Nemesis – Agatha Christie

Cu „Nemesis” e o întreagă poveste. La scut timp după ce am terminat de citit „Misterul din Caraibe”, romanul care m-a făcut să mă îndrăgostesc definitiv de Miss Marple, o frază de pe Wikipedia m-a făcut să intru în alertă: „The millionaire Jason Rafiel appears again, posthumously, in the novel Nemesis where he sends Miss Marple on a case specifically because of her success in solving the events related in A Caribbean Mystery.” Cum era de aşteptat, din acel moment nu am mai avut pace, şi am început să caut „Nemesis” prin toate librăriile şi anticariatele cunoscute. Cu câteva ore înainte să-mi accept destinul „tragic” şi să decid să o citesc în format electronic, cartea mi-a căzut efectiv în braţe în Auchan.

În trenul care mă duce spre casă, m-am pierdut în lumea scriitoarei mele preferate. Romanul a fost chiar mai bun decât „Misterul din Caraibe”. Miss Marple este acel gen rar de personaj care nu se uzează odată cu anii, ci se maturizează.

În „Misterul din Caraibe” am asistat la o transformare. Miss Marple, băbuţa liniştită din St. Mary Mead devenea atunci, pentru prima dată, Nemesis, justiţiara.

Luni mai târziu, când domnul Rafiel, unul dintre principalii protagonişti ai aventurilor din romanul mai sus menţionat moare, traiul liniştit al lui Miss Marple este din nou bulversat. Primeşte o scrisoare în care bătrânul o roagă să accepte o misiune, fără a da niciun alt detaliu. Un stimulent financiar nu face decât să amplifice misterul întregii afaceri.

Trecută bine de vârsta aventurilor necugetate, Miss Marple acceptă totuşi şi curând indiciile încep să apară. Un aranjament făcut de domnul Rafiel o face pe bătrână părtaşă la un tur al grădinilor celebre. Pentru moment, nimic nu dă de gândit eroinei, care rămâne totuşi cu ochii în patru. Cu toată vigilenţa ei, este incapabilă să oprească un „accident”, al cărei victimă devine Miss Temple, respectabila directoare a unei şcoli de fete. Cam în aceeaşi perioadă, Miss Marple intră în contact cu surorile Glynne. Întâlnirea, mijlocită de domnul Rafiel, aduce puţină lumină asupra misiunii. Apoi Miss Temple moare, iar o nouă crimă este pe punctul de a fi comisă. Va reuşi Miss Marple să intervină la timp, sau se află „Nemesis” în faţa primului ei eşec?

Ultimul roman din seria Miss Marple se dovedeşte şi cel mai inspirat. Ironia face ca Agatha Christie să-şi fi „abandonat” eroina tocmai când aceasta atinsese un nou grad de perfecţiune. "Not a Christie classic but the old hand is astonishingly fresh and the mixture as relaxing as a hot bath." , afirma „The Guardian”. Da, „Nemesis” nu se incadrează în stilul care a consacrat-o pe autoare. Deducţiile la umbre verandei sunt înlocuite de acţiuni riguros plănuite, eroina primeşte ajutor şi este privită ca o persoană capabilă, nu ca o bătrână băgăcioasă. Rezultatul este unul minunat, iar genul romanului poliţist a pierdut mult din faptul că Agatha Christie nu a dezvoltat acest nou stil.

Palatul viselor- Ismail Kadare

Am luat „Palatul viselor” de la Schimb de Cărţi, mai mult din impuls decât din dorinţa sinceră de a mai gusta puţin din Kadare. Rezultatul a fost că micul roman a zăcut neatins pe raft cam o lună, până când, dintr-o pornire eroică de a-mi salva reputaţia de „cititor feroce”, am început s-o citesc cu o noapte înaintea termenului de predare. În loc de vise, am avut parte de „Palatul viselor”, dar nu am regretat. Dintr-o întâmplare, am dat peste un roman minunat, ciudat în felul său, dar deosebit de savuros.

Dacă „Generalul armatei moarte” ne propunea o incursiune în Albania, „Palatul viselor” ne conduce în Imperiul Otoman, într-o lume în care controlul şi o politică severă se îmbină cu superstiţiile, credinţa în simboluri şi premoniţii. Printre numeroase alte instituţii consacrate, un rol deosebit de important îl ocupă şi Palatul Viselor, locul unde sunt centralizate şi interpetate visele întregii populaţii a imperiului.

Conceptul de Palat al Viselor pleacă de la o idee simplă: divinitatea transmite relevaţia nu unui număr restrâns de „aleşi” şi oricărui om al imperiului, printr-un vis, menit să prezică viitorul. Dar cum să alegi o previziune, din sute de mii de vise fără importanţă? Aici intervine Palatul Viselor, un organ al statului menit să preia, să proceseze şi să interpreteze visele, pentru ca apoi să aleagă revelaţia.

În acest mecanism pătrunde la un moment dat şi Mark Alem, un descendent al familiei albaneze a Qypirilli-lor. Acceptat iniţial la „Selecţionare”, personajul avansează rapid la „Interpretare”, pentru ca spre finalul romanului să ocupe o poziţie fruntaşă. Niciodată nu devine clar pe ce criterii au loc aceste promovări. Mark Alem desfăşoară mai mult instinctiv o muncă ce îl absoarbe. Curând, lucrul devine chiar mai atrăgător decât realitatea. Când primeşte, după mult timp, prima sa zi liberă, personajul constată cu uimire că lumea şi-a pierdut din farmec. Faţă de universul colorat şi plin de semnificaţii al viselor, cafeneau cu veşnicii ei orbi, oraşul şi chiar familia par doar nişte etităţi şterse, nesemnificative. Asta până în clipa în care visul şi realitatea se contopesc. O relatare bizară, greu interpretabilă îi prevesteşte lui Mark Alem destinul propriei familii.

Cartea lui Kadare intrigă şi cucereşte. Prin modul său de a reda lucrurile, scriitorul transformă imposibilul în veridic. Un organ de neconceput în realitate devine perfect credibil în contextul descris de autor. Palatul Viselor nu este doar o instituţie dirijată de imperiu, el este instituţia care dirijează imperiul Marele Vis, ales săptămânal dictează sultanului deciziile, influenţând, în ultimă instanţă, politica statului. Dar dacă Marele Vis e fals? Şi ce se întâmplă cu cei care au nenorocul să viseze ceva considerat important? Într-o lume în care vânătorul poate deveni în orice clipă vânat, iar hazardul influenţează destine, oamenii sunt simplii pioni.

Numeroşi critici au văzut în „Palatul Viselor” o metaforă a regimului totalitarist. Pentru mine însă romanul este în primul rând o critică amară la adresa realităţii, în care absurdul naşte războaie iar oamenii mor într-un joc fără stăpâni.

Marele Gatsby-Francis Scott Fitzgerald

Închid „Marele Gatsby” cu sentimente amestecate. Nu a fost o carte rea, dar nici nu a reuşit să mă prindă. Am citit-o cu intermitenţe, de-a lungul a aproape cinci săptămâni. Un ritm lent de lectură, chiar şi pentru sesiune. Dar „Marele Gatsby” nu este cartea pe care să o citeşti în viteză. Ai nevoie de timp ca să te cufunzi în atmosfera acelor vremuri, ca să guşti din melancolia vag perceptibilă care se desprinde dintre file.

La prima vedere, cartea ne vorbeşte despre nefericirea celor bogaţi. La o analiză mai profundă, constatăm însă că întregul univers este viciat de nefericire. Oamenii sunt cuprinşi de superficialitate, se cufund în excese care nu îi mai satisfac: înşală fără a iubi, petrec fără a se distra. Faimoşii ani `20 se dovedesc, în viziunea lui Fitzgerald strălucitori , dar lipsiţi de luciu autentic.

Când Nick Carraway se mută într-o casă din Wast Egg, numele lui Jay Gatsby nu îi spune nimic. Totuşi Gatsby este o celebritate locală: bogat şi misterios, gazda celor mai frumoase petreceri, personajul este unul în măsură să stârnească vâlvă. Zeci de zvonuri circulă pe seama lui, lumea îl bârfeşte, dar totuşi îl frecventază. Toată lumea, în afară de Nick. Pentru moment, acesta se complace în compania lui Dasy şi Tom Buchanan, precum şi a lui Jordan Baker, a jucătoare profesionistă de golf. Dintre cei trei se remarcă în curând Dasy o tânără frivolă şi plăcută în acelaşi timp. Aceste calităţi, atât de apreciate de societatea vremii, nu îi asigură însă şi norocul în căsnicie: relaţia lui Tom cu Myrtle este de notorietate publică.

Pe măsură ce se adaptează la noul mediu, Nick face nişte descoperiri interesante, printre altele şi faptul că Gatsby îi este vecin. Cei doi se împrietenesc, iar într-un final Gatsby se destăinuie. Drama lui, comună în esenţă, este amplificată de statutul personajului; Gatsby are totul, mai puţin iubirea femeii la care ţine. Durerea l-a întărit, dar nu l-a făcut să renunţe. Când Nick îl cunoaşte pe Jay Gatsby, el are în faţă un om dispus să facă orice pentru a o recâştiga pe Dasy Buchanan. Dar ca de fiecare dată când sunt implicate caractere puternice, deznodământul nu poate fi decât unul tragic. „Marele Gatsby” este poveste visului american neîmplinit, o satiră amară la adresa umanităţii, a oamenilor care îşi consumă anii clădind castele de nisip:

„Şi pe cînd stăteam întins acolo gîndindu-mă la acea lume străveche, necunoscută, mi-am amintit de uimirea copilărească a lui Gatsby cînd identificase pentru întăia dată lumina verzuie de pe promontoriul vilei unde locuia Daisy. Străbătuse un drum lung pănă la această pajişte albăstrie şi, probabil, visul i se păruse atunci atăt de aproape, atăt de tangibil, încăt nu-i venise să creadă că nu l-ar fi putut atinge dacă şi-ar fi întins braţul. Nu înţelesese, desigur, că visul rămăsese cu mult în urmă, undeva departe, în întunecimea imensă de dincolo de oraş, unde cămpiile necunoscute ale acestei ţări nesfărşite se întindeau sub cerul nopţii.”

Poate că „Marele Gatsby” nu se ridică la înălţimea reputaţiei pe care o are. Şi totuşi, romanul are un „ceva” care îl face special. Nu seduce, nu acaparează, dar ilustrează o lume. O lume a iluziilor pierdute...

Fata sălbatică-Linda Newbery

O carte care promite multe şi oferă puţine. M-am grăbit să judec „Fata sălbatică” după descrierea de pe copertă şi am inclus-o prosteşte în categoria unor romane de valoare gen „La răscruce de vânturi” sau „Rebecca”. Din acest motiv, dezamăgirea a fost de două ori mai mare.

Cartea începe destul de bine, însă ideea centrală se „dizolvă” relativ repede într-un şir de amănunte nu inutile, însă prost conturate. Apoi, registul stilistic dăunează mult atmosferei. Naraţiunea se realizează din nouă perspective, evenimente legate între ele sunt relatate de persoane diferite. Rezultatul este că suspansul este mult redus. Ce nu ştie Samuel Godwin, află sau deduce Charlotte Agnew. Pe la mijloc, „misterul” devine evident, iar următoarele zeci de pagini, chinuitoare. Aştepţi finalul, dar el nu mai vine, în schimb eşti compleşti de o serie de detalii aproape plictisitoare. Personajele sunt slab conturate, iar „fata sălbatică” e mai puţin sălbatică decât te-ai aştepta.

Despre ce e vorba, până la urmă? După moartea tatălui său, Samuel Godwin, un tânăr student la Şcoala de Arte Plastice se vede nevoit să renunţe la ambiţiile sale, pentru a accepta o slujbă de profesor de desen la conacul Fourwinds.

Încă din prima seară devine clar că lucrurile nu sunt ceea ce par. Samuel este întâmpinat de o tânără foarte tulburată, care se dovedeşte a fi Marianne Farrow, una dintre viitoarele sale eleve. Ulterior sunt introduse şi restul personajelor: Juliana Farrow, sora Mariannei şi Charlotte Agnew, însoţitoarea fetelor. În ceea ce-l priveşte pe stăpânul conacului, domnul Farrow, acesta rămâne mult timp o prezenţă discretă, a cărui personalitate reiese mai degrabă din contururile armonioase ale casei pe care o proiectase.

Dar şi casa ascunde mistere. Vântul de Vest, statuia pe care Marianne o meţionase într-un moment de rătăcire, lipseşte. De ce arhitectul care le proiectase a dispărut subit, şi de ce prima profesoară a fetelor a fost demisă? Sunt întrebări la care Charlotte şi Samuel caută răspuns. Dar nici Charlotte nu este ceea ce pare...

Dacă „misterul” mai e cum e, finalul dezamăgeşte cumplit. Nu transmite nicio emoţie. Personajele şi-au revenit miraculos în urma tristelor evenimente, iar singurul nefericit rămâne Godwin; constată că şi-a ratat viaţa şi porneşte pe un nou drum la vârsta când alţii culeg deja roadele muncii lor.

În ceea ce priveşte „fata sălbatică”, ea este redusă la un personaj comun, o artistă a perioadei de avangardă care duce o viaţă plină, dar totuşi banală. Până la urmă, Marianne Farrow este un personaj supralicitat, iar faptul că în traducerea în limba română, ea (sau tabloul ei) dau titlul romanului nu poate decât să dăuneze cărţii. Sincer, cred că titlul original se potriveşte mult mai bine: „Set in stone” . O poveste despre efemeritatea oamenilor şi tăria pietrelor...

Doamna Bovary-Gustave Flaubert

„Quand Madame Bovary paraît en feuilleton dans " La Revue de Paris ", en 1856, le roman subit plusieurs coupures. Flaubert est traîné en justice : l’avocat Ernest Pinard voit dans le roman " une peinture admirable sous le rapport du talent, mais une peinture exécrable au point de vue de la morale." Suite à la plaidoirie de son avocat, Maître Senard, Flaubert est acquitté le 7 février 1857.” , relata site-ul http://auteurs.normands.free.fr/senard.htm . 154 de ani mai târziu, „Madame Bovary” şi-a pierdut de mult puterea. A rămas un roman interesant, însă pe măsură ce anii trec, devine tot mai greu de înţeles. Nu e uşor să te transpui în lumea în care trăia Emma Bovary, să accepţi o societate în care femeile sunt prizonierele a zeci de norme nescrise şi să adopţi, măcar pentru câteva ore un mod de gândire ... depăşit.

Emma nu este o femeie deosebită, cel puţin la începutul poveştii. Tânără, plină de vise, cu o zestre acceptabilă ea devine curând obiectul pasiunii lui Charles Bovary, un medic rămas văduv. Când acesta o cere în căsătorie, viaţa Emmei pare desăvârşită. Pare, deoarece mariajul este un cuţit cu două tăişuri. Unul câte unul, visele doamnei Bovary se destramă în faţa unei realităţi implacabile. Minunatul soţ se dovedeşte un mediocru cu prea puţine înclinaţii către poezie, iar căsnicia, monotonă. Pentru o femeie care s-a hrănit de timpuriu cu iluzia unei mari iubiri, dezamăgirea este cruntă. Toate încercările de acomodare la o viaţă banală eşuează, Emma se adânceşte tot mai mult în nefericire.

Invitată la un bal, ea simte mai acut ca niciodată tot ceea ce un destin ostil i-a refuzat: luxul, o societate aleasă, distracţiile, iubirile cosumate sub clar de lună.

Apoi soţul ei decide să se mute cu familia în Yonville, un mic sat în apropiere de Rouen. Aici Emma întâlneşte iubirea după a tânjit. Însă curând, sentimentele nemărturisite dintre ea şi Leon Dupuis, secretar în sat, nu o mai satisfac. Înainte ca idila să ia o formă concretă, Leon pleacă. La scurt timp după aceea, Rodolphe Boulanger o descoperă pe doamna Bovary şi decide să o facă amanta lui.Însă jocul merge prea departe. Ahtiată după dragoste, Emma este decisă să înfrunte orice pentru ceea ce ea consideră o relaţie ideală. Nu şi Rodolphe. Când bărbatul o părăseşte, tânăra se trezeşte din nou singură, soţie model pentru un barbat faţă de care a încetat să mai simtă ceva. Apoi soarta i-l scoate din nou în cale pe Leon, iar Emma se aruncă orbeşte în braţele pasiunii. Dar nici această relaţie nu e sortită să dureze.

Datoriile şi şirul nesfârşit de dezamăgiri o fac în cele din urmă pe eroină să se sinucidă. Luni mai târziu, soţul ei descoperă scrisorile care dovedesc adulterul, însă fidel şi iubitor, el îşi iartă soţia şi îşi petrece restul vieţii jelind-o.

Aşa cum am spus şi la început, „Madame Bovary” nu mai poate fi înţeleasă, nu de o minte puternic ancorată în principiile societăţii de azi. Romanul revoltă, stârneşte compasiunea, dar şi ironiile. Pentru mulţi, zbuciumul eroinei va părea nejustificat. De ce nu şi-a părăsit soţul, de ce nu şi-a căutat împlinirea în alt loc? Pentru că în timpul în care trăia ea, acest lucru nu era cu putinţă. Într-o lume dominată de bărbaţi, femeile erau doar umbre, obligate să ducă până la moarte o identitate care nu le aparţinea. Erau „mesdames” şi atât. Madame ... Madame Bovary.

Aventurile lui Sherlock Holmes; Memoriile lui Sherlock Holmes – Arthur Conan Doyle

Sunt rare situaţiile în care îmi permit să vorbesc, într-o singură postare, despre două cărţi. În general orice roman, bun sau mai puţin bun are dreptul la propriul său spaţiu în lumea mea de umbre. În cazul cărţilor de mai sus însă, o separare nu ar duce decât la repetiţii. „Aventurile lui Sherlock Holmes” şi „Memoriile lui Sherlock Holmes” au aceeaşi esenţă, nu poţi vorbi despre una fără a surprinde, în acelaşi timp, trăsături definitorii ale celeilalte cărţi.

Aşa cum sugerează şi titlul, cele două cărţi sunt de fapt culegeri de mici povestiri care surprind faptele eroului care l-a consacrat pe Doyle. Relatate de mai puţin celebrul personaj Watson, povestirile au drept scop ilustrarea deosebitelor talente cu care Holmes este înzestrat. În acest context, pare puţin straniu că „Scandal în Boemia” , cu care debutează „Aventurile lui Sherlock Holmes” ilustrează o înfrângere a celebrului detectiv. Abia mai târziu devine clar că mica poveste este, de fapt, excepţia care confirmă regula. Altfel spus, în toate celelate 11 istorii care compun volumul, Holmes se dovedeşte un caracter excepţional, dotat cu o inteligenţă mult peste medie şi energia necesară prinderii şi a celui mai iscusit criminal.

„Memoriile lui Sherlock Holmes” continuă aventurile din primul volum, diferenţele în naraţiune fiind greu sesizabile. Totuşi, unui cititor atent nu poate să îi scape o anumită nuanţă: tonul devine mai cald, afecţiunea lui Watson faţă de vechiul său prieten este exprimată mai clar şi, ceea ce surprinde mai mult, ies la iveală mici detalii din viaţa detectivului, totul culminând cu introducerea unui nou personaj în scenă: Mycroft Holmes, fratele lui Sherlock. Să fie această schimbare uşoară a stilului o anticipare a morţii detectivului, sau doar o încercare a umaniza o creaţie care nu îşi mai satisfăcea creatorul? Nu putem şti. Cert e că la sfârşitul volumul Holmes moare, lăsând în urmă un Watson îndurerat, care îşi petrece anii următori încercând să apere memoria prietenului său de atacurile nefondate ale inamicilor.

Cu „Aventurile lui Sherlock Holmes” ca de altfel cu toate povestirile în care apare detectivul, mi se întâmplă un lucru ciudat: savurez naraţiunea, mă delectez încercând să descopăr adevărul din spatele faptelor, dar în acelaşi timp nu mă pot abţine să detest personajul principal.

Da, Holmes îmi este profund antipatic. Mi se pare arogant, plin de sine, inuman. Are o părere mult prea bună despre talentele sale , se crede justiţia supremă şi inoculează şi restul oamenilor această părere. Ia droguri, se izolează şi priveşte oamenii nu ca pe fiinţe capabile să ofere ceva, ci doar ca pe nişte cazuri care pot evolua într-un anumit mod.

Watson pe de altă parte mi se pare mult mai bine construit, chiar dacă în povestiri îndeplineşte rolul marginal de cronicar şi însoţitor al lui Holmes. Watson are meritul de a se adapta mult mai bine la lumea reală: după o vreme petrecută pe front şi câţiva ani palpitanţi trăiţi în strada Baker, doctorul se complace în traiul mic-burghez, se căsătoreşte, îşi deschide un cabinet. Nu îl abandonează pe Holmes, participă cu acelaşi entuziasm la aventurile prietenului său, însă în acelaşi timp refuză să rămână doar umbra unui mare om.

Revenind la cele două cărţi, ele sunt, fără îndoială, un „deliciu literar” care ar trebui savurat de către orice admirator al romanelor poliţiste.

Golful francezului-Daphne du Maurier

M-am apucat cu destul de puţin entuziasm de „Golful francezului” , având încă proaspătă în memorie dezamăgirea provocată de „Casa de pe ţărm”. Un rezumat citit în grabă nu pleda nici el în favoarea romanului: povestea de dragoste devenită şablon, dintre un pirat şi o femeie din înalta societate.

Apoi am început să citesc romanul, şi toate prejudecăţile s-au evaporat. M-am pierdut în povestea Donei, am savurat-o fără să o percep o clipă ca fiind excesiv de romanţioasă. La un moment dat, am încetat s-o mai văd ca o poveste de iubire. Mai mult decât dragostea, dorinţa de libertate este sentimentul care defineşte personajele, şi prin intermediul lor, cartea.

Sătulă de superficilitatea vieţii din Londra, Dona St. Columb decide să se retragă împreună cu copiii ei la Navron. Plecând, Dona nu se ascunde doar de o lume care o dezgustă, ci şi de propriul soţ, un om care, fără a avea vreun defect prea pronunţat, este totuşi complet lipsit de aspiraţii şi subtilitate.

Însă Navron-ul pe care tânăra femeia îl găseşte se diferenţiază substanţial de reşedinţa vizitată cu ani în urmă: neîngrijit, populat de un singur servitor, Navron este iniţial expresia supremă a părăsirii.

Abia sosită, Dona face o descoperire ciudată: în noptiera propriului dormitor se află o un volum de versuri şi o cutie de tutun. Toate indică faptul că un barbat a trăit acolo, însă William, servitorul, neagă tot.

Contrar aşteptărilor, tânăra femeie se împacă de minune cu autoimpusa izolare. Timp de săptămâni, ea trăieşte o viaţă fermecătoare prin lipsa de restricţii şi nici chiar zvonurile despre o bandă de piraţi nu par să o tulbure. Asta până când, într-una din plimbările ei singuratice, Dona se trezeşte prizoniera piraţilor. În aceste circumstanţe ciudate, ea îl întâlneşte pe căpitanul francez Jean-Benoit Aubery, conducătorul bandei. Departe de a se încadra în tiparul obişnuit al piratului barbar şi însetat de violenţă, francezul se dovedeşte mai degrabă poetic, plin de calităţi. Fără a exprima acest lucru în cuvinte, el înţelege perfect situaţia Donei. Tânăra este eliberată, nu înainte de a fi trecută pe lista echipajului, cu funcţia de băiat de serviciu.

Pe măsură ce timpul trece, între Dona şi Aubery se naşte o poveste de dragoste. Cu ajutorul lui William, Lady St. Columb devine, în ascuns, membru al bandei de piraţi şi chiar participă la o expediţie a acestora. Idila riscă să ia sfârşit în clipa în care soţul Donei apare la Navron. La scurt timp după aceea, francezul este prins.

În aceste circumstanţe, Dona îşi asumă un risc enorm şi devine, pentru ultima dată, „băiatul de serviciu”. Printr-un şiretlic, ea îl eliberează pe francez. Cei doi petrec o ultimă noapte în aşteptarea vaporului, iar în zori, visul se destramă. Romantici, dar realişti în acelaşi timp, ei acceptă că iubirea lor nu e sortită să se materializeze. Înfruntă despărţitea trişti, dar încrezători în puterea vindecătoare a timpului:

„E o casă în Bretania, spuse francezul, unde a trăit odată un bărbat pe nume Jean-Benoit Aubery. Poate că se va întoarce din nou acolo şi va îmbrăca pereţii goi din podea până în tavan cu desene de păsări şi portrete ale băiatului de serviciu. Însă cu trecerea anilor, portretele acestea se vor estompa şi nu se vor mai desluşi”

„Golful francezului” mi-a lăsat o senzaţie de gol în suflet. Este o carte care are darul de a frânge iluzii. Nu toate marile iubiri sunt sortite să se împlinească, şi nu toate idealurile triumfă în faţa rutinei. Totuşi, Dona nu este un personaj înfrânt, ci se consideră, în felul ei, o câştigătoare, tocmai pentru că, o perioadă scurtă de timp, a reuşit să îşi reinventeze propriul statut, să fie fericită în afara normelor. În anii monotoni care vor urma, ea va avea mereu amintirile drept tovarăşi. Amintirile, şi certitudinea faptului că undeva, într-un timp în afara timpului, o tânără şi un pirat stau îmbrăţişaţi în faţa focului.

O amintire de Crăciun – Truman Capote

Nu e cea mai cunoscută poveste de Crăciun, dar pentru mine, e cea mai frumoasă. Simplă, lipsită de exaltare sau sentimentalism excesiv, se potriveşte perfect cu idee mea despre Crăciun : o amintire strălucitoare, răsărind din grămada de mizerii cotidiene.

E povestea lui Buddy, un copil de numai şapte ani şi a verişoarei lui ajunsă la bătrâneţe. În ciuda diferenţei de vârstă, pe cei doi îi leagă o prietenie trainică. Sunt copilăroşi, visători şi inseparabili. Înfruntă împreună persecuţiile rudelor conservatoare şi se bucură în stil propriu de sărbătorile de Crăciun.

În fiecare an, Buddy şi verişoara lui îndeplinesc un obicei devenit ritual: coc nu mai puţin de 30 de prăjituri de fructe pentru ... străini, pentru oameni pe care i-au surprins într-un moment izolat al vieţii şi i-au îndrăgit. Îşi cheltuie toţi banii strânşi de-a lungului anului pentru acest obiectiv, şi se simt fericiţi făcând-o.

Apoi urmează minunata aventură a tăierii bradului şi a împodobirii acestuia. În mijlocul sărăciei, a lipsurilor şi a tristeţii, cei doi creează, din creioane colorate şi ambalaje de bomboane, o lume de poveste. O lume în care ei singuri se regăsesc .

Dar în mijlocul unei familii lipsite de înţelegere, magia nu e făcută să dureze. Triunghiul format de Buddy, verişoara lui şi căţeluşa Queenie se frânge prea curând. „Cei care ştiu mai bine” decid că locul lui Buddy e la o şcoală militară.

Părăsind casa unde a copilărit, Buddy lasă în urmă un capitol al existenţei sale. Queenie moare, iar prăjiturile de Crăciun îşi pierd savoarea. Apoi un răvaş, anunţând moartea verişoarei. Şi în urmă rămâne doar ... o amintire de Crăciun.

Poate a fost lipsit de inspiraţie să aleg o asemenea poveste într-un moment în care lumea se bucură şi încearcă să uite de tristeţe. Pe de altă parte însă,cred că orice om se regăseşte în istoria lui Truman Capote. Fiecare dintre noi poartă, adânc în inima lui, amintirea unui Crăciun ideal. O vreme când cu toţii eram tineri şi naivi, o vreme în care, în jurul mesei de Crăciun, nu vegheau atâtea scaune fără stăpân ...

Vă urez tuturor sărbători fericite !

Generalul armatei moarte- Ismail Kadare

Nu tu cauţi cartea, ci ea te găseşte pe tine. O axiomă care îmi este reconfirmată de acest roman. L-am avut în mână de vreo două ori, l-am returnat la bibliotecă fără să-l citesc. L-am împrumutat din nou. Am cochetat cu gândul să-l las în Timişoara, apoi, într-un impuls de moment, l-am strecutrat în geanta de voiaj. Am început să-l citesc în tren, şi deodată paginile au început să zboare. Un roman pe care îl credeam dificil şi plictisitor s-a dovedit o experienţă literară cu totul aparte.

Douăzeci de ani după al doilea Război Mondial, un general italian păşeşte pe teritoriul Albaniei. Îl însoţesc un preot şi un specialist. Nu vin cu intenţii războinice, dar acţiunea pe care urmeză să o întreprindă nu este lipsită de pericole, nici de dramatism: cei trei au fost însărcinaţi să dezgroape şi să identifice cadavrele a sute de soldaţi italieni căzuţi în război.

Generalul este încrezător, conştient de importanţa misiunii lui. Au informaţii precise, au fonduri suficiente. Nimic nu poate să meargă prost. Dar colindând o Albanie cufundată în primitivism, personajul constată că nu scoate la lumină doar cadavre, ci şi răni. Fapte petrecute cu două decenii în urmă încă mai găsesc răsunet în sufletul locuitorilor, umilinţele din trecut s-au transformat în cicatrici greu de ascuns. Impasibil la prezent, generalul se cufundă în amintiri ce nu-i aparţin; memoriile soldaţilor glăsuiesc din vechi jurnale de front, disperarea lor, dorinţele lor, utimele lor cuvinte se transmit unui om care experimentează sentimentul neputinţei şi dorinţa de a reinventa trecutul. Se vede în fruntea unei imense armate de schelete, câştigând bătălii, rescriind istoria. Se visează erou. Îl recheamă prezentul: un om îşi aduce viaţa tribut macabrei sale misiuni.

Drumul continuă, tot mai departe în Albania. Cruculiţele din dreptul numelor se înmulţesc, zeci de soldaţi morţi îşi încep lunga călătorie spre casă. Lipseşte Generalul Z, comandant renumit pentru brutalitate, omagiat în patrie, detestat în ţara în care s-a pierdut. 1,82 , doi dinţi de aur.

Treptat, locul visării este luat de o stare de exaltare, care devine periculoasă în clipa în care generalul soseşte pe nepusă masă la o nuntă a localnicilor. Ospitalitatea acestora este pusă la grea încercare şi nu toţi sunt dispuşi să tacă. Nu cei care au suferit în timpul războiului, nu cei care şi-au pierdut fiinţele iubite. În toiul nunţii, un sac aterizează la picioarele generalului. Un sac plin de oase, alături de un craniu în a cărui dantură încă mai strălucesc dinţii de aur. O mostră calcificată a urii şi a suferinţei ajunsă dincolo de limita suportabilului.

Într-un moment de necugetare, generalul aruncă sacul, dar gestul nu-l linişteşte, din contră. O nouă dramă interioară se conturează, imaginea sacului ajunge să-i bântuie prezentul.

Misiunea se încheie în modul clasic, cu multe discursuri şi strângeri de mână. Apoi, avionul ducându-l pe general părăseşte Albania, iar un vapor plin de oase îşi începe lungul drum către Italia.

„Generalul armatei moarte” m-a impresionat plăcut. În primul rând, prin modul în care este perceput timpul: faptele de arme vin şi se duc, iubiri se nasc în cele mai ostile condiţii, dar în final totul este acoperit de pământ. Oamenii sunt sortiţi efermerului, întregul lor destin se rezumă, în cel mai bun caz, la un jurnal pierdut într-un altfel de prezent.

Apoi, cartea mi-a trezit interesul pentru Albania, ţară pe care o cunoşteam cel mult din bancuri. Kadare descrie o lume care se luptă să supravieţuieacă, şi care îşi găseşte în ură resortul necesar pentru a merge mai departe. Locuitorii sunt irascibili şi umblă înarmaţi îndiferent de oră, dar se caracterizează în acelaşi timp prin ospitalitate şi respect pentru tradiţii.

„Generalul armatei moarte” este genul de roman care nu se uită. Ceva din esenţa lui îţi rămâne în minte, te bântuie, te fascinează sau te înspăimântă. În amintirile mele, „Generalul armatei moarte” va rămâne veşnic legat de un citat :

„Dacă o să mor, îmi spunea mereu, îngroapă-mă adânc, să nu mă găsească câinii. [...] Iar acum, că el era mort, scormonind în pământ, vorbeam şi eu de unul singur: n-ai grijă, te îngrop adânc, foarte adânc”.

Orele-Michael Cunningham

O întâmplare nefericită face ca, cu câteva luni înainte să fi dat peste romanul lui Cunningham, să fi văzut filmul cu acelaşi nume. Din acest motiv cartea nu a mai constituit, propriu-zis, o surpriză. Mi-ar fi plăcut mult să o analizez prin prisma cititorului neavizat. În aceste condiţii însă, nu pot decât să bănuiesc că mulţi vor fi probabil puţin derutaţi de structura romanului.

Până aproape de final, acţiunea se desfăşoară pe trei planuri paralele, care nu par să aibă nicio legătură unul cu celălat. Cartea începe abrupt, cu ultimele momente din viaţa scriitoarei Virginia Woolf, pentru ca apoi să se realizeze o trecere bruscă spre destinul liniştit al Clarissei Vaughn supranumită „Doamna Dalloway”. Clarissa este în multe privinţe exemplul tipic de hippie ajuns la bătrâneţe: nonconformistă până la un punct, ea priveşte cu un vag regret către trecut. Dar nu reneagă prezentul. Se bucură de relaţia cu iubita ei Sally, îşi acceptă fiica, pe Julia, fără să o poată înţelege şi îşi îngrijeşte un vechi prieten, Richard Brown, bolnav de SIDA.

Ca un interesant artificiu de compoziţie, capitolul care ne introduce în viaţa Clarissei Vaughn debutează similar cu romanul „Doamna Dalloway”, al Virginiei Woolf. Aş merge mai departe afirmând că Clarissa este o Doamnă Dalloway a anilor `90. Un element diferă însă: sentimentul dominant. Acţiunea se desfăşoară într-un deceniu în care nimic nu mai este privit drept spectaculos. Rutina pare să mănânce totul. Până şi relaţiile între persoane de acelaşi sex capătă o tentă de şters, de căsnicie mâncată de molii. Dramele umane se desfăşoară în întuneric. Morţile nu mai dor cum dureau odată. Richard Brown se sinucide. Clarissa îl vede plutind pe fereastră şi timp de câteva lungi secunde nu conştientizează faptul în sine. Apoi capul lui Richard se sfarmă pe pavaj, iar vraja dispare.

Al doilea plan urmăreşte chiar destinul scriitoarei Virginia Woolf. Sfătuită să părăsească Londra din cauza bolii, ea trăieşte într-un spaţiu pe care îl percepe claustrant. Lumea întreagă pare să evolueze în afara ei, sarcini simple, precum strunirea unei servitoare, îi par insurmontabile. Singura scăpare este scrisul. Dar şi scrisul se desfăşoară anevoios. Paginile pentru „Doamna Dalloway” cresc cu greu, durerile de cap ameninţă constant să inhibe un val de inspiraţie. Şi totuşi, pentru Virginia Woolf un lucru e clar: cineva trebuie să se sinucidă. Nu va fi doamna Dalloway, cea plină de viaţă ci un om ... inadaptat. Septimus Warren Smith . Un personaj care capătă deodată cu totul alte valenţe. Până recent, mi se părea un „accesoriu” al unei cărţi bune. În cele din urmă însă, Septimus este proiecţia viitorului scriitoarei. Doi oameni pe care lumea nu i-a acceptat. Doi oameni a căror viaţă a devenit subiect de roman.

Ultimul destin este cel al Laurei Brown. Se crede specială, într-o vreme în care femeilor încă le mai stătea bine în ipostaza de „neveste disperate,” soţii model cu odrasle bine educate în costum de marinar. Dar Laura nu e aşa. Citeşte, se pierde într-o altă lume. Căsnicia, visul împlinit al oricărei femei, nu o satisface, ci o înspăimântă. Intregul ei „eu” se revoltă. Dragostea bărbatului şi adoraţia mută a copilului nu o animă, ci îi insuflă un sentiment de claustrare. Dar va avea Laura curajul să fugă?

Răspunsul vine abia în capitolul final. „Actorii” se întâlnesc. Laura Brown, mama lui Richard şi Clarissa Vaughn, prietena şi iubita lui Richard. Lumini şi umbre, lacrimi şi cuvinte de consolare. Şi peste toate, orele, mereu orele ...

„Orele”. O carte care, mai presus de toate, a trezit amintiri. Zeci de scene rupte din „Doamna Dalloway” care, printr-o amară ironie, îşi modifică cu totul semnificaţia în umbra timpului. Cunningham nu încearcă să imite. El recompune, iar rezultatul este formidabil.

Misterul din Caraibe-Agatha Christie

Până la urmă, Miss Marple este un personaj foarte reuşit. Iată concluzia la care am ajuns după ce, timp de trei ore, în tren, m-am pierdut în lumea scriitoarei mele preferate. Totul ţine de decor. Cadrul influenţează personajele, le face să îşi scoată în relief una sau alta din laturi.

Miss Marple călătoreşte. Nu oriunde, ci în Caraibe. Departe de casă, bătrânica reuşeşte totuşi să se simtă în largul ei. Feţele se schimbă, însă tipologiile umane rămân aceleaşi: domnul Rafiel, bătrânul bogat, aflat pe moarte, care găseşte totuşi forţa să se bucure de ultimele clipe; Esther Walters, secretara acestuia; Jackson, tânărul Cassanova ahtiat după bani; tinerii soţi Kendal, care şi-au investit toată averea într-un hotel iar acum urmăresc temători dacă afacerea va avea succes; maiorul Palgrave, care plictiseşte pe toată lumea povestindu-şi aventurile din tinereţe; soţii Hillingdon şi Dyson.

Fire sociabilă, Miss Marple devine curând ascultătorul preferat al bătrânului maior Palgrave. Şi, aşa cum se întâmplă întotdeanua, discuţia alunecă într-un final spre crime. Dar fix în clipa în care bătrânul se pregăteşte să scoată la iveală poza unui criminal neprins, el se întrerupe brusc, îngrozit . Ore mai târziu, maiorul Palgrave este găsit mort în bungaloul său. La prima vedere cazul pare simplu: uitase să îşi ia pastilele împotriva tensiunii iar consumul excesiv de alcool îşi spusese cuvântul.

Totuşi, Miss Marple nu poate să uite scena cu poza. Dispariţia ulterioară a fotografiei nu face decât să îi confirme cele mai mari temeri: maiorul Palgrave fusese asasinat. Din păcate o insulă exoctică nu este totuna cu St Mary Mead, iar simpatica bătrână întâmpină dificultăţi serioase în cercetările ei. Ajutorul vine de unde se aşteaptă mai puţin: un bătrân bolnav, însă suficient de lucid pentru a privi dincolo de aparenţe.

„Misterul din Caraibe” m-a făcut să trag o concluzie neaşteptată cu privirea la relaţia dintre mine şi Miss Marple. Credeam că bătrâna mă enervează, însă nu era ea, ci cadrul sufocant al satului St. Mary Mead care mi se părea de fapt ridicol: parohia, aristocraţia de provincie, tineretul rebel care animă din când în când atmosfera.

Din acest motiv „Misterul din Caraibe” nu este doar un roman poliţist foarte reuşit, ci şi primul citit de mine care o pune cu adevărat în valoare pe Miss Marple.

Cercul poeţilor dispăruţi-Nancy Keinbaum

Sunt cărţi care nu ţin cont de vârstă. Le citeşti mereu cu aceeaşi plăcere, te regăseşti în ele şi suferi alături de personajele principale. O astfel de carte este şi „Cercul poeţilor dispăruţi”.

La prima vedere o simplă carte despre adolescenţi care se revoltă, „Cercul poeţilor dispăruţi” ascunde o idee mult mai profundă. În ultimă instanţă, este vorba despre eterna luptă împotriva spiritului de turmă şi a conservatorismului nejustificat.

La Welton Academy, o veche şcoală cunoscută pentru rolul deosebit acordat tradiţiei, disciplinei, onoarei şi excelenţei, învaţă Neil Perry, Todd Anderson, Knox Overstreet, Charlie Dalton, Richard Cameron şi Steven Meeks. Deşi diferiţi în multe privinţe, tinerii au ceva în comun: cursul vieţii lor a fost stabilit de dinainte de părinţi, ambiţiile unor taţi vanitoşi contând deseori mai mult decât dorinţele copilului.

Crescând într-un asemnea climat, tinerii au constatat relativ repede că unicul mod de a câştiga afecţiunea părinţilor este să devină cei mai buni, chiar şi într-un domeniu care nu-i pasionează. Mai mult, au ajuns să accepte ideea nu au dreptul la propria opinie, că regulile statornicite de adulţi sunt menite a nu fi încălcate vreodată. Asta până când în scenă apare John Keating, un tânăr profesor de literatură. Deşi educat la rândul său în conservatoarea Academie Welton, Keating nu are prea multe în comun cu principiile care caracterizează şcoala. Şi nici nu are intenţia să le perpetueze.

Încă de la primul curs devine clar că orele de literatură vor fi cu totul speciale în acel an. În primul rând, Keating se revoltă în faţa unui mod de predare care îşi propune să calculeze înclusiv calitatea unei poezii. Mai mult, profesorul inoculează elevilor ideea că poezia nu trebuie învăţată, ci trăită. Îi îndeamnă să se ghideze după principiul suprem, „carpe diem” şi să nu îşi înăbuşe niciodată propriile aspiraţii şi dorinţe.

Ideile lui Keating au răsunet, cel puţin în grupul alcătuit de Neil, Charlie şi restul băieţilor. Împreună, aceştia reînfiinţează Cercul Poeţilor Dispăruţi, o asociaţie secretă din care facuse parte şi actualul profesor de literatură. Deşi privită iniţial ca o glumă, ca un mod de a sfida regulile instituţiei, asociaţia sfârşeşte prin schimba viziuni. Knox decide să lupte pentru dragostea fetei la care ţine iar Neil îşi sfidează tatăl jucând într-o piesă de teatru. Acest din urmă gest are însă un sfârşit nelăcut: Neil este surprins pe scenă şi din nou voinţa părinţilor loveşte necruţător: „mândria familiei Perry” nu îşi va pierde vremea făcând pe actorul. Privind la cioburile unui vis ce abia începuse să se nască, Neil nu vede altă soluţie decât să se împuşte, devenind primul membru admis în Cercul Poeţilor Dispăruţi. Dar gestul său nu pune capăt unei singure vieţi. Keating este forţat să renunţe la catedră, iar idei care abia se năşteau, mor în faşă. Şi totuşi, opera profesorului nu este pe deplin pierdută: în liniştea orei de literatură, un elev până atunci timid şi fricos găseşte curajul să se ridice şi să exclame, pentru ultima dată poate: „O, căpitane, căpitanul meu!”.

Când am auzit pentru prima dată despre „Cercul poeţilor dispăruţi”, am asociat-o instinctiv titlului un roman „de senzaţie” , fără substanţă. Apoi am citit cartea. M-am pierdut în ea. Mi-am revăzut propria adolescenţă, marcată de imaginea unui profesor, care, fără să apeleze la metodele bizare ale lui Keating, m-a învăţat totuşi ceva esenţial: să nu-mi fie teamă să gândesc, şi să susţin ceea ce gândesc. Din acest punct de vedere, am fost norocoasă. Celor mai puţin fericiţi de soartă, cât şi tuturor cititorilor care vor să retrăiască anii de liceu, cu satifacţiile şi dezamăgirile inerente, le recomand cu căldură această carte.

Mângâieri străine-Ian McEwan

Am amânat recenzia acestei cărţi mult timp, în speranţa că ideile mi se vor „aşeza” puţin. Însă timpul nu m-a ajutat de data aceasta. Două săptămâni după terminarea lecturii cărţii, încă îmi este greu să emit o părere referitoare la calitatea ei sau la conţinutul ei în general. „Mângăieri străine” m-a lăsat pradă unei stări generale de confuzie. Mii de întrebări mi se învârt în cap, iar dintre ele se evidenţiază cu precădere una: „Ce mesaj doreşte Ian McEwan să transmită, de fapt?”. Până în prezent, scriitorul m-a impresionat prin duritate. Pare că îşi bate joc de toate aranjamentele societăţii, de toate sentimentele existente. Cumva, la Ian McEwan totul se termină în mod violent. Iar cititorul nu poate decât să fie uimit de întorsăturile aproape sinistre pe care le iau situaţii aparent banale.

„Mângăieri străine” nu face abstracţie de la tiparul mai sus menţionat. Aparent, Colin şi Mary trăiesc iubirea ideală. Exagerat de „modernă” şi ideală poate tocmai de aceea. Sunt impreună de şapte ani. Nu locuiesc împreună. Mary mai are şi doi copii. Totuşi, iubirea este intensă, trainică. Încrederea, totală. Îşi povestesc tot, inclusiv visurile, împart orice, de la ţigara de marijuana până la monotonia concediilor petrecute „ca la carte”. Au nevoie unul de altul şi ştiu asta.

Relaţia celor doi este bulversată în clipa în care, în cadrul unui concediu petrecut impreună, ei îl întâlnesc pe Robert. La prima vedere Robert nu este altceva decât un localnic excesiv de prietenos, în căutare de noi cunoştinţe. Treptat însă, el sfârşeşte prin a se inflitra în viaţa cuplului. Devine atotprezent, iar toate drumurile par a duce, într-un fel sau altul, către casa lui. O casă dominată de prezenţa lui Caroline, soţia lui Robert. Eficientă, politicoasă, curioasă până la indecenţă, sinceră şi totuşi de nepătruns, Caroline nu face decât să adâncească misterul cu privire la familia lui Robert. În aparenţă lucrurile sunt total transparente, toate gesturile pot fi interpretate ca un semn de bunăvoinţă, şi totuşi, Mary intuieşte ceva. Ce secret macabru poate ascunde o durere de spate? Care sunt cotele până la care poate ajunge sadismul uman? Şi cât de departe poate merge un om, din dragoste? Mary şi Collin sunt pe cale să afle răspunsurile la aceste întrebări. Iar aceste răspunsuri deschid calea către un final care bulversează, anulând în acelaşi timp tot ceea ce ştiam despre dragoste şi durere.

Mi-e teamă că descrierea de mai sus conturează mai mult un roman de prost gust, produs de serie al fabricii „hai să stoarcem lacrimi de la cititori impresionabili”. Nu e aşa. Rezumatul meu nu poate surprinde esenţa, nu poate reda tonul cu care Ian McEwan relatează totul. Stil de ziarist, ar spune unii. Eu însă nu pot decât să admir detaşarea cu care autorul descrie situaţii şocante. Poate el a acceptat ceea ce pentru mulţi este încă de neconceput: că în orice clipă, cotidianul poate naşte situaţii excepţionale, că evenimentele la care asistăm detaşaţi în faţa ecranului televizorului dobândesc o cu totul altă semnificaţie atunci când din martori, devenim pioni.

Cadavrul din bibliotecă-Agatha Christie

Iată un titlu care nu prea ... inspiră. Miroase de la o poştă a cadru uzat şi utilizat, iar până şi cei mai puţin perspicace pot anticipa cu uşurinţă cam ce va urma. Probabil pe la miezul nopţii se va auzi o împuşcătură iar stăpânul casei va fi găsit mort într-un fotoliu de piele. Un scenariu tipic, pentru orice alt scriitor. Dar Agatha Christie nu este „orice alt scriitor” ci o autoare genială care îşi cam bate joc de stereotipii.

Prin urmare, cadrul descris mai sus, în cazul de faţă biblioteca familiei Bantry, devine reşedinţă temporară pentru un cadavru parcă din altă lume: o tânără fată prost îmbrăcată şi cam strident machiată care nu are prea multe în comun cu societatea conservatoare din St. Mary Mead. Căci da, aţi ghicit, vorbim despre un nou roman din seria Miss Marple.

Al cui este cadavrul? Pe măsură ce ştirea asasinatului se răspândeşte, oamenii încep să emită supoziţii care nu pot decât să dăuneze imaginii respectabilului colonel Bantry. Este momentul în care doamna Bantry decide să apeleze la ajutorul vechii ei prietene, Miss Marple.

Despre Miss Marple nu v-am prea vorbit, asta în ciuda faptului că este un personaj de referinţă al literaturii poliţiste. Dar cum am mai spus de multe ori, îl prefer pe Poirot şi nu am văzut niciun motiv să ridic în slăvi „concurenţa”. Până acum .

Cred că fiecare sat are o Miss Marple a sa. Fata bătrână, perfect mulţumită de propria persoana care, din lipsă de activitate, şi-a făcut un hobby din studiul naturii umane . Doar că eroina noastră merge mai departe şi îşi valorifică cunoştinţele dobândite pentru rezolvarea crimelor. Este privită cu îngrijorare de poliţişti, este admirată de întreaga comunitate dar mai ales, este constant subestimată de răufăcători.

Revenind la acţiunea romanului, identificare cadavrului nu aduce lumină în caz, din contră. Tânăra moartă este Ruby Keene, dansatoare în Hotelul Majestic. Faptul că Ruby urma să fie adoptată de bogatul Conway Jefferson îi face pe investigatori să bănuiască un posibil complot al cerlorlaţi moştenitori. Dar din nou toate teoriile sunt date peste cap de apariţia unui al doilea cadavru.

Privind din umbră la tot ce se întâmplă, Miss Marple identifică destul de repede criminalul. Dar va putea să-şi dovedească teoria?

“Cadavrul din bibliotecă” m-a făcut să-mi schimb puţin părerea despre Miss Marple. Nu are atâta haz ca Poirot iar anumite gesturi mă fac să bănuiesc un moralist sub acoperire dat totuşi … tipa ştie ce face. Şi ca să fiu sinceră până la capăt, între două crime rezolvate, Miss Marple ne mai serveşte şi o preţioasă lecţie de psihologie umană. Şi nu, nu sunt ironică.

Ferma animalelor-George Orwell

O carte numai bună de citit în campanie electorală. Nu, nu fac propagandă de niciun fel. Însă micul roman al lui Orwell are darul de a deschide ochii asupra unei realităţi pe care o trecem sub tăcere.


Concepută ca o satiră la adresa stalinismului, „Ferma animalelor” se dovedeşte înspăimântător de actuală chiar şi contextul unui regim democratic. Porcii s-au schimbat, animalele au rămas însă aceleaşi.

Romanul urmăreşte felul în care animalele se organizează după ce, din dorinţa de libertate, i-au izgonit pe vechii stăpâni ai fermei. Totul începe, bineînţeles, cu o gramadă de promisiuni. Porcii, care în frunte cu Snowball şi Napoleon se impun de la început drept lideri, reorganizează totul : ferma este redenumită „Ferma animalelor”, sunt create legi, condiţiile sunt îmbunătăţite temporar.

Toate merg bine o bucată de timp, până când între Napoleon şi Snowball apar primele tensiuni. Dorinţa celui din urmă de a construi o moară este respinsă cu indignare de susţinătorii lui Napoleon (veşnicul cor de oi care „salvează” mereu situaţia intonând „patru picioare bine, două picioare rău” ) iar o intervenţie-fulger a unor câini dresaţi îl face pe Snowball să părăsească ferma.

Din acest punct, se parcurg paşii tipici instaurării unui regim totalitar. Animalele sunt supuse la munci tot mai grele, privilegiile sunt reduse iar orice eroare este catalogată drept un sabotaj al lui Snowball. În paralel, porcii se lăfăie în lux. Lucru firesc, ţinând cont că ei reprezintă forţa intelecutală a fermei, fără de care nimic nu ar merge. Doar că „forţa intelectuală” îşi cam depăşeşte atribuţiile. Fără ştirea celorlalţi, legile sunt modificate pentru a justifica noi şi noi abuzuri. Astfel „niciun animal nu va fi ucis” se transformă în „niciun nimal nu va fi ucis fără motiv” , iar alcoolul, interzis până atunci la fermă, devine deodată indispensabil porcilor.

Mai mult însă, curând porcii, în frunte cu Napoleon încep să imite până la identificare modul de viaţă al oamenilor: se culcă în paturi, folosesc haine şi chiar învaţă se meargă pe două picioare. Finalul cărţii surprinde o imagine şocantă pentru animale:

„Douăsprezece voci urlau furioase şi toate erau la fel. Ce se petrecuse cu feţele porcilor nu mai era de-acum o dilemă. Fiinţele de afară priviră de la porc la om şi de la om la porc şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care”.

Citind, nu am putut scăpa de senzaţia că lucrurile relatate acolo nu reprezintă nimic nou pentru mine. Şi nu pentru că aş fi studiat prea intens istoria. Însă multe dintre faptele descrise încă mai fac parte, într-o formă sau alta, din cotidian. Lideri care mint şi se lăfăie în lux; săraci care muncesc şi se amăgesc cu vechea formulă „în comunism era mai rău” ; copii care cresc într-un regim viciat fără a conştientiza acest lucru. Iată realităţi care nu se vor schimba prea curând. Iar din acest motiv „Ferma animalelor” nu este doar o satiră la adresa unor vremuri trecute, ci însuşi autoportretul unei ţări care refuză să se privească în oglindă.

Insecta-Claire Castillon

Nu ajung toate epitetele din sfera scandalosului pentru a descrie romanul lui Claire Castillon. Până şi firile mai puţin conservatoare vor fi bulversate de această colecţie de povestiri, care scoate tot ce e mai rău din multitudinea de relaţii care se pot stabili între o mamă şi o fiică.

Nimic nu este iertat, nimic nu este ignorat, iar mama care îşi ucide una dintre fiice este probabil cea mai inofensivă ipostază în care apare femeia care ne-a dat viaţă. Urmează cazul deja banal al soţiei care acceptă (din teamă!? , din comoditate!?) ideea că propriul soţ îi abuzează fiica, apoi mama „iubitoare” care dintr-un altruism prost canalizat îşi masturbează ginerele, iar ultima, dar nu cea din urmă, o altă fiinţă devotată care îşi „îngrijeşte” copilul injectându-i periodic urină în corp.

Reversul medaliei nu poate lipsi. Cazul mamei care poartă pijamale cu Mickey Mouse, se dă în vânt după trupele la modă şi îi dă fiicei adolescente sfaturi preţioase despre cum să-şi îmbunătăţească viaţa sexuală este poate frecvent, însă devine cu atât mai savuros în clipa în care cuvintele scriitoare îi scot în relief latura mai puţin cunoscută:

„De altfel, seara, în timp ce mă frec de el gândindu-mă la metoda potrivită pentru ca Vero, inamica lui Cathy, să înceteze să mai tragă de Jerome, soţul meu zice că ţinuta mea de liceană nu-l excită deloc, îmi cere să mă îmbrac ca înainte, eu mă supăr, el nu suportă să mă distrez. Mă culc peste el, îmi reintru în drepturi dar el întoarce capul, zice că nu are niciun chef să-mi vadă ori să-mi fută cămăşuţa de noapte cu Mickey Mouse, şi o spune cu tonul acesta şi folosind verbul acesta. Îi propun să mi-o rupă şi el se uită cu groază la mine”.

 Cea mai dureroasă imagine rămâne însă cea a mamei ajunse la bătrâneţe. În azilul aflat la o distanţă suficient de mare pentru ca rudele să aibă un pretext credibil să nu vină în vizită, o bătrână se bucură de ultimele dovezi de generozitate ale fiicei: o alocaţie care să acopere tot, de la costurile de cazare până la suma necesară asigurării numărului oprim de scutece. O dată la nouă luni, fiica îşi vizitează mama. Nepoţii privesc cu scârbă cum bătrâna abia gustă din plăcinta cu pere primită în dar. Apoi, toţi pleacă. În urmă rămâne doar azilul, şi perspectiva unui ultim drum, la cimitir.

„Insecta” a reprezentat o experienţă literară cu totul aparte. Şi totuşi nu mi-a plăcut. Stilul este inedit, cuvintele scot la iveală adevăruri incomode, dar la un moment dat această combinaţie a devenit obositoare şi atât. Brutalitatea are farmecul ei, însă doar atunci când este administrată în porţii mici. Nu regret că am citit cartea, însă, pentru moment, sunt sătulă de Claire Castillon.

Interpret de maladii-Jhumpa Lahiri

Peste romanul lui Jhumpa Lahiri am dat într-o perioadă în care numai de citit nu îmi ardea. Motivele, multe şi inutil de enumerat. Interesant este că tocmai în această vreme, o carte despre care auzisem prea puţine a reuşit să-mi redeştepte pasiunea pentru lectură. E drept, „Interpret de maladii” întruneşte două calităţi pe care eu le apreciez în mod deosebit: e uşor de citit şi totuşi, are substanţă. În acelşi timp, un lucru care până recent mă enerva s-a transformat într-un atu de neconstestat; cartea este, în fond, o colecţie de povestiri.


În general, la indieni ne referim in două moduri. Fie îi considerăm oameni săraci, puternic acoraţi în tradiţii şi religie, sau din contră, îi identificăm cu cântăreţii veseli din producţiile Bollywoodiene. Ambele imagini se dovedesc, aşa cum ne arată autoarea, false. Personajele ei, indiferent că vorbim de indienii americanizaţi sau de cei care trăiesc în ţară, împumută totuşi trăsături comune. În esenţă, este mereu vorba de o încercare de adaptare la un mediu nou, la o lume în schimbare.

În multe privinţe, povestirea care dă titlul volumului mi s-a părut şi cea mai profundă. Domnul Kapasi este interpret de maladii. Denumirea nu este dată în sens metaforic, ea ilustrează cu adevărat slujba personajului: zilnic, în cabinetul unui doctor, domnul Kapasi traduce din dialectul gujarati multiplele simptome de care se plâng pacienţii.

În week-end, indianul indeplineşte şi funcţia de ghid. Cu o astfel de ocazie, o întâlneşte pe doamna Das, venită, împreună cu soţul şi copiii ei, în India. Ceva la femeie îl fascinează şi, doar câteva ore mai târziu Kapasi vede deja în ea mijlocul prin care poate să îşi îndeplinească un vechi vis, acela de a construi o poartă de legătură între America şi India, de adeveni cu adevărat, un interpret. De la un simplu schimb de adrese, personajul imaginează un întreg scenariu. Cum, de la simple scrisori politicoase cei doi vor trece la relatarea unor mici evenimente cotidiene, cum vor sfârşi, în final, prin a-şi face confidenţe.

Confidenţa însă vine mai repede decât aşteptată, iar rezultatul este dezastruos. O ultimă neglijenţă adaugă contururile finale micii drame a lui Kapasi:

„Când a tras în grabă peria din geantă, bucăţica de hârtie cu adresa domnului Kapasi a zburat în vânt. Nimeni n-a observat, afară de el. A privit cum hârtiuţa s-a înălţat, din ce în ce mai sus, luată de briză, până în copacii unde stăteau acum maimuţele, privind solemn la scena care se petrecea jos. Domnul Kapasi a privit-o şi el, ştiind că aceasta va fi imaginea familiei Das pe care o va păstra în minte pentru totdeauna”.

Până la finalul cărţii, intenţia autoarei a rămas pentru mine un mister. Ce urmăreşte Jhumpa Lahiri de fapt? Să ne dovedească cât de mult se aseamnă indienii cu noi, sau din contră, cu câtă îndârjire înţeleg să-şi apere vechiul mod de viaţă de asalturile civilizaţiei americane? Un pic din amândouă. Chiar dacă mănâncă cu mâna şi poartă picturi cu hena în loc de verighete, personajele autoarei au ceva în comun cu orice om: au scopuri sau insatisfacţii, luptă sau cedează, şi în final privesc înapoi pentru a face bilanţul.

Tuturor celor care preferă să înveţe despre o cultură citind, sau celor care doresc pur şi simplu să se relaxeze citind o carte bună, le recomand cu căldură acestă colecţie de povestiri, care, în treacăt fie spus, este şi cartea cu care Jhupa Lahiri a câştigat premiul Pulitzer, în anul 2000.

Moartea semnează indescifrabil-Rodica Ojog-Braşoveanu

Aşa cum am promis, încerc să mă ţin de recenzii. Printre alergături, adaptări şi alte cele, am reuşit să citesc încă unul din romanele faimoase ale Rodicăi Ojog-Braşoveanu, respectiv „Moartea semnează indescifrabil”. Ce am remarcat în primul rând a fost o uşoară schimbare de stil: făptaşul este cunoscut încă de pe la mijlocul romanului de către poliţişti, atât că, „din greşeală”, autoarea omite să ne dezvăluie numele acestuia până spre final. Efectul este remarcabil, suspansul creşte cu fiecare pagină.

Cine trăieşte cu impresia că în timpul lor liber poliţiştii sunt mai puţin solicitaţi, nu l-a cunoscut încă pe Ştefan Anghel. Ca orice om doritor de odihnă, căpitanul îşi petrece concediul la munte. Însă aerul proaspăt se dovedeşte mai puţin prielnic altor călători. În plin proces de relaxare, personajul se trezeşte cu o misivă anonimă, care anunţă un asasinat. Ipoteza unei gulme proaste cade cel mai târziu atunci când unul dintre oaspeţii cabanei, Ionescu, scapă cu greu de la o moarte prin înec. De aici, scenariul tipic îşi urmează cursul: liniile de telefon sunt tăiate de o mână străină şi din cauza unei ploi toate drumurile de acces sunt blocate. Ştefan Anghel se trezeşte baricadat alături de un cabanier (o veche „cunoştinţă” a poliţiştilor”) şi un grup de străini. Unul dintre acei oameni este un criminal, dar cine?

Investigaţia se dovedeşte deosebit de dureroasă pentru căpitan, care nu scapă fără câteva lovituri în cap. Apelând la un teritp, personajul reuşeşte în cele din urmă să-l identifice pe autorul anonimei, însă înainte de asta Ionescu este ucis. Puţin mai târziu, un al doilea oaspete se sinucide. În scurta notiţă, el revendică crima şi se declară învins în jocul cu căpitanul. Însă Ştefan Anghel este prea puţin convins de acestă mărturisire ad-hoc. Ar putea să dea în vileag adevăratul făptaş, însă îi lipseşte un lucru esenţial: motivaţia acestuia.

Din acest punct, acţiunea se mută în Bucureşti. Aparent cazul este încheiat, în realitate însă, poliţiştii rămân în alertă. Dovezile se înmulţesc pe măsură ce noi martori apar. Însă adevărul costă. O confruntare finală dintre Ştefan Anghel şi criminal are loc pe acoperişul unui tren.

Nu pot să nu remarc (din nou) faptul că Rodica Ojog-Braşoveanu este o maestră nu numai a romanului poliţist, dar şi a epilogurilor. Finalurile ei au ceva dintr-un condiment bun, care pune în valoare o mâncare minuţios preparată. Romanele ar fi incomplete fără acea revenire la rutină, fără acele cuvinte ironice sau calde, care transformă orice întâmplare, oricât de spectaculoasă, într-o parte integrantă a cotidianului. Pot să moară oameni, pot să aibă loc drame, nu contează. Cândva, peste ani sau luni, lumea uită, iar viaţa îşi recapătă vechile ei contururi .

Anonima de miercuri-Rodica Ojog-Braşoveanu

Ultimul roman din seria „Melania” se dovedeşte şi cel mai slab. Nu mi-a părut rău că l-am citit, însă am dus dorul la acel „ceva” greu de definit care transformă romanele Rodicăi Ojog-Braşoveanu în mici delicatese literare.

Melania trece pe planul doi, iar locul ei este suplinit fără prea multă convingere de anumite personaje, interesante, e drept, dar nu spectaculoase. Singur maiorul Cristescu rămâne aşa cum îl cunoaştem: în gardă, mereu gata să dea peste încă una din „surprizele” bătrânei. Doar că acestă surpriză se lasă cam mult aşteptată. Ce face Melania efectiv în roman? Este răpită, provoacă un incendiu şi rezolvă misterul. Banal? Probabil că nu, dar faptul că Melania nu mai e sufletul romanului cauzează acţiunii un rău ireparabil.

10 noiembrie 1940. Un cutremur distruge hotelul Carlton, lăsând drept unic supravieţuitor un micuţ cu identitate necunoscută.

Ani mai târziu, inginerul Cris Gregorian, în persoana căreia îl vom identifica pe micuţul abandonat, duce o viaţă absolut deloc ieşită din comun. Asta până când o cunoaşte pe Adina, o femeie care intrigă şi stârneşte pasiuni. Deşi acţiunea se desfăşoară la începutul anilor 80, Adina adoptă în mod ostentativ o ţinută din perioada interbelică: decolteuri generoase, haine de epocă iar până şi parfumul, Arpege, pare a aminti de alte vremuri.

Ghinionul face ca, exact în seara în care inginerul se lasă sedus de farmecele Adinei, Ştefan Popa, un bătrânel cu înclinaţii mistice, să fie asasinat. Puţin mai târziu, iese la iveală o scrisoare în care Cris Gregorian este acuzat de orice posibil atentat la viaţalui Popa.

Ce mai lipseşte pentru ca tacâmul să fie complet? Normal, Melania, care pur întâmplător îl cunoaşte de ani de zile pe Popa. Dar înainte ca bătrânica să aibă ocazia să-şi bage prea adânc nasul delicat în poveste, ea este răpită. Fără alte explicaţii, ea se trezeşte deodată într-o casă de la periferia Bucureştiului. Doar că situaţia nu prea îi convine, aşadar, fără a omite un bilet politicos de rămas-bun, bătrânica o şterge. Şi, cum tot are mult timp liber, se apucă să facă cercetări pe cont propriu, cu rezultate excelente. Culmea este că reuşeşte acest lucru fără să intre în bucluc, şi nici chiar maiorul Cristescu nu mai găseşte nimic de comentat.

Totuşi, care este mobilul crimei? Ce poate ascunde un bătrân sărac şi dedicat religiei? Din câte se va vedea, o mulţime de lucruri.

Deşi nu este chiar cel mai reuşit roman marca Rodica Ojog Braşoveanu, „Anonima de miercuri” rămâne unul agreabil, numai bun pentru o seara friguroasă de toamnă.

Pentru admiratorii scriitoarei, o veste bună: majoritatea cărţilor ei se găsesc pe http://www.scribd.com/ .

Manechinele-Bruno Schulz

„Manechinele” este titlul sub care au apărut la Polirom două dintre volumele lui Schulz, „Prăvăliile de scorţişoară” şi „Sanatoriul timpului”. Totodată este şi cartea care m-a introdus în lumea celebrului scriitor polonez.

Stilul autorului m-a surpins. Neplăcut, în prima fază. Schulz rescrie legile universului, iar rezultatul este puţin bizar. Citind, ai senzaţia că priveşti lumea prin ochii unui copil. Evenimentele se redimensionează, fantasticul devine realitate. Lumea întreagă se metamorfozează, niciodată nu ştii ce va urma, dacă un act va avea o finalitate sau dacă natura, asemeni unei imense mingi de gumă, îşi va recăpăta forma iniţială, ca pentru a sublinia lipsa de relevanţă a anumitor gesturi.

„Abia acum înţeleg eroismul solitar cu care el singur a declarat război stihiei neţărmuite a plictiselii ce amorţise oraşul. Lipsit de orice sprijin, de înţelegerea noastră, acest bărbat ciudat apăra poziţiile pierdute ale poeziei. Era o moară fermecată, în ale cărei coşuri se turnau tărâţele orelor sterile, pentru ca din ele să înflorească toate culorile şi aromele plantelor orientale.” Citatul, deşi nu se referă în mod direct la Bruno Schulz, pare a-l defini totuşi uimitor de bine. Căci autorul se împotriveşte cu orice preţ banalului. Lumea pe care o imaginează este populată oameni atipici, care se transformă, dispar şi reapar cu dexteritatea unui vrăjitor. Din cărţi sau clasoare, personajul principal află secretele prezentului, în timp ce trenuri vechi, cu paie aşternute în vagoane, în duc către locuri aflate în afara timpului.

Cele două volume, „Prăvăliile de scorţişoară” şi „Sanatoriul timpului” par a întruchipa vârstele personajului principal, Iosif. Tonul, viziunea, rămân neschimbate, însă evenimentele se modifică. În primul volum asistăm la încercări de cunoaştere a lumii, în al doilea, lumea devine cadrul în care se acţionează, în care constatările sunt înlocuite de fapte şi dorinţe.
Un rol aparte îl joacă tatăl lui Iosif, un personaj ciudat, un demiurg ce se joacă cu legile naturii. Colecţionează păsări şi se dedică lor în întregime, iar când acestea sunt alungate de Adela, găseşte un nou mod de a jongla cu lumea: se face tot mai mic, până când poate pătrunde în cele mai inaccesibile cotloane ale casei. Descoperă şi creează în acelşi timp. Apoi dispare într-un „sanatoriu al timpului” fără pacienţi, unde, aproape mort, continuă să existe, să se dedubleze, să intrige. În final, cunoaşte o ultimă metamorfoză; se transformă într-o insectă cu multe picioare, care cutreieră vechea locuinţă, pentru ca apoi să fie servit drept masă de prânz şi să fugă iar, într-o disperată „ultimă evadare”.

Iosif, la rândul său, experimentează cu un univers pe care nu reuşeşte să-l subjuge. Se joacă cu faptele, dobândeşte o înţelegere superioară, însă influenţa lui se reduce asupra oamenilor, sau nici măcar asupra lor. Se lasă fascinat de Bianca, şi, ca orice copil visează să o cucerească prin acte de eroism, să-i afle secretele şi să o tulbure cu ele. De altfel, Iosif rămâne mereu copil. La vârsta pensiei, tânjeşte după compania micuţilor, se reînscrie la şcoală şi se îndeletniceşte intens cu silabisirea până când natura îi vine de hac. În mod simbolic, personajul dispare zburând către înalt. Un gest de aprobare tacită din partea unor forţe superioare, care răsplătesc astfel revenirea la universul ludic.

„Manechinele” este genul de carte care câştigă în frumuseţe pe măsură ce o diseci şi o analizezi. Poate de aceea nici nu mi-a plăcut în mod special. Să o citesc a fost instructiv, nu şi distractiv. Sunt curioasă dacă şi Kafka mi se va părea la fel de greu digerabil, în condiţiile în care Schulz a fost asemănat deseori cu el. La final, un link către un site foarte bine realizat, care vă va deschide apetitul, dacă nu pentru cărţile autorului, atunci măcar pentru desenele lui: http://www.brunoschulzart.org/