indiferenţa personajului şi chiar a autorului faţă de ideea de maternitate. Căci, deşi autorul nu ezită să-şi manifeste, în prefaţă, dezaprobarea faţă de modul de viaţă al lui Moll Flanders, el nu pomeneşte un cuvânt despre copiii pe care personajul i-a abandonat, fără urmă de regret. Fără a avea pretenţia ca orice eroină să fie implicit şi o Fantine, consider totuşi că în acest punct autorul şi-a ratat cartea. Blamează toate viciile posibile, de la curvie până la hoţie, şi omite, deliberat sau nu, abandonul de copii. Scena reîntâlnirii dintre Moll şi unul dintre fiii ei mi s-a părut, din acest motiv, oarecum forţată.

Totuşi, în ciuda unor mici imperfecţiuni, impresia generală asupra cărţii este una favorabilă. Episoadele în care Moll relatează micile ei hoţii constituie pasaje de-a dreptul savuroase. Dar, mai presus de toate, cartea lansează şi maximă celebră: „cele care cedează când li se propune […] sunt cu un pas înaintea celor cărora nu li s-a propus niciodată să cedeze şi cu doi paşi înaintea celor care cedează înainte de li s-a propus”. Pentru mine, „Moll Flanders” este, mai presus de toate, povestea unei femei care nu s-a lăsat învinsă de viaţă, care a ştiut să profite, fie şi în dauna moralităţii.

Tropicul cancerului-Henry Miller

„Atunci, asta ce e? Nu e carte. E calomnie, defăimare, ponegrire. Nu e carte în sensul obişnuit al cuvântului. Nu, e o insultă prelungită, un scuipat în obrazul artei, un şut în fundul lui Dumnezeu, al omului, al destinului, al timpului, al iubirii, al frumuseţii... a ce vrei tu”. Iată cuvintele cu care Miller ne introduce într-un roman care nu iartă nimic.

Amestec ciudat între biografia scriitorului şi ficţiune, „Tropicul Cancerului” se încadrează în acea categorie de romane care impresionează mai mult prin stil, decât prin conţinut. Altfel spus, genul de carte care nu comunică o întâmplare, ci o viziune. În acest caz, imaginea unei lumi în care existenţa se rezumă la un „futai pe cinste” şi la necesitatea de a-ţi asigura un acoperiş deasupra capului. Daca mai e rost şi de ceva de mâncare, cu atât mai bine...
La prima vedere, romanul debordează sexualitate şi atât. Zeci de scene de amor, lipsite însă de cel mai elementar sentiment al implicării. Personajele fac sex la fel de firesc ca şi cum ar respira. Fără a recepta totul la un nivel mai profund, fără a simţi, uneori, nici măcar plăcerea.

Am face o nedreptate romanului afirmând că tratează exclusiv tema sexualităţii. Inserând cu dibăcie scene din propria sa viaţă, Miller ne aduce faţă în faţă cu destinul scriitorului, acel om blazat, forţat fie să scrie „după normă” sub ochii vigilenţi ai amantei, fie să „devoreze” biblioteci întregi, pentru a constata că tot ceea ce avea de gând să creeze, fusese scris de mult.

Personajul ne poartă printr-un Paris invadat de păduchi şi de femei uşoare, un oraş cu locuinţe mizere, locuite de artişti la fel de mizerabili. Un oraş al ciudaţilor, al inadaptaţilor, un loc claustrant prin însuşi imensa libertate de mişcare pe care o oferă. M-am întrebat deseori de ce personajul, şi, până la urmă, scriitorul, nu a abandonat Parisul pentru a se întoarce în America cea plină de posibilităţi. Poate pentru că, în felul lui ciudat, personajul se simte ataşat de Paris ... Se simte ataşat de un oraş în care cele mai ciudate lucruri par fireşti, în care poţi să suferi săptămâni la rând de foame iar apoi să te căpătuieşti cu ajutorul unui prieten. În care poţi să critici şi să fii cinic, să faci schimb de „curve” cu un prieten, toate acestea fară a fi blamat.

În mod cert „Tropicul cancerului” nu este o carte pentru oameni pudici. A cauzat unul dintre cele mai celebre procese pentru obscenitate din anii ‘60 şi nici în momentul de faţă este tocmai ceea ce am putea numi un roman „uşor digerabil”. Totuşi, eu îl consider un roman interesant, diferit de tot ceea ce am citit până acum. Cei aflaţi în căutarea de lecturi „mai altfel” nu vor fi dezamăgiţi.

Doamna mică în casa mare-Jack London

Este prima dată când mă întâlnesc cu Jack London în impostaza de autor de romane de dragoste. Am mai spus, cred, că drumul cel mai sigur spre mediocritate, în cazul scriitorilor, este să renunţe la genul care i-a consacrat. În cazul lui London, însă, nu putem vorbi propriu zis de o schimbare. Căci, deşi ca şi tematică „Doamna mică în casa mare” diferă de celelalte romane ale autorului, ea păstrează acel gust de sălbatic care transformă cărţile lui Jack în adevărate delicii ale literaturii.

Romanul emană vitalitate ... Personajele sunt oameni puternici, fiecare este rege în propria sa lume.
La prima vedere Dick Forrest pare un om de neînfrânt. Fire voluntară, el reuşeşte mereu să îşi impună punctul de vedere. La 13 ani, după moartea tatălui său, refuză să accepte punctul de vedere al tutorilor cu privire la cursul pe care urmează să-l ia viaţa sa. Fuge, părăsind securitatea casei părinteşti pentru a înfrunta un destin de aventurier, nevoit să se menţină la suprafaţă cu slujbe de ocazie.
Reîntors după ani de colindat lumea, Dick începe să îşi pună în aplicare grandiosul plan, de a deveni unul dintre cei mai prosperi fermieri din America. Nesfiindu-se să investească bani şi efort, el îşi vede curând visul cu ochii. Norocul personajului pare complet în clipa în care, într-o călătorie în Europa o întâlneşte pe Paula, care îi devine soţie.
Firi asemănătoare, Dick şi Paula, „doamna mică” trăiesc timp de ani mariajul ideal. Asta până în clipa în care la ferma celor doi soseşte Evan Graham. Ca atâţia alţii, şi Evan sfrâşeşte prin a fi cucerit de vitalitatea, curajul şi frumuseţea Paulei. În paralel, Paula vede în Evan întruchiparea tuturor trăsăturilor care par a lipsi soţului ei.
Treptat, ferma devine cadrul unei idile între Graham şi Paula. Din umbră, Dick observă în tăcere cum soţia lui se îndepărtează de el. Om lucid, el intuieşte motivul, însă pentru mult timp îşi acceptă statutul de observator, fără a interveni.
Când explicaţia are, în sfârşit, loc, Dick constată cât de puţin valorează cei 12 ani de căsnicie în fond. Se autoproclamă învins, afirmând că anii trăiţi împreună nu reprezintă şi o garanţie a viitorului, pentru simplul fapt că iubirea nu este o poliţă care poate fi valorificată la momentul oportun. Pe de altă parte Paula se dovedeşte incapabilă să aleagă între soţul ei şi noua iubire.
Deznodământul m-a şocat. Dar mai apoi am ajuns la concluzia că era unicul deznodământ posibil. Unicul deznodământ potrivit pentru nişte oameni care, deşi civilizaţi, încă mai poartă în ei acel sânge sălbatic care i-a transformat în regi. Un sânge care nu le permite să accepte înfrângerea sau compromisul, făcându-i să se revolte asemeni unui cal neîmblânzit.

„Doamna mică în casa mare” mi-a deschis noi orizonturi de gândire. Ca oameni, suntem mereu tentaţi să vedem în iubire un bun de apărat. Uităm astfel că iubirea este precum apa... Oricâte obstacole i-am pune în cale, în final ea îşi găseşte drumul. Dar câţi dintre noi avem atâta luciditate încât să acceptăm acest proces ca pe unul firesc? Căci, aşa cum spunea şi Dick Forrest, iubirea nu este o poliţă, ci o trăire care ne face prezentul mai valoros, fără a ne asigura viitorul.

Naşul-Mario Puzo

„Naşul” ... un nume pus în legatură mai curând cu filmul, decât cu cartea. Într-adevăr, câţi ştiu că la baza celebrei ecranizări, se află un roman cel puţin la fel de bun?

Mult timp am evitat să-l citesc pe Puzo ... Nu vedeam ce ar putea fi atractiv la nişte romane despre mafie, „doni” şi asasinate. Însă, când tatăl meu mi-a pus în faţă un exemplar din „Ultimul Don” n-am putut rezista curiozităţii. Iar stilul autorului a sfârşit prin a mă cuceri. De atunci Puzo a devenit, dacă nu unul dintre autorii mei preferaţi, măcar unul pe care îl citesc mereu cu plăcere.

„Naşul” nu face abstracţie de la stilul general abordat de scriitor. O poveste despre mafie, bani, sex, droguri şi asasinate. Când Don Corleone, zis Naşul, unul dintre cei mai influenţi mafioţi din America, este grav rănit, micul imperiu construit de acesta pare a se nărui. Politica violentă prin care fiul lui Don, Sony, înţelege să-şi impună autoritatea, provoacă, în cele din urmă, un nou război între clanurile care îşi dispută supremaţia.
În contextul acestui război se afirmă Mike, cel mai tânăr fiu al lui Don. Deşi până atunci evitase orice legătură cu afacerile Familiei, decis să-şi croiască un destin propriu, în legalitate, când viaţa tatălui său este pusă în primejdie, Mike decide să acţioneze. Procesul transformării este uluitor. Peste noapte, personajul devine, dintr-un tânăr plin de iluzii un adevărat „mafioso” gata să ucidă, atunci când circumstanţele o impun.
Războiul dintre clanuri se sfârşeşete abia atunci când Sony este asasinat. Nevăzând nicio altă ieşire, Don încheie pace cu celelalte Familii. Dar poate moartea unui fiu rămâne nerăzbunată? Întoarcerea lui Mike din Italia marchează un punct de cotitură în evoluţia ulterioară a Familiei Corleone.

Mario Puzo şi-a propus să construiască un personaj remarcabil şi a reuşit. Naşul este acel ciudat amestec între o fire conservatoare, cu respect pentru tradiţii, şi un om în pas cu timpurile. Inteligent, diplomat, gata să acţioneze la momentul oportun, Don se impune ca un adevărat lider al societăţii, care i se închină nu din teamă, ci dintr-un respect izvorât din admiraţie. Un om care, permanent ameninţat de perspectiva morţii, a găsit totuşi suficient curaj să iubească viaţa. Ultimele clipe ale personajului devin astfel simbolul unor principii de existenţă nealterate de zecii de ani de confruntare cu realitatea: „Don deschise ochii să-şi mai vadă odată fiul. Puternicul atac de cord făcuse ca obrazul lui roşcovan să capete o nuanţă aproape albăstrie. Îşi trăia ultimele clipe. Trase în nări mireasma grădinii, cu ochii răniţi de discul incandescent al soarelui, şi murmură:
-Ce frumoasă-i viaţa!”.

Deşi nu reuşeşte să egaleze în măiestrie pe „Ultimul Don” , „Naşul” rămâne totuşi un roman excelent. Îl recomand cu precădere celor care doresc să guste din atmosfera Americii din anii de după război, o lume în care „imperiile” s-au născut din sânge.

Diavolul şi domnişoara Prym-Paulo Coelho

„Diavolul şi domnişoara Prym” s-a dovedit un roman a fi un roman mai prost decât mă aşteptam. M-am convins cu ceva timp în urmă că, în calitate de scriitor, Coelho nu poate depăşi un anumit nivel. Totuşi, până acum îi recunoşteam măcar meritul de a debita platitudini cu graţie. Romanele lui reuşeau să îmi provoace acea stare de plictis, specifică momentelor când cineva încearcă să îmi impună un punct de vedere referitor la o temă care mă lasă absolut indiferentă. „Diavolul şi domnişoara Prym” nu a reuşit nici măcar această banală performanţă. Un titlu care în câteva zile nu îmi va mai spune nimic, din simplul motiv că nu am găsit nimic demn de reţinut din roman.

Pe scurt, romanul abordează mult uzata temă a luptei între bine şi rău. Un străin soseşte în Viscos, un mic oraş ameninţat de depopulare, şi le propune locuitorilor acestuia un târg ciudat: dacă, în decurs de o săptămână, în oraş va avea loc o crimă, oamenii vor primi 11 lingouri de aur. Prima care află de propunere este Chantal Prym, o tânără obligată să asiste la moartea tuturor viselor ei, nevoită fiind să trăiască într-un loc complet lipsit de perspective. Deşi iniţial ezită să transmită propunerea străinului, Chantal decide ulterior că târgul nu prezintă niciun risc. Mai mult decât sigur, oamenii vor refuza indignaţi, iar apoi vor petrece o viaţă întreagă regretând lipsa lor de curaj.
Însă lucrurile evoluează altfel decât aşteptat. Văzând în asasinat un sacrificiu necesar, locuitorii sfârşesc prin a alege o victimă. În final, o nouă intervenţie a lui Chantal schimbă totul.

Romanul nu face abstracţie de la tiparul general adoptat de Coelho. Un limbaj comun, numeroase parabole şi personaje care încearcă să pară profunde, fără a convinge. O combinaţie, cred eu, nereuşită.

Un roman bun este acela care lasă o urmă cât de mică în sufletul cititorului. Pentru mine, „Diavolul şi domnişoara Prym” rămâne o carte slabă tocmai pentru că nu mi-a atins o coardă mai sensibilă. Iar când un roman nu îşi atinge acest scop, atunci fie cititorul este lipsit de mijloacele de a înţelege, fie cartea este ratată.