Diavolul şi domnişoara Prym-Paulo Coelho

„Diavolul şi domnişoara Prym” s-a dovedit un roman a fi un roman mai prost decât mă aşteptam. M-am convins cu ceva timp în urmă că, în calitate de scriitor, Coelho nu poate depăşi un anumit nivel. Totuşi, până acum îi recunoşteam măcar meritul de a debita platitudini cu graţie. Romanele lui reuşeau să îmi provoace acea stare de plictis, specifică momentelor când cineva încearcă să îmi impună un punct de vedere referitor la o temă care mă lasă absolut indiferentă. „Diavolul şi domnişoara Prym” nu a reuşit nici măcar această banală performanţă. Un titlu care în câteva zile nu îmi va mai spune nimic, din simplul motiv că nu am găsit nimic demn de reţinut din roman.

Pe scurt, romanul abordează mult uzata temă a luptei între bine şi rău. Un străin soseşte în Viscos, un mic oraş ameninţat de depopulare, şi le propune locuitorilor acestuia un târg ciudat: dacă, în decurs de o săptămână, în oraş va avea loc o crimă, oamenii vor primi 11 lingouri de aur. Prima care află de propunere este Chantal Prym, o tânără obligată să asiste la moartea tuturor viselor ei, nevoită fiind să trăiască într-un loc complet lipsit de perspective. Deşi iniţial ezită să transmită propunerea străinului, Chantal decide ulterior că târgul nu prezintă niciun risc. Mai mult decât sigur, oamenii vor refuza indignaţi, iar apoi vor petrece o viaţă întreagă regretând lipsa lor de curaj.
Însă lucrurile evoluează altfel decât aşteptat. Văzând în asasinat un sacrificiu necesar, locuitorii sfârşesc prin a alege o victimă. În final, o nouă intervenţie a lui Chantal schimbă totul.

Romanul nu face abstracţie de la tiparul general adoptat de Coelho. Un limbaj comun, numeroase parabole şi personaje care încearcă să pară profunde, fără a convinge. O combinaţie, cred eu, nereuşită.

Un roman bun este acela care lasă o urmă cât de mică în sufletul cititorului. Pentru mine, „Diavolul şi domnişoara Prym” rămâne o carte slabă tocmai pentru că nu mi-a atins o coardă mai sensibilă. Iar când un roman nu îşi atinge acest scop, atunci fie cititorul este lipsit de mijloacele de a înţelege, fie cartea este ratată.

Veronika se hotărăşte să moară-Paulo Coelho

Acum câteva zile am recitit „Veronika se hotărăşte să moară” de Paulo Coelho. Se spune că niciodată nu citim aceeaşi carte de două ori, că de fiecare dată o vom privi cu alţi ochi, o vom interpreta diferit şi o vom agrea , sau din contră.

La prima lectură, carte mi s-a părut bunicică, poate şi pentru că era prima în care scriitorul reuşea să rămână fidel unei idei până la capăt.Cert este că am citit-o cu plăcere şi nu m-am ferit să o recomand de câteva ori.

A doua lectură a adus şi o perspectivă nouă. Poate pentru să sunt scârbită de scriitori ultra-mediatizaţi, poate pentru că gusturile mi s-au schimbat simţitor într-un an, fapt este că acum romanul mi-a lăsat un gust neplăcut. Nu neg importanţa mesajului transmis, nici o oarecare valoare stilistică, dar totuşi nu am putut să-mi reprim senzaţia că am fost îndopată cu „lecţii de viaţă” de care, în esenţă nici nu aveam nevoie.

Pentru cei care nu au citit romanul, iată un scurt rezumat:

Sătulă de o viaţă banală, Veronika, o fată din Slovenia, decide să-şi pună capăt zilelor. Tentativa ei eşuează, iar tânăra este internată la Villete, un azil de nebuni din capitală. Acolo Veronika află că supradoza de medicamente i-a afectat puternic inima, motiv pentru care îi mai rămân puţine zile de trăit.

Pe parcursul acestor zile, Veronika intră în contact cu ceilalţi nebuni din spital şi treptat dobândeşte o nouă perspectiva asupra vieţii: îşi redescoperă visele şi, apărată fiind de stigmatul de „nebună”, descoperă noi dimensiuni ale existenţei, ajungând în final la concluzia că viaţa ei a fost lipsită de savoare doar pentru că nu a avut curajul să sfideze anumite convenienţe.

Veronika sfârşeşte prin a se îndrăgosti de un tânăr din spital, Eduard. Dispusă să-şi trăiască la maxim ultimele ore, ea fuge cu el. Dar moartea întârzie să apară... La sfârşit ne este dezvăluit faptul că Veronikăi îi fusese doar inoculată ideea că este pe moarte, pentru a o face să preţuiască viaţa.

Deşi cartea conţine destule idei pertinente şi mesajul din final este unul optimist, ea nu a reuşit să-mi atingă o coardă mai sensibilă. Poate şi pentru că „tonul face muzica”. Şi tonul nu m-a atras ... Nu m-a atras toată vorbăria despre nebuni, nici concluzia că aceştia sunt doar oameni care au curajul de a fi diferiţi.

Probabil că o anumită categorie de cititori vor vedea în „Veronika se hotărăşte să moară” o carte bună, cu un mesaj bine conturat. Eu nu mă număr printre aceştia. Dar nici nu voi fi cea care va nega faptul că, în esenţă, romanul este unul uşor de lecturat şi nu lipstit de o oarecare valoare literară.