Rămas-bun, dar pe curând

Când, în urmă cu un an şi jumătate, porneam ceea ce avea să devină "Lume de umbre..." nu bănuiam cât de drag avea să îmi devină acest proiect. Eram doar o tânără cu nişte idei vag conturate despre cărţi. O tânără care dorea să împărtăşească idei, să cunoască alţi cititori, să interacţioneze cu ei, să se dezvolte. Aşa am început să scriu recenzii. Întâi din joacă, apoi din dorinţa de a menţine viu un blog care îşi câştigase, în timp, un număr mic dar select de cititori fideli. Mult mai târziu mi-am dat seama că recenziile au devenit aproape la fel de importante ca şi cartea. Nu mai citeam haotic, ci concentrat, căutând idei, cautând acel "ceva" care transformă o carte într-un roman bun sau prost. Fără să îmi dau seama, scrisul a devenit o parte din mine, iar recenziile, o carte de vizită.

Cândva, am decis că blogul nu mai este doar un moft, ci un proiect în care sunt dispusă să investesc timp. Concomitent au apărut şi primile nemulţumiri. Îmi doream mai mult pentru "Lume de umbre...", iar acum câteva zile, Blogway a venit în întâmpinare acestei dorinţe, oferindu-mi propriul meu spaţiu, http://www.lumedeumbre.ro/  . Am ezitat mult, înainte să iau decizia de a mă "muta".  Riscam, în primul rând să îmi pierd cititorii, şi aşa reduşi la număr. Argumentul care a înclinat balanţa definitiv în favoarea lui Blogway a fost următorul: doresc să dezvolt "Lume de umbre..." . Am idei noi şi în mod excepţional dispun şi de timpul necesar pentru a le pune în practică. Cu asta, cred că am spus tot. Vă aştept pe http://www.lumedeumbre.ro/ . În prezent site-ul mai necesită mici finisări (blogroll-ul este şi el "în lucru" aşa că trageţi-mă de mânecă dacă am omis pe cineva) dar sper ca în câteva zile totul să se rezolve şi vechiul meu proiect să renască, într-o formă nouă. Să ne citim cu bine!

Izabela   

Nemesis – Agatha Christie

Cu „Nemesis” e o întreagă poveste. La scut timp după ce am terminat de citit „Misterul din Caraibe”, romanul care m-a făcut să mă îndrăgostesc definitiv de Miss Marple, o frază de pe Wikipedia m-a făcut să intru în alertă: „The millionaire Jason Rafiel appears again, posthumously, in the novel Nemesis where he sends Miss Marple on a case specifically because of her success in solving the events related in A Caribbean Mystery.” Cum era de aşteptat, din acel moment nu am mai avut pace, şi am început să caut „Nemesis” prin toate librăriile şi anticariatele cunoscute. Cu câteva ore înainte să-mi accept destinul „tragic” şi să decid să o citesc în format electronic, cartea mi-a căzut efectiv în braţe în Auchan.

În trenul care mă duce spre casă, m-am pierdut în lumea scriitoarei mele preferate. Romanul a fost chiar mai bun decât „Misterul din Caraibe”. Miss Marple este acel gen rar de personaj care nu se uzează odată cu anii, ci se maturizează.

În „Misterul din Caraibe” am asistat la o transformare. Miss Marple, băbuţa liniştită din St. Mary Mead devenea atunci, pentru prima dată, Nemesis, justiţiara.

Luni mai târziu, când domnul Rafiel, unul dintre principalii protagonişti ai aventurilor din romanul mai sus menţionat moare, traiul liniştit al lui Miss Marple este din nou bulversat. Primeşte o scrisoare în care bătrânul o roagă să accepte o misiune, fără a da niciun alt detaliu. Un stimulent financiar nu face decât să amplifice misterul întregii afaceri.

Trecută bine de vârsta aventurilor necugetate, Miss Marple acceptă totuşi şi curând indiciile încep să apară. Un aranjament făcut de domnul Rafiel o face pe bătrână părtaşă la un tur al grădinilor celebre. Pentru moment, nimic nu dă de gândit eroinei, care rămâne totuşi cu ochii în patru. Cu toată vigilenţa ei, este incapabilă să oprească un „accident”, al cărei victimă devine Miss Temple, respectabila directoare a unei şcoli de fete. Cam în aceeaşi perioadă, Miss Marple intră în contact cu surorile Glynne. Întâlnirea, mijlocită de domnul Rafiel, aduce puţină lumină asupra misiunii. Apoi Miss Temple moare, iar o nouă crimă este pe punctul de a fi comisă. Va reuşi Miss Marple să intervină la timp, sau se află „Nemesis” în faţa primului ei eşec?

Ultimul roman din seria Miss Marple se dovedeşte şi cel mai inspirat. Ironia face ca Agatha Christie să-şi fi „abandonat” eroina tocmai când aceasta atinsese un nou grad de perfecţiune. "Not a Christie classic but the old hand is astonishingly fresh and the mixture as relaxing as a hot bath." , afirma „The Guardian”. Da, „Nemesis” nu se incadrează în stilul care a consacrat-o pe autoare. Deducţiile la umbre verandei sunt înlocuite de acţiuni riguros plănuite, eroina primeşte ajutor şi este privită ca o persoană capabilă, nu ca o bătrână băgăcioasă. Rezultatul este unul minunat, iar genul romanului poliţist a pierdut mult din faptul că Agatha Christie nu a dezvoltat acest nou stil.

Palatul viselor- Ismail Kadare

Am luat „Palatul viselor” de la Schimb de Cărţi, mai mult din impuls decât din dorinţa sinceră de a mai gusta puţin din Kadare. Rezultatul a fost că micul roman a zăcut neatins pe raft cam o lună, până când, dintr-o pornire eroică de a-mi salva reputaţia de „cititor feroce”, am început s-o citesc cu o noapte înaintea termenului de predare. În loc de vise, am avut parte de „Palatul viselor”, dar nu am regretat. Dintr-o întâmplare, am dat peste un roman minunat, ciudat în felul său, dar deosebit de savuros.

Dacă „Generalul armatei moarte” ne propunea o incursiune în Albania, „Palatul viselor” ne conduce în Imperiul Otoman, într-o lume în care controlul şi o politică severă se îmbină cu superstiţiile, credinţa în simboluri şi premoniţii. Printre numeroase alte instituţii consacrate, un rol deosebit de important îl ocupă şi Palatul Viselor, locul unde sunt centralizate şi interpetate visele întregii populaţii a imperiului.

Conceptul de Palat al Viselor pleacă de la o idee simplă: divinitatea transmite relevaţia nu unui număr restrâns de „aleşi” şi oricărui om al imperiului, printr-un vis, menit să prezică viitorul. Dar cum să alegi o previziune, din sute de mii de vise fără importanţă? Aici intervine Palatul Viselor, un organ al statului menit să preia, să proceseze şi să interpreteze visele, pentru ca apoi să aleagă revelaţia.

În acest mecanism pătrunde la un moment dat şi Mark Alem, un descendent al familiei albaneze a Qypirilli-lor. Acceptat iniţial la „Selecţionare”, personajul avansează rapid la „Interpretare”, pentru ca spre finalul romanului să ocupe o poziţie fruntaşă. Niciodată nu devine clar pe ce criterii au loc aceste promovări. Mark Alem desfăşoară mai mult instinctiv o muncă ce îl absoarbe. Curând, lucrul devine chiar mai atrăgător decât realitatea. Când primeşte, după mult timp, prima sa zi liberă, personajul constată cu uimire că lumea şi-a pierdut din farmec. Faţă de universul colorat şi plin de semnificaţii al viselor, cafeneau cu veşnicii ei orbi, oraşul şi chiar familia par doar nişte etităţi şterse, nesemnificative. Asta până în clipa în care visul şi realitatea se contopesc. O relatare bizară, greu interpretabilă îi prevesteşte lui Mark Alem destinul propriei familii.

Cartea lui Kadare intrigă şi cucereşte. Prin modul său de a reda lucrurile, scriitorul transformă imposibilul în veridic. Un organ de neconceput în realitate devine perfect credibil în contextul descris de autor. Palatul Viselor nu este doar o instituţie dirijată de imperiu, el este instituţia care dirijează imperiul Marele Vis, ales săptămânal dictează sultanului deciziile, influenţând, în ultimă instanţă, politica statului. Dar dacă Marele Vis e fals? Şi ce se întâmplă cu cei care au nenorocul să viseze ceva considerat important? Într-o lume în care vânătorul poate deveni în orice clipă vânat, iar hazardul influenţează destine, oamenii sunt simplii pioni.

Numeroşi critici au văzut în „Palatul Viselor” o metaforă a regimului totalitarist. Pentru mine însă romanul este în primul rând o critică amară la adresa realităţii, în care absurdul naşte războaie iar oamenii mor într-un joc fără stăpâni.

Marele Gatsby-Francis Scott Fitzgerald

Închid „Marele Gatsby” cu sentimente amestecate. Nu a fost o carte rea, dar nici nu a reuşit să mă prindă. Am citit-o cu intermitenţe, de-a lungul a aproape cinci săptămâni. Un ritm lent de lectură, chiar şi pentru sesiune. Dar „Marele Gatsby” nu este cartea pe care să o citeşti în viteză. Ai nevoie de timp ca să te cufunzi în atmosfera acelor vremuri, ca să guşti din melancolia vag perceptibilă care se desprinde dintre file.

La prima vedere, cartea ne vorbeşte despre nefericirea celor bogaţi. La o analiză mai profundă, constatăm însă că întregul univers este viciat de nefericire. Oamenii sunt cuprinşi de superficialitate, se cufund în excese care nu îi mai satisfac: înşală fără a iubi, petrec fără a se distra. Faimoşii ani `20 se dovedesc, în viziunea lui Fitzgerald strălucitori , dar lipsiţi de luciu autentic.

Când Nick Carraway se mută într-o casă din Wast Egg, numele lui Jay Gatsby nu îi spune nimic. Totuşi Gatsby este o celebritate locală: bogat şi misterios, gazda celor mai frumoase petreceri, personajul este unul în măsură să stârnească vâlvă. Zeci de zvonuri circulă pe seama lui, lumea îl bârfeşte, dar totuşi îl frecventază. Toată lumea, în afară de Nick. Pentru moment, acesta se complace în compania lui Dasy şi Tom Buchanan, precum şi a lui Jordan Baker, a jucătoare profesionistă de golf. Dintre cei trei se remarcă în curând Dasy o tânără frivolă şi plăcută în acelaşi timp. Aceste calităţi, atât de apreciate de societatea vremii, nu îi asigură însă şi norocul în căsnicie: relaţia lui Tom cu Myrtle este de notorietate publică.

Pe măsură ce se adaptează la noul mediu, Nick face nişte descoperiri interesante, printre altele şi faptul că Gatsby îi este vecin. Cei doi se împrietenesc, iar într-un final Gatsby se destăinuie. Drama lui, comună în esenţă, este amplificată de statutul personajului; Gatsby are totul, mai puţin iubirea femeii la care ţine. Durerea l-a întărit, dar nu l-a făcut să renunţe. Când Nick îl cunoaşte pe Jay Gatsby, el are în faţă un om dispus să facă orice pentru a o recâştiga pe Dasy Buchanan. Dar ca de fiecare dată când sunt implicate caractere puternice, deznodământul nu poate fi decât unul tragic. „Marele Gatsby” este poveste visului american neîmplinit, o satiră amară la adresa umanităţii, a oamenilor care îşi consumă anii clădind castele de nisip:

„Şi pe cînd stăteam întins acolo gîndindu-mă la acea lume străveche, necunoscută, mi-am amintit de uimirea copilărească a lui Gatsby cînd identificase pentru întăia dată lumina verzuie de pe promontoriul vilei unde locuia Daisy. Străbătuse un drum lung pănă la această pajişte albăstrie şi, probabil, visul i se păruse atunci atăt de aproape, atăt de tangibil, încăt nu-i venise să creadă că nu l-ar fi putut atinge dacă şi-ar fi întins braţul. Nu înţelesese, desigur, că visul rămăsese cu mult în urmă, undeva departe, în întunecimea imensă de dincolo de oraş, unde cămpiile necunoscute ale acestei ţări nesfărşite se întindeau sub cerul nopţii.”

Poate că „Marele Gatsby” nu se ridică la înălţimea reputaţiei pe care o are. Şi totuşi, romanul are un „ceva” care îl face special. Nu seduce, nu acaparează, dar ilustrează o lume. O lume a iluziilor pierdute...

Parfumul- Patrick Süskind

O carte care nu a reuşit să mă prindă. Poate că am citit-o într-o perioadă nepotrivită (sesiunea nu are darul de a mă face tolerantă) cert este că cele 200 şi ceva de pagini s-au dovedit un chin. Cu greu am rezistat tentaţiei de a abandona micul roman.

Întreaga poveste îl are în centrul ei pe Jean-Baptiste Grenouille. Destinul său stă sub semnul tragicului încă de la naştere, când mama lui îl abandonează fără regrete sub un morman de resturi de peşte. Salvat, copilul îşi petrece primii ani la Madame Gaillard unde înfruntă manifestările tot mai clare de ostilitate ale celorlalţi orfani. Ceva în Jean-Baptiste face lumea să se teamă de el. Nu este numai faptul că personajul este cu desăfârşire lipsit de un miros propriu; întreaga sa făptură înspiră neîncredere, teroare.

Aparent indiferent la toate acestea, personajul descoperă lumea într-un mod inedit: înzestrat cu un nas extraordinar, el îşi face o vocaţie din a găsi cele mai diferite mirosuri. Întregul univers devine astfel o hartă a parfumurilor şi a duhorilor, pe care doar el, Jean-Baptiste, este capabil să o descifreze.

Când biserica încetează să mai plătească pentru copil, Madame Gaillard îl vinde unui tăbăcar. Experienţa marchează prea puţin personajul. Permanent în căutare de noi mirosuri, el acceptă regimul draconic cu indiferenţă. În schimb, profită de relativa libertate care i se oferă pentru a explora oraşul, care îi oferă prilejul unor experienţe olfactive noi. Cu ocazia unei astfel de plimbări, Jean-Baptiste comite o crimă, însă nu îşi percepe gestul ca atare. Pentru el, asasinarea unei tinere fete nu este altceva decât un mod de a pune stăpânire pe parfumul ei, de a se desfăta cu ceva nemaiîntâlnit până atunci.

Viaţa lui Jean-Baptiste suferă un punct de cotitură în clipa în care este acceptat ca şi ucenic la Baldini, un maestru al parfumurilor. Alături de acesta, personajul învaţă arta de a extrage obiectelor mirosul. Capabil să inventeze cele mai bune parfumuri, îşi îmbogăţeşte maestrul în câţiva ani. Dar munca, atât de plină de satisfacţii la început se dovedeşte un punct mort. Metodele utilizate de Baldini sunt poate bune pentru extragerea parfumul plantelor, dar nu pentru a conserva zecile de mirosuri pe care Jean-Baptiste le percepe clipă de clipă.

Personajul începe o lungă călătorie, al cărei ţel devine clar abia spre final: doreşte să îşi creeze propriul miros, care să îi ofere o identitate într-o lume care, pentru el, se reduce la senzaţii olfactive. Dar cât de departe poate să meargă un om pentru a-şi atinge ţelul ?

„Parfumul” este genul de carte care îţi schimbă modul în care percepi lumea: toate parfumurile, toate duhorile care ne înconjoară comunică ceva. Atunci, de ce nu mi-a plăcut cartea? Probabil pentru că, în general, nu mă simt atrasă de romanele „dure”, care, pentru a ilustra o idee, pun în joc toată violenţa pe care realitatea şi cuvintele o oferă. „Parfumul” este un roman bine scris, valoros poate. Pe mine însă nu m-a acaparat.

Fata sălbatică-Linda Newbery

O carte care promite multe şi oferă puţine. M-am grăbit să judec „Fata sălbatică” după descrierea de pe copertă şi am inclus-o prosteşte în categoria unor romane de valoare gen „La răscruce de vânturi” sau „Rebecca”. Din acest motiv, dezamăgirea a fost de două ori mai mare.

Cartea începe destul de bine, însă ideea centrală se „dizolvă” relativ repede într-un şir de amănunte nu inutile, însă prost conturate. Apoi, registul stilistic dăunează mult atmosferei. Naraţiunea se realizează din nouă perspective, evenimente legate între ele sunt relatate de persoane diferite. Rezultatul este că suspansul este mult redus. Ce nu ştie Samuel Godwin, află sau deduce Charlotte Agnew. Pe la mijloc, „misterul” devine evident, iar următoarele zeci de pagini, chinuitoare. Aştepţi finalul, dar el nu mai vine, în schimb eşti compleşti de o serie de detalii aproape plictisitoare. Personajele sunt slab conturate, iar „fata sălbatică” e mai puţin sălbatică decât te-ai aştepta.

Despre ce e vorba, până la urmă? După moartea tatălui său, Samuel Godwin, un tânăr student la Şcoala de Arte Plastice se vede nevoit să renunţe la ambiţiile sale, pentru a accepta o slujbă de profesor de desen la conacul Fourwinds.

Încă din prima seară devine clar că lucrurile nu sunt ceea ce par. Samuel este întâmpinat de o tânără foarte tulburată, care se dovedeşte a fi Marianne Farrow, una dintre viitoarele sale eleve. Ulterior sunt introduse şi restul personajelor: Juliana Farrow, sora Mariannei şi Charlotte Agnew, însoţitoarea fetelor. În ceea ce-l priveşte pe stăpânul conacului, domnul Farrow, acesta rămâne mult timp o prezenţă discretă, a cărui personalitate reiese mai degrabă din contururile armonioase ale casei pe care o proiectase.

Dar şi casa ascunde mistere. Vântul de Vest, statuia pe care Marianne o meţionase într-un moment de rătăcire, lipseşte. De ce arhitectul care le proiectase a dispărut subit, şi de ce prima profesoară a fetelor a fost demisă? Sunt întrebări la care Charlotte şi Samuel caută răspuns. Dar nici Charlotte nu este ceea ce pare...

Dacă „misterul” mai e cum e, finalul dezamăgeşte cumplit. Nu transmite nicio emoţie. Personajele şi-au revenit miraculos în urma tristelor evenimente, iar singurul nefericit rămâne Godwin; constată că şi-a ratat viaţa şi porneşte pe un nou drum la vârsta când alţii culeg deja roadele muncii lor.

În ceea ce priveşte „fata sălbatică”, ea este redusă la un personaj comun, o artistă a perioadei de avangardă care duce o viaţă plină, dar totuşi banală. Până la urmă, Marianne Farrow este un personaj supralicitat, iar faptul că în traducerea în limba română, ea (sau tabloul ei) dau titlul romanului nu poate decât să dăuneze cărţii. Sincer, cred că titlul original se potriveşte mult mai bine: „Set in stone” . O poveste despre efemeritatea oamenilor şi tăria pietrelor...

Leapşa lecturistică

Nu, n-am dispărut, nici n-am renunţat la blog. Atâta doar că în ultima vreme m-am dedicat unor activităţi mai puţin intelectuale (sesiune, proiecte etc.). Greul a trecut şi iată-mă cu forţe proaspete. Dar, înainte de a mă arunca în vâltoarea lecturilor, trebuie să achit de o obligaţie faţă de Bia, care mi-a trimis cam de mult o leapşă, evident, despre cărţi.

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Semne de carte. În caz de extremă urgenţă memorez numărul paginii, dar absolut niciodată nu îndoi paginile.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă "da" care a fost aceasta?

Dintre cărţile primite cadou în ultima vreme:

Grădinarul spaniol-A.J.Cronin

Al cincilea as-R.O.Braşoveanu

Fata sălbatică-L. Newbery

Grădinarul nopţii-G.Pelecanos

3. Citiţi în baie?

Foarte rar. Pe cât posibil, încerc să ţin cărţile departe de orice sursă de apă.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă "da" care ar fi fost aceasta?

Da, am avut mai multe tentative de acest gen, inclusiv un roman poliţist şi un roman de dragoste. Până la urmă am ajuns la concluzia că e mai bine să citesc ce au scris alţii decât să terorizez lumea cu „producţii” proprii.

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Referindu-mă strict la colecţiile distribuite de anumite ziare, le consider o iniţiativă lăudabilă de a stimula interesul oamenilor faţă de lectură. Păcat că mulţi văd în ele numai obiecte care dau bine în bibliotecă.

În ceea ce priveşte colecţiile editurilor, doar seria de romane „Agatha Christie” scoasă pe piaţă de Rao mi-a trezit interesul.

6. Care este cartea preferată?

„Pe aripile vântului”- Margaret Mitchell

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

În general nu îmi place să revin asupra cărţilor. O excepţie ar fi romanul menţionat la întrebarea 6, pe care l-am recitit de vreo 15 ori, şi de fiecare dată am rămas fascinată de el.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Hmmm... Probabil aş întâmpina un asemenea eveniment cu teamă. Citind, sunt tentată să atribui unui autor anumite calităţi, un anumit caracter sau mod de a acţiona şi probabil aş rămâne dezamăgită dacă imaginea formată nu ar fi în concordanţă cu realitatea.

În altă ordine de idei, nu cred că aş putea formula o frază coerentă în prezenţa unei persoane pe care o admir...

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da, este motivul pentru care mi-am făcut un blog :). În conversaţii am tendinţa de a fi puţin mai rezervată, pentru că nu doresc să par pedantă.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Sunt o persoană destul de spontată şi nu aleg cărţile după un anumit criteriu. Însă în momentele când doresc o lectură de un anumit tip mă ghidez după recenziile de pe anumite site-uri de profil, reputaţia autorului/autoarei, comentariile de pe copertă sau recomandările cunoscuţilor.

11. Care credeţi că este o lectură "obligatorie", o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Nu există lecturi „obligatorii”. Există doar cărţi care plac şi care nu plac, iar până la urmă totul depinde de gusturile cititorului.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Patul :)

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Nu ascult muzică. Partea cu liniştea e discutabilă. Când citeşti în tren, staţii de autobuz sau săli de curs nu poţi avea prea multe pretenţii.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Da, câteva. E o activitate obositoare dar de cele mai multe ori calitatea romanului compensează efortul.

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Citesc şi multe cărţi imprumutate. La pofta mea de lectură, probabil aş da faliment dacă aş începe să cumpăr toate cărţile la care visez.

16. O carte este pentru mine... Cum aţi descrie o carte?

O lume de umbre în care aş vrea să trăiesc o eternitate.

Misterul crimelor înlănţuite-Agatha Christie

O carte bună, masacrată de o traducere proastă. Cineva (nu ştiu cine) a avut o imaginaţie foarte bogată când s-a decis să traducă sugestivul titlu „Dead man’s folly” prin „Misterul crimelor înlănţuite”. Ce sugerează acest titlu? Nimic! Dacă n-ar fi intervenit reputaţia Agathei Christie, probabil nici n-aş fi citit cartea. Aşa, am început-o, dar încă o dată blestemul traducătorilor amatori m-a urmărit.

Sunt traduceri care pun în valoare o carte, şi altele care o distrug. Iar cei de la „Excelsior-Multi Press” se pare că şi-au facut o vocaţie din a transforma romane bune în cărţi, în cel mai bun caz, acceptabile. Nu e prima oară când citesc romane de Agatha Christie de la această editură, iar de fiecare dată senzaţia este aceeaşi: ceva nu e în regulă . Ce, nu aş putea spune cu exactitate. Sunt detalii care creează o anumită atmosferă, mici cuvinte care întreţin suspansul. Le-am simţit lipsa citind „Misterul crimelor înlănţuite”. Apoi, am încercat să-mi imaginez aceeaşi poveste, tradusă înapoi, în engleză şi efectul a fost peste aşteptări: am avut în faţa mea o carte excelentă, cu acţiune şi personaje bine conturate . Iar personajul meu preferat este, bineînţeles, Poirot.

Totul începe cu un telefon ciudat, pe care micuţul belgian îl primeşte de la prietena sa, scriitoarea de romane poliţiste Ariadne Oliver care îl pofteşte, fără prea multe menajamente, să o viziteze la o casă din Devon. Iar Ariadne nu este exact genul de femeie care să poată fi refuzată cu uşurinţă. Aşadar, ore mai târziu Poirot se trezeşte invitatul de onoare în casa lui George Stubbs unde tocmai se organizează un eveniment ceva mai deosebit: un joc de-a „găseşte criminalul”. Sosită tocmai pentru a regiza jocul, Ariadne nu poate scăpa de senzaţia că cineva o manipulează. Înainte ca Poirot să-i poată infirma temerile, are loc o crimă. Victima: o tânără cercetaşă care acceptase să joace rolul cadavrului în piesă. Ulterior, Hattie, soţia lui George Stubbs dispare.

Tentaţia de a-l acuza pe Etienne de Sousa, vărul lui Hattie, este mare, însă lipsesc dovezile. Cazul este închis, însă ceva nu-i dă pace lui Poirot. În cele din urmă, o convorbire telefonică cu Ariadne îi deschide ochii.

„Misterul crimelor înlănţuite” ar fi o carte bună, tradusă aşa cum trebuie. În cazul meu, tangenţa anterioară cu stitlul lui Agatha Christie m-a ajutat mult. Am văzut romanul aşa cum ar fi trebuit să fie şi nu în forma în care un traducător neglijent l-a adus. Oricum, cu Excelsior-Multi Press mi-am încheiat definitv socotelile. Pe viitor voi apela fie la romanele publicate de Rao, fie voi reveni la cititul în format electronic a cărţilor în original.

O mie de monede de aur- Ruthanne Lum McCunn

Am citit „O mie de monede de aur” la recomandarea Runiei. Mă aşteptam la o carte bună, însă romanul lui Ruthanne Lum McCunn este mai mult decât bun, este aproape desăvârşit.

Bazat pe povestea reală a lui Polly Bemis, o imigrantă americană de origine chineză, romanul este o adevărată lecţie despre supravieţuire, despre capacitatea omului de a se adapta, indiferent de condiţii.

Născută într-o familie de fermieri chinezi, Lalu Nathoy cunoaşte din copilărie insecuriatea şi lipsurile. Tatăl ei riscă totul pe o recoltă şi pierde, iar tânăra are de ales între a fi vândută sau a-şi asuma responsabilităţi încompatibile cu statutul ei de femeie. Alege a doua opţiune şi ani la rând munceşte pe câmp, în timp ce toate perspectivele ei la un mariaj se destramă. Apoi satul este atacat de hoţ şi, în mijlocul panicii, tatăl lui Lalu acceptă să îşi vândă fiica în schimbul a doi săculeţi cu seminţe de soia.

De la hoţi, Lalu ajunge la un bordel însă este vândută mai departe şi introdusă în secret în America. „Visul American” se destramă repede: în locul străzilor pietruite cu aur, Lalu găseşte o lume depravată, în care sclavii negri au fost înlocuiţi de sclavi chinezi. Scoasă la licitaţie, ea devine proprietatea lui Hong King, deţinătorul unui salon într-un sat de căutători de aur. Drumul pe care îl parcurge până la noul stăpân îl serveşte eroinei drept prilej pentru a se împrieteni cu Jim, un comerciant. Cei doi se îndrăgostesc, dar nici Jim n-o poate salva pe Lalu de la soarta care i-a fost hărăzită. Ajunge la salonul lui Hong King şi devine Polly, tânăra dansatoare obligată să-i amuze pe mineri.

Jim moare, însă lasă prietenei sale un sprijin de nădejde: pe Charlie Bemis şi el deţinător al unui salon. Polly şi Charlie devin iubiţi, însă curând regimul la Hong King devine de nesuportat. Tânăra decide să îşi omoare stăpînul, însă în aceeaşi seară acesta o pierde la un joc de cărţi cu Charlie.

Libertatea dobândită de Polly este doar aparentă. Scăpată de sub influenţa unui tiran, ea constată că are de luptat cu cu un duşman mult mai greu de infrânt: legea americană, prea puţin binevoitoare faţă de imigranţii chinezi. Căsătoria cu Charlie devine, în acest context, o cale uşoară de a scăpa dintr-o situaţie dificilă, însă trec ani înainte ca Polly să accepte legalizarea vechii ei iubiri.

Căsătoriţi, cei doi se retrag în munţi şi îşi construiesc o fermă. Trăiesc fericiţi, iar necazurile (riscul de a pierde ferma, un incendiu care devastează totul) nu fac decât să le întărească legătura. Când Charlie moare, Polly se trezeşte din nou singură şi vulnerabilă. Ajunsă la bătrâneţe, ea colindă America în încercarea de a da un nou sens vieţii ei, însă constată că nu poate fugi de amintiri. Se întoarce la vechea fermă, unde rămâne până la moarte. O ultimă lovitură este dată eroinei postum: nu este îngropată, conform dorinţei, alături de Charlie, ci într-un cimitir plin de pietre anonime.

Apoi, pe măsură ce povestea ei devine cunoscută, Polly Bemis devine faimoasă. Moartă, ea continuă să întruchipeze un simbol al luptei pentru supravieţuire, o luptă de două ori mai grea pentru că a fost dată de o femeie.

Cititorilor, Polly le spune, prin vocea scriitoarei Ruthanne Lum McCunn şi o altă poveste. În ea se vorbeşte despre sutele de femei naive care se lasă înşelate de vorbe mari şi sfârşesc ca prostituate în periferiile marilor oraşe. Despre chinezii care au devenit sclavi după abolirea sclaviei. Despre pioneri care au mers în căutare de aur şi au murit în munţi. Despre viaţă, sălbatică, dură şi totuşi frumoasă. Pentru mine, Polly Bemis va ilustra mereu triumful iubirii pentru viaţă în faţa unui univers ostil.

Doamna Bovary-Gustave Flaubert

„Quand Madame Bovary paraît en feuilleton dans " La Revue de Paris ", en 1856, le roman subit plusieurs coupures. Flaubert est traîné en justice : l’avocat Ernest Pinard voit dans le roman " une peinture admirable sous le rapport du talent, mais une peinture exécrable au point de vue de la morale." Suite à la plaidoirie de son avocat, Maître Senard, Flaubert est acquitté le 7 février 1857.” , relata site-ul http://auteurs.normands.free.fr/senard.htm . 154 de ani mai târziu, „Madame Bovary” şi-a pierdut de mult puterea. A rămas un roman interesant, însă pe măsură ce anii trec, devine tot mai greu de înţeles. Nu e uşor să te transpui în lumea în care trăia Emma Bovary, să accepţi o societate în care femeile sunt prizonierele a zeci de norme nescrise şi să adopţi, măcar pentru câteva ore un mod de gândire ... depăşit.

Emma nu este o femeie deosebită, cel puţin la începutul poveştii. Tânără, plină de vise, cu o zestre acceptabilă ea devine curând obiectul pasiunii lui Charles Bovary, un medic rămas văduv. Când acesta o cere în căsătorie, viaţa Emmei pare desăvârşită. Pare, deoarece mariajul este un cuţit cu două tăişuri. Unul câte unul, visele doamnei Bovary se destramă în faţa unei realităţi implacabile. Minunatul soţ se dovedeşte un mediocru cu prea puţine înclinaţii către poezie, iar căsnicia, monotonă. Pentru o femeie care s-a hrănit de timpuriu cu iluzia unei mari iubiri, dezamăgirea este cruntă. Toate încercările de acomodare la o viaţă banală eşuează, Emma se adânceşte tot mai mult în nefericire.

Invitată la un bal, ea simte mai acut ca niciodată tot ceea ce un destin ostil i-a refuzat: luxul, o societate aleasă, distracţiile, iubirile cosumate sub clar de lună.

Apoi soţul ei decide să se mute cu familia în Yonville, un mic sat în apropiere de Rouen. Aici Emma întâlneşte iubirea după a tânjit. Însă curând, sentimentele nemărturisite dintre ea şi Leon Dupuis, secretar în sat, nu o mai satisfac. Înainte ca idila să ia o formă concretă, Leon pleacă. La scurt timp după aceea, Rodolphe Boulanger o descoperă pe doamna Bovary şi decide să o facă amanta lui.Însă jocul merge prea departe. Ahtiată după dragoste, Emma este decisă să înfrunte orice pentru ceea ce ea consideră o relaţie ideală. Nu şi Rodolphe. Când bărbatul o părăseşte, tânăra se trezeşte din nou singură, soţie model pentru un barbat faţă de care a încetat să mai simtă ceva. Apoi soarta i-l scoate din nou în cale pe Leon, iar Emma se aruncă orbeşte în braţele pasiunii. Dar nici această relaţie nu e sortită să dureze.

Datoriile şi şirul nesfârşit de dezamăgiri o fac în cele din urmă pe eroină să se sinucidă. Luni mai târziu, soţul ei descoperă scrisorile care dovedesc adulterul, însă fidel şi iubitor, el îşi iartă soţia şi îşi petrece restul vieţii jelind-o.

Aşa cum am spus şi la început, „Madame Bovary” nu mai poate fi înţeleasă, nu de o minte puternic ancorată în principiile societăţii de azi. Romanul revoltă, stârneşte compasiunea, dar şi ironiile. Pentru mulţi, zbuciumul eroinei va părea nejustificat. De ce nu şi-a părăsit soţul, de ce nu şi-a căutat împlinirea în alt loc? Pentru că în timpul în care trăia ea, acest lucru nu era cu putinţă. Într-o lume dominată de bărbaţi, femeile erau doar umbre, obligate să ducă până la moarte o identitate care nu le aparţinea. Erau „mesdames” şi atât. Madame ... Madame Bovary.

Lecturi 2010

1.Doamna Bovary-G.Flaubert
2.O mie de monede de aur-R. L. McCunn
3.Misterul crimelor înlănţuite-A.Christie
4.Fata sălbatică-L.Newbery
5.Parfumul-P.Suskind
6.Marele Gatsby-F.S. Fitzgerald
7.Palatul viselor-I.Kadare
8.Nemesis-Agatha Christie