Misterul crimelor înlănţuite-Agatha Christie

O carte bună, masacrată de o traducere proastă. Cineva (nu ştiu cine) a avut o imaginaţie foarte bogată când s-a decis să traducă sugestivul titlu „Dead man’s folly” prin „Misterul crimelor înlănţuite”. Ce sugerează acest titlu? Nimic! Dacă n-ar fi intervenit reputaţia Agathei Christie, probabil nici n-aş fi citit cartea. Aşa, am început-o, dar încă o dată blestemul traducătorilor amatori m-a urmărit.

Sunt traduceri care pun în valoare o carte, şi altele care o distrug. Iar cei de la „Excelsior-Multi Press” se pare că şi-au facut o vocaţie din a transforma romane bune în cărţi, în cel mai bun caz, acceptabile. Nu e prima oară când citesc romane de Agatha Christie de la această editură, iar de fiecare dată senzaţia este aceeaşi: ceva nu e în regulă . Ce, nu aş putea spune cu exactitate. Sunt detalii care creează o anumită atmosferă, mici cuvinte care întreţin suspansul. Le-am simţit lipsa citind „Misterul crimelor înlănţuite”. Apoi, am încercat să-mi imaginez aceeaşi poveste, tradusă înapoi, în engleză şi efectul a fost peste aşteptări: am avut în faţa mea o carte excelentă, cu acţiune şi personaje bine conturate . Iar personajul meu preferat este, bineînţeles, Poirot.

Totul începe cu un telefon ciudat, pe care micuţul belgian îl primeşte de la prietena sa, scriitoarea de romane poliţiste Ariadne Oliver care îl pofteşte, fără prea multe menajamente, să o viziteze la o casă din Devon. Iar Ariadne nu este exact genul de femeie care să poată fi refuzată cu uşurinţă. Aşadar, ore mai târziu Poirot se trezeşte invitatul de onoare în casa lui George Stubbs unde tocmai se organizează un eveniment ceva mai deosebit: un joc de-a „găseşte criminalul”. Sosită tocmai pentru a regiza jocul, Ariadne nu poate scăpa de senzaţia că cineva o manipulează. Înainte ca Poirot să-i poată infirma temerile, are loc o crimă. Victima: o tânără cercetaşă care acceptase să joace rolul cadavrului în piesă. Ulterior, Hattie, soţia lui George Stubbs dispare.

Tentaţia de a-l acuza pe Etienne de Sousa, vărul lui Hattie, este mare, însă lipsesc dovezile. Cazul este închis, însă ceva nu-i dă pace lui Poirot. În cele din urmă, o convorbire telefonică cu Ariadne îi deschide ochii.

„Misterul crimelor înlănţuite” ar fi o carte bună, tradusă aşa cum trebuie. În cazul meu, tangenţa anterioară cu stitlul lui Agatha Christie m-a ajutat mult. Am văzut romanul aşa cum ar fi trebuit să fie şi nu în forma în care un traducător neglijent l-a adus. Oricum, cu Excelsior-Multi Press mi-am încheiat definitv socotelile. Pe viitor voi apela fie la romanele publicate de Rao, fie voi reveni la cititul în format electronic a cărţilor în original.

Aventurile lui Sherlock Holmes; Memoriile lui Sherlock Holmes – Arthur Conan Doyle

Sunt rare situaţiile în care îmi permit să vorbesc, într-o singură postare, despre două cărţi. În general orice roman, bun sau mai puţin bun are dreptul la propriul său spaţiu în lumea mea de umbre. În cazul cărţilor de mai sus însă, o separare nu ar duce decât la repetiţii. „Aventurile lui Sherlock Holmes” şi „Memoriile lui Sherlock Holmes” au aceeaşi esenţă, nu poţi vorbi despre una fără a surprinde, în acelaşi timp, trăsături definitorii ale celeilalte cărţi.

Aşa cum sugerează şi titlul, cele două cărţi sunt de fapt culegeri de mici povestiri care surprind faptele eroului care l-a consacrat pe Doyle. Relatate de mai puţin celebrul personaj Watson, povestirile au drept scop ilustrarea deosebitelor talente cu care Holmes este înzestrat. În acest context, pare puţin straniu că „Scandal în Boemia” , cu care debutează „Aventurile lui Sherlock Holmes” ilustrează o înfrângere a celebrului detectiv. Abia mai târziu devine clar că mica poveste este, de fapt, excepţia care confirmă regula. Altfel spus, în toate celelate 11 istorii care compun volumul, Holmes se dovedeşte un caracter excepţional, dotat cu o inteligenţă mult peste medie şi energia necesară prinderii şi a celui mai iscusit criminal.

„Memoriile lui Sherlock Holmes” continuă aventurile din primul volum, diferenţele în naraţiune fiind greu sesizabile. Totuşi, unui cititor atent nu poate să îi scape o anumită nuanţă: tonul devine mai cald, afecţiunea lui Watson faţă de vechiul său prieten este exprimată mai clar şi, ceea ce surprinde mai mult, ies la iveală mici detalii din viaţa detectivului, totul culminând cu introducerea unui nou personaj în scenă: Mycroft Holmes, fratele lui Sherlock. Să fie această schimbare uşoară a stilului o anticipare a morţii detectivului, sau doar o încercare a umaniza o creaţie care nu îşi mai satisfăcea creatorul? Nu putem şti. Cert e că la sfârşitul volumul Holmes moare, lăsând în urmă un Watson îndurerat, care îşi petrece anii următori încercând să apere memoria prietenului său de atacurile nefondate ale inamicilor.

Cu „Aventurile lui Sherlock Holmes” ca de altfel cu toate povestirile în care apare detectivul, mi se întâmplă un lucru ciudat: savurez naraţiunea, mă delectez încercând să descopăr adevărul din spatele faptelor, dar în acelaşi timp nu mă pot abţine să detest personajul principal.

Da, Holmes îmi este profund antipatic. Mi se pare arogant, plin de sine, inuman. Are o părere mult prea bună despre talentele sale , se crede justiţia supremă şi inoculează şi restul oamenilor această părere. Ia droguri, se izolează şi priveşte oamenii nu ca pe fiinţe capabile să ofere ceva, ci doar ca pe nişte cazuri care pot evolua într-un anumit mod.

Watson pe de altă parte mi se pare mult mai bine construit, chiar dacă în povestiri îndeplineşte rolul marginal de cronicar şi însoţitor al lui Holmes. Watson are meritul de a se adapta mult mai bine la lumea reală: după o vreme petrecută pe front şi câţiva ani palpitanţi trăiţi în strada Baker, doctorul se complace în traiul mic-burghez, se căsătoreşte, îşi deschide un cabinet. Nu îl abandonează pe Holmes, participă cu acelaşi entuziasm la aventurile prietenului său, însă în acelaşi timp refuză să rămână doar umbra unui mare om.

Revenind la cele două cărţi, ele sunt, fără îndoială, un „deliciu literar” care ar trebui savurat de către orice admirator al romanelor poliţiste.

Misterul din Caraibe-Agatha Christie

Până la urmă, Miss Marple este un personaj foarte reuşit. Iată concluzia la care am ajuns după ce, timp de trei ore, în tren, m-am pierdut în lumea scriitoarei mele preferate. Totul ţine de decor. Cadrul influenţează personajele, le face să îşi scoată în relief una sau alta din laturi.

Miss Marple călătoreşte. Nu oriunde, ci în Caraibe. Departe de casă, bătrânica reuşeşte totuşi să se simtă în largul ei. Feţele se schimbă, însă tipologiile umane rămân aceleaşi: domnul Rafiel, bătrânul bogat, aflat pe moarte, care găseşte totuşi forţa să se bucure de ultimele clipe; Esther Walters, secretara acestuia; Jackson, tânărul Cassanova ahtiat după bani; tinerii soţi Kendal, care şi-au investit toată averea într-un hotel iar acum urmăresc temători dacă afacerea va avea succes; maiorul Palgrave, care plictiseşte pe toată lumea povestindu-şi aventurile din tinereţe; soţii Hillingdon şi Dyson.

Fire sociabilă, Miss Marple devine curând ascultătorul preferat al bătrânului maior Palgrave. Şi, aşa cum se întâmplă întotdeanua, discuţia alunecă într-un final spre crime. Dar fix în clipa în care bătrânul se pregăteşte să scoată la iveală poza unui criminal neprins, el se întrerupe brusc, îngrozit . Ore mai târziu, maiorul Palgrave este găsit mort în bungaloul său. La prima vedere cazul pare simplu: uitase să îşi ia pastilele împotriva tensiunii iar consumul excesiv de alcool îşi spusese cuvântul.

Totuşi, Miss Marple nu poate să uite scena cu poza. Dispariţia ulterioară a fotografiei nu face decât să îi confirme cele mai mari temeri: maiorul Palgrave fusese asasinat. Din păcate o insulă exoctică nu este totuna cu St Mary Mead, iar simpatica bătrână întâmpină dificultăţi serioase în cercetările ei. Ajutorul vine de unde se aşteaptă mai puţin: un bătrân bolnav, însă suficient de lucid pentru a privi dincolo de aparenţe.

„Misterul din Caraibe” m-a făcut să trag o concluzie neaşteptată cu privirea la relaţia dintre mine şi Miss Marple. Credeam că bătrâna mă enervează, însă nu era ea, ci cadrul sufocant al satului St. Mary Mead care mi se părea de fapt ridicol: parohia, aristocraţia de provincie, tineretul rebel care animă din când în când atmosfera.

Din acest motiv „Misterul din Caraibe” nu este doar un roman poliţist foarte reuşit, ci şi primul citit de mine care o pune cu adevărat în valoare pe Miss Marple.

Cadavrul din bibliotecă-Agatha Christie

Iată un titlu care nu prea ... inspiră. Miroase de la o poştă a cadru uzat şi utilizat, iar până şi cei mai puţin perspicace pot anticipa cu uşurinţă cam ce va urma. Probabil pe la miezul nopţii se va auzi o împuşcătură iar stăpânul casei va fi găsit mort într-un fotoliu de piele. Un scenariu tipic, pentru orice alt scriitor. Dar Agatha Christie nu este „orice alt scriitor” ci o autoare genială care îşi cam bate joc de stereotipii.

Prin urmare, cadrul descris mai sus, în cazul de faţă biblioteca familiei Bantry, devine reşedinţă temporară pentru un cadavru parcă din altă lume: o tânără fată prost îmbrăcată şi cam strident machiată care nu are prea multe în comun cu societatea conservatoare din St. Mary Mead. Căci da, aţi ghicit, vorbim despre un nou roman din seria Miss Marple.

Al cui este cadavrul? Pe măsură ce ştirea asasinatului se răspândeşte, oamenii încep să emită supoziţii care nu pot decât să dăuneze imaginii respectabilului colonel Bantry. Este momentul în care doamna Bantry decide să apeleze la ajutorul vechii ei prietene, Miss Marple.

Despre Miss Marple nu v-am prea vorbit, asta în ciuda faptului că este un personaj de referinţă al literaturii poliţiste. Dar cum am mai spus de multe ori, îl prefer pe Poirot şi nu am văzut niciun motiv să ridic în slăvi „concurenţa”. Până acum .

Cred că fiecare sat are o Miss Marple a sa. Fata bătrână, perfect mulţumită de propria persoana care, din lipsă de activitate, şi-a făcut un hobby din studiul naturii umane . Doar că eroina noastră merge mai departe şi îşi valorifică cunoştinţele dobândite pentru rezolvarea crimelor. Este privită cu îngrijorare de poliţişti, este admirată de întreaga comunitate dar mai ales, este constant subestimată de răufăcători.

Revenind la acţiunea romanului, identificare cadavrului nu aduce lumină în caz, din contră. Tânăra moartă este Ruby Keene, dansatoare în Hotelul Majestic. Faptul că Ruby urma să fie adoptată de bogatul Conway Jefferson îi face pe investigatori să bănuiască un posibil complot al cerlorlaţi moştenitori. Dar din nou toate teoriile sunt date peste cap de apariţia unui al doilea cadavru.

Privind din umbră la tot ce se întâmplă, Miss Marple identifică destul de repede criminalul. Dar va putea să-şi dovedească teoria?

“Cadavrul din bibliotecă” m-a făcut să-mi schimb puţin părerea despre Miss Marple. Nu are atâta haz ca Poirot iar anumite gesturi mă fac să bănuiesc un moralist sub acoperire dat totuşi … tipa ştie ce face. Şi ca să fiu sinceră până la capăt, între două crime rezolvate, Miss Marple ne mai serveşte şi o preţioasă lecţie de psihologie umană. Şi nu, nu sunt ironică.

Zece negri mititei-Agatha Christie

Recunosc, mi-era dor de Agatha Christie. Oricât aş rătăci printre creaţiile altor autori, oricât m-aş entuziasma în faţa altor romane, în final revin la genul şi la scriitoarea de care m-am îndrăgostit.

S-ar zice că Agatha Christie se încăpăţânează să nu lase nimic neexplorat. Experimentează mereu noi forme ale romanului poliţist şi de fiecare reuşeşte să mă surprindă. De data aceasta, autoarea propune un roman inspirat dintr-un cântec, anume „Zece negri mititei” aşa cum a fost tradus „Ten little Soldier boys” în română.

Ce se întâmplă de fapt? Zece oameni, cum nu se poate mai diferiţi sunt uniţi de o întâmplare cel puţin bizară. Într-o formă sau alta, fiecare personaj primeşte o invitaţie pe Insula Negrului, formulată în aşa fel încât un refuz pare improbabil. Astfel se face că, zile mai târziu, mica bucată de pământ de pe coasta Devonului devine gazda unui grup cel puţin interesant: James Marston, care se remarcă în primul rând prin fizic; generalul McArthur, un bătrân veteran; Emily Brent, caracterizată în primul rând prin concepţii rigide legate de moralitate, pe care încearcă să le impună celor din jurul ei; judecătorul Wargrave, faimos pentru felul în care reuşeşte să convingă în cadrul proceselor; George Armstrong, un cunoscut medic; aventuriereul Philip Lombard; Elizabeth Claythorne, o profesoară şi în acelaşi timp o foarte eficientă secretară. Grupul celor opt este completat de doi servitori, Ethel şi Thomas Rogers.

Încă de la sosirea personajelor pe insulă, devine clar că ceva nu este în regulă. Gazdele lipsesc cu desăvârşire, iar îndată după cină, grupul este nevoit să audă un recital foarte puţin inspirat: de pe o înregistrare, o voce acuză pe fiecare dintre cei prezenţi de o crimă. Crimă, nu neapărat în sensul consacrat al cuvântului. Tot ceea ce legea nu pedepseşte este scos la lumină de un straniu personaj care decide să facă singur dreptate.

Întocmai ca în cântecul celor zece negri mititei, invitaţii încep să fie ucişi. Ethel Rogers moare în somn-„One overslept himself and then there were eight.” , iar un alt personaj este inţepat cu un ac hipodermic. Pentru a acccentua asemănarea cu cântecul (Six little Soldier boys playing with a hive;

A bumblebee stung one and then there were five) un bondar este lăsat să zboare alături de cadavru. Pe măsură ce numărul morţilor creşte, teama atinge cote impresionante. Când devine clar că asasinul nu se ascunde undeva, şi este prin urmare unul intre cei prezenţi, o atmosferă de suspiciunese instalează în casa. Şi totuşi, oameii continuă să moară. “And then there were none” … Cine este asasinul? Şi cât de justificate sunt acuzaţiile de pe înregistrare? Finalul ne rezervă o surpriză de proporţii.

Despre Agatha Christie v-am tot povestit. Am admirat-o, apoi m-am simţit dezamăgita de ea şi i-am abandonat cărţile într-un colţ. Dar până la urmă, romanele ei sunt ca o primă dragoste la care revii mereu, însufleţit atât de experienţele frumoase din trecut, cât şi de promisiunea unor bucurii viitoare. Pentru mine Agatha Christie a fost, este, şi va fi, o persoană a cărei imaginaţie străbate generaţii.

Moartea semnează indescifrabil-Rodica Ojog-Braşoveanu

Aşa cum am promis, încerc să mă ţin de recenzii. Printre alergături, adaptări şi alte cele, am reuşit să citesc încă unul din romanele faimoase ale Rodicăi Ojog-Braşoveanu, respectiv „Moartea semnează indescifrabil”. Ce am remarcat în primul rând a fost o uşoară schimbare de stil: făptaşul este cunoscut încă de pe la mijlocul romanului de către poliţişti, atât că, „din greşeală”, autoarea omite să ne dezvăluie numele acestuia până spre final. Efectul este remarcabil, suspansul creşte cu fiecare pagină.

Cine trăieşte cu impresia că în timpul lor liber poliţiştii sunt mai puţin solicitaţi, nu l-a cunoscut încă pe Ştefan Anghel. Ca orice om doritor de odihnă, căpitanul îşi petrece concediul la munte. Însă aerul proaspăt se dovedeşte mai puţin prielnic altor călători. În plin proces de relaxare, personajul se trezeşte cu o misivă anonimă, care anunţă un asasinat. Ipoteza unei gulme proaste cade cel mai târziu atunci când unul dintre oaspeţii cabanei, Ionescu, scapă cu greu de la o moarte prin înec. De aici, scenariul tipic îşi urmează cursul: liniile de telefon sunt tăiate de o mână străină şi din cauza unei ploi toate drumurile de acces sunt blocate. Ştefan Anghel se trezeşte baricadat alături de un cabanier (o veche „cunoştinţă” a poliţiştilor”) şi un grup de străini. Unul dintre acei oameni este un criminal, dar cine?

Investigaţia se dovedeşte deosebit de dureroasă pentru căpitan, care nu scapă fără câteva lovituri în cap. Apelând la un teritp, personajul reuşeşte în cele din urmă să-l identifice pe autorul anonimei, însă înainte de asta Ionescu este ucis. Puţin mai târziu, un al doilea oaspete se sinucide. În scurta notiţă, el revendică crima şi se declară învins în jocul cu căpitanul. Însă Ştefan Anghel este prea puţin convins de acestă mărturisire ad-hoc. Ar putea să dea în vileag adevăratul făptaş, însă îi lipseşte un lucru esenţial: motivaţia acestuia.

Din acest punct, acţiunea se mută în Bucureşti. Aparent cazul este încheiat, în realitate însă, poliţiştii rămân în alertă. Dovezile se înmulţesc pe măsură ce noi martori apar. Însă adevărul costă. O confruntare finală dintre Ştefan Anghel şi criminal are loc pe acoperişul unui tren.

Nu pot să nu remarc (din nou) faptul că Rodica Ojog-Braşoveanu este o maestră nu numai a romanului poliţist, dar şi a epilogurilor. Finalurile ei au ceva dintr-un condiment bun, care pune în valoare o mâncare minuţios preparată. Romanele ar fi incomplete fără acea revenire la rutină, fără acele cuvinte ironice sau calde, care transformă orice întâmplare, oricât de spectaculoasă, într-o parte integrantă a cotidianului. Pot să moară oameni, pot să aibă loc drame, nu contează. Cândva, peste ani sau luni, lumea uită, iar viaţa îşi recapătă vechile ei contururi .

Anonima de miercuri-Rodica Ojog-Braşoveanu

Ultimul roman din seria „Melania” se dovedeşte şi cel mai slab. Nu mi-a părut rău că l-am citit, însă am dus dorul la acel „ceva” greu de definit care transformă romanele Rodicăi Ojog-Braşoveanu în mici delicatese literare.

Melania trece pe planul doi, iar locul ei este suplinit fără prea multă convingere de anumite personaje, interesante, e drept, dar nu spectaculoase. Singur maiorul Cristescu rămâne aşa cum îl cunoaştem: în gardă, mereu gata să dea peste încă una din „surprizele” bătrânei. Doar că acestă surpriză se lasă cam mult aşteptată. Ce face Melania efectiv în roman? Este răpită, provoacă un incendiu şi rezolvă misterul. Banal? Probabil că nu, dar faptul că Melania nu mai e sufletul romanului cauzează acţiunii un rău ireparabil.

10 noiembrie 1940. Un cutremur distruge hotelul Carlton, lăsând drept unic supravieţuitor un micuţ cu identitate necunoscută.

Ani mai târziu, inginerul Cris Gregorian, în persoana căreia îl vom identifica pe micuţul abandonat, duce o viaţă absolut deloc ieşită din comun. Asta până când o cunoaşte pe Adina, o femeie care intrigă şi stârneşte pasiuni. Deşi acţiunea se desfăşoară la începutul anilor 80, Adina adoptă în mod ostentativ o ţinută din perioada interbelică: decolteuri generoase, haine de epocă iar până şi parfumul, Arpege, pare a aminti de alte vremuri.

Ghinionul face ca, exact în seara în care inginerul se lasă sedus de farmecele Adinei, Ştefan Popa, un bătrânel cu înclinaţii mistice, să fie asasinat. Puţin mai târziu, iese la iveală o scrisoare în care Cris Gregorian este acuzat de orice posibil atentat la viaţalui Popa.

Ce mai lipseşte pentru ca tacâmul să fie complet? Normal, Melania, care pur întâmplător îl cunoaşte de ani de zile pe Popa. Dar înainte ca bătrânica să aibă ocazia să-şi bage prea adânc nasul delicat în poveste, ea este răpită. Fără alte explicaţii, ea se trezeşte deodată într-o casă de la periferia Bucureştiului. Doar că situaţia nu prea îi convine, aşadar, fără a omite un bilet politicos de rămas-bun, bătrânica o şterge. Şi, cum tot are mult timp liber, se apucă să facă cercetări pe cont propriu, cu rezultate excelente. Culmea este că reuşeşte acest lucru fără să intre în bucluc, şi nici chiar maiorul Cristescu nu mai găseşte nimic de comentat.

Totuşi, care este mobilul crimei? Ce poate ascunde un bătrân sărac şi dedicat religiei? Din câte se va vedea, o mulţime de lucruri.

Deşi nu este chiar cel mai reuşit roman marca Rodica Ojog Braşoveanu, „Anonima de miercuri” rămâne unul agreabil, numai bun pentru o seara friguroasă de toamnă.

Pentru admiratorii scriitoarei, o veste bună: majoritatea cărţilor ei se găsesc pe http://www.scribd.com/ .

Răzbunarea sluţilor-Rodica Ojog-Braşoveanu

Nu ştiu de ce, dar acest roman mi-a plăcut în mod special. Rodica Ojog-Braşoveanu are marea calitate de a spune lucrurilor pe nume, chiar cu riscul de a destrăma iluzii. Evocă societatea actuală cu luciditate, iar oamenii sunt demascaţi fără milă.

O demascare este şi „Răzbunarea sluţilor”. Romanul se îndepărtează puţin de la tiparul clasic, în sensul că nu debutează, aşa cum ne-am fi aşteptat, cu o crimă. În schimb suntem introduşi într-o lume infectată de producţii hollywoodiene, în care primează, bineînţeles, fizicul. Consecinţă firească, cei îndrăzneţi şi frumoşi se vând scump şi se bucură de viaţă, în timp ce oamenii mai puţin favorizaţi de soartă (în traducere liberă, obezii, urâtele şi în general orice femeie cu mai mult de un rid pe faţă) înfruntă pe tăcute umilinţe şi visează la o magistrală răzbunare.

Nu există femeie care să întruchipeze mai bine noţiunea de „sluţenie” decât Cireşica, sau Ciorica, aşa cum este cunoscută profesoara în familie. Crăcănată, excesiv de slabă, cu laţe unsuroase în loc de păr, buze subţiri şi piele tuciurie Cireşica pare a fi născută pentru a înfrunta umilinţa. Elevii o numesc ironic „Albă ca zăpada” , colegii o bârfesc. Drama nu ar fi completă fără o diabolică soră mai mică, Diana, care, printr-o ciudată potrivire de gene, este tot ceea ce „Ciorica” nu va putea fi niciodată: o femeie de o frumuseţe remarcabilă, mândria teatrului „Arlechino”.

În esenţă, Emil Mărgescu avea toate şansele să devină un om normal. Asta dacă soarta nu l-ar fi „binecuvântat” cu nişte părinţi grijulii, care au găsit de cuviinţă să-şi îndoape copiii mai ceva ca un purcel. Rezultat firesc, ajuns la vârsta maturităţii, personajul înfruntă destinul unui proscris; oamenii se feresc de el în autobuz, îi umilesc iar o relaţie mai strânsă cu o persoană de sex opus ţine de utopic.
Dar până şi sluţii pot să iubescă. Emil se îndrăgosteşte de Monica, şi ea celebră actriţă şi cea mai de seamă rivală a Dianei. Conştientizându-şi statutul, bărbatul se mulţumeşte să fie ajutorul din umbră al Monicăi, dar şi această bucurie moare când tânăra decide să îşi pună capăt zilelor...

Privind-o pe Clotilda, ajungi la concluzia că banii pot cumpăra într-adevăr, orice. La cei 62 de ani ai ei, se bucură de favorurile unui soţ de doar 20 de ani, iar căsnicia este, contrar aşteptărilor, lipsită de conflicte. Patrick pare sincer îndrăgostit de „mămica” lui, iar traiul comod pare să compenseze cu vârf şi îndesat lipsa de ... carne proaspătă. Asta până în clipa în care intră în peisaj Ioana Vlase.

Ce se întâmplă când doi urâţi se aliază şi frustrările unuia găsesc ecou în sufletul celuilalt? Din nefericire, povestea nu se sfârşeşte la ofiţerul stării civile, ci în cimitir, căci Cireşica şi Emil sunt ferm decişi să-i facă să plătească pe cei pe care îi consideră responsabili pentru nefericirea lor. Iar Patrick figurează şi el pe listă...
Destinele personajelor se împletesc într-o poveste în care frustrările nasc monştri.

Nopţi albe pentru Minerva-Rodica Ojog-Braşoveanu

Minerva era o cunoştinţă veche. În „Melania şi misterul din parc” savurasem din plin replicile pline de umor ale fostei profesoare de matematică. Din păcate, am ajuns repede la concluzia că romanul „Nopţi albe pentru Minerva” nu reprezintă cadrul potrivit pentru un personaj de talia ei. Căci Minerva este un om de acţiune; se simte perfect în aglomeraţia Bucureştiului, îşi terorizează constant vecinii cu „producţii muzicale” (totul se învaţă, chiar şi cântatul) îşi fericeşte sublaternii cu probleme de logică dar mai presus de toate, se află mereu în mişcare.

„Mutarea” personajului din Bucureştiul animat într-o comună liniştită unde fiecare cunoaşte pe fiecare, se dovedeşte din acest motiv o mişcare greşită, Minerva fiind practic lipsită de mediul în care obişnuieşte să se desfăşoare. Rezolvă cazul şi găseşte destule prilejuri să facă uz de binecunoscuta-i ironie dar ... ceva lipseşte.

Ce se întâmplă de fapt? Asasinarea unui inginer îi face pe poliţiştii bucureşteni să abandoneze confortul relativ al birourilor pentru aerul de munte din comuna P. Pentru Minerva, peisajul nu are nimic nou. Revenită după o absenţă îndelungată, ea găseşte totul neschimbat; ca de obicei, cetăţenii avizi de noutăţi se întâlnesc la frizeria lui Mişu, „Drojdioară” , beţivul, îşi savurează ţuica şi caută din ochi companie în timp ce la poştă Lia Geogrescu se asigură de ordine şi alimentează discret avansurile antrenorului Vasile Dunăreanu. Doctorul Morogan îngrijeşte de ani de zile aceiaşi pacienţi iar Atena Dumitrescu pozează în văduvă-model, întrebându-se ce îi va mai aduce viaţa.

Din senin însă, traiul liniştit al acestor oameni este perturbat de o crimă şi normal că toţi o iau razna. Convinşi în sinea lor că asasinul este Damian, un cetăţean alungat cu ani în urmă din oraş, locuitorii încep să se teamă pentru propria lor siguranţă. Circul se amplifică pe măsură ce tot mai mulţi oameni raportează întâlniri cu ipoteticul criminal. Panica atinge culmi impresionante şi în cele din urmă cetăţenii ajung la concluzia că cel mai cuminte este să se baricadeze frumos în muzeu. Cei câţiva nefericiţi care au proasta inspiraţie să se plimbe în asemenea momente prin oraş, fac descoperiri de tot felul: Drojdioară întâleşte un om verde, care după dispoziţie îşi schimbă culoarea în alb sau negru iar Olimpia Dragu află cu groază că infractorii au de gând să dinamiteze liceul. Singura care îşi păstrează capul limpede în toată această harababură rămâne, bineînţeles, Minerva. Făcându-i iniţial jocul asasinului, ea sfârşeşte prin a-l demasca.

Romanul mi-a lăsat o impresie neplăcută. În mare, pare inspirat dintr-un scenariu prost despre noapte de Halloween, mai lipsesc doar dovlecii. Multă harababură şi cam atât.

320 de pisici negre- Rodica Ojog-Braşoveanu

Că romanele din seria „Melania” îţi înveselesc ziua, deja nu mai este un secret. Când însă citeşti pagină după pagină şi efectiv nu te mai poţi opri din râs, ceva e în neregulă.

De fapt romanul debutează tragic, fiind reluată scena finală din „Bună seara, Melania!”. Demascată de către maiorul Cristescu, eroina noastră nu are altă soluţie decât să îşi facă frumos bagajele şi să se mute pe termen nelimitat la „mititica”. Dar soarta îi sare din nou în ajutor, căci, la doar câteva ore după arestare, Melaniei i se propune să evadeze. Evadare în timpul comunismului ?! Greu, dar nu imposibil, mai ales dacă te numeşti Olga Tudor şi eşti singura care ştie unde este îngropată Madona, o statuie turnată în întregime din aur. Doar că Olga nu prea are chef de plimbare, motiv pentru care îi oferă, fără o umbră de regret, şansa aceasta Melaniei.
Lucrurile decurg fără probleme şi curând eroina noastră se află din nou în libertate. Dar aventura abia începe. Cum este şi firesc, Ned Morton, escroc de talie modială, venit în Bucureşti tocmai pentru a o întâlni pe Olga, vede în bătrânica eliberată femeia căutată. Prin urmare, Melaniei îi revine sarcina de a interpreta un rol dificil. Dar cum ar putea face asta fără un ajutor de nădejde? Nevoia bătrânei de a-l avea alături pe Mirciulică pune răpitorii într-o situaţie delicată. Cum să alegi, dintre sutele de motani negri care mişună prin Bucureşti, exact pe acel motan care bea alcool, ronţăie ciocolată şi ascultă cu urechile ciulite basme? Bigo! Îi furi pe toţi şi vezi cine trece testul.

Suficient de frustrat de dispariţia Melaniei, maiorul Cristescu are acum noi motive să îşi urască viaţa: pe raza Bucureştiului s-au semnalat nu mai puţin de 300 de dispariţii de motani negri. Ce nebun ar face asta? Nebunul se numeşte Ned Morton, care acum, în floare vârstei, realizează pentru prima ce înseamnă a satisface unei femei un capriciu:

"La început, Ned nu-şi dădu seama exact de situaţie. Încăperea era literalmente invadată de animale negre. Se căţăraseră pe bibliotecă, pe fotolii şi pe televizor, se scuipau, se stropşeau unele la altele, ţipau şi gâfâiau şi, după toate aparenţele, nu aveau de gând să renunţe la această atitudine prea curând. Un vas de porţelan se făcuse ţăndări pe parchet”.

Singura care îşi păstrează, în mijlocul acestui haos seninătatea este, bineînţeles, Melania. Răbătoare, ea supune pe fiecare dintre cei 315 motani la un mic test... Dar revederea cu Mirciulică nu înseamnă şi soluţionarea problemelor. Din contră, eroina noastră va avea nevoie de toată îndemânarea pentru a soluţiona două probleme presante: găsirea Madonei de aur şi distrugerea probelor care o incriminează. Va reuşi să facă acest lucru în timp util? Sau îi va veni maiorul Cristescu din nou de hac?

Deşi pe copertă se afirma răspicat că „320 de pisici negre” este un roman „exploziv”, mie mi-a făcut o cu totul altă impresie. Pentru mine, el rămâne exemplul tipic de carte care îţi ridică moralul, indiferent cât de mizerabil te-ai simţi.

O bombă pentru Revelion-Rodica Ojog-Braşoveanu

Pentru cei care s-au săturat de artificii şi petarde în ajunul Anului Nou, iată o veste îmbucurătoare: mai nou se poartă ... bombele. Mult zgomot, impact garantat şi o mulţime de confetti incluse în preţ. Privind lucrurile din acest unghi, nu putem decât să admirăm intenţiile lui Andrei Gogan care, animat de cele mai bune gânduri, a „plantat” o bombă într-un casetofon, cu scopul de a o detona în noaptea dintre ani. Că prin acestă acţiune personajul intenţionează să ascundă o fraudă, trece deja pe planul doi.

Doar că lucrurile nu funcţionează aşa cum trebuie. Casetofonul, uitat „întâmplător” într-un magazin de antichităţi de către Corina Manea, amanta lui Gogan, este luat de unul dintre angajaţi. Încercând să preîntâmpine o catastrofă, Corina decide să dea în vileag totul, însă are de luptat cu rezistenţa lui Andrei, care aproape că o ucide. Găsită în timp util de către poliţie, tânăra reuşeşte totuşi să dea alarma şi curând colonelul Dăneţ şi locotenentul Moşoianu se află pe urmele casetofonului buclucaş. Păcat că aparatului i-a venit chef să voiajeze. Uitată într-un taxi, bomba ajunge în cele din urmă în mânile vechii noastre cunoştinţe, Florence Miga, de acolo la fiul ei şi la încă vreo două alte familii.
Între timp Dăneţ şi Moşoianu, proaspăt sculaţi de la cina festivă, dau tot ce pot, însă soarta pare a le juca un renghi. Colindă în zadar cele mai curioase baruri din Bucureşti, întrerup spectacolul unui artist şi trezesc o bolnavă din anestezie, fără a ajunge însă prea departe. Situaţia se prezintă cu atât mai tragic cu cât nimeni nu ştie la ce oră fusese programată bomba.
Încercările de a-l găsi pe Gogan se dovedesc şi ele, pentru început, zadarnice. În schimb anchetatorii fac fel de fel de cunoştinţe: o soră obsedată de cultura japoneză, o soţie geloasă şi un cumnat care s-a îmbătat cu ... Pepsi.
Gogan pe de altă parte, are alte necazuri. Decis să treacă frontiera la sârbi, el se confruntă cu eterna problemă a evitării grănicerilor. Va reuşi să treacă? Şi vor reuşi poliţiştii să împiedice o catastrofă?

Contrar obiceiului, la acestă carte am savurat cu precădere finalul: liniştea care se lasă peste casele golite de petrecăreţi, viaţa ce îşi reintră în ritm, oamenii care revin la o existenţa monotonă, lipsită de satisfacţii majore, din cursul anului. Undeva, într-o poză, un mort aruncă priviri încărcate de trecut...

Necunoscuta din congelator-Rodica Ojog-Braşoveanu

Premieră absolută! „Necunoscuta din congelator” este primul roman poliţist care m-a făcut să visez urât. Şi am ceva experienţă... Ceea ce nu înseamnă că vorbim despre o carte înfricoşătoare, care te face să te ascunzi sub plapumă aşteptând pe „the big bad killer”. Cei mai sensibili cititori ar putea acuza un timp o teamă vagă faţă de frigidere, dar la atât se şi rezumă „efectele negative”.

După o absenţă de opt luni, Harald Bălcescu, de meserie diplomat, revine în Bucureşti, în vechiul său apartament. Acolo, surpriză: deşi Harald se consideră (şi în fond, chiar este) o fire tipicară, meticuloasă, care nu uită o uşă deschisă, el observă că, în timpul lungii sale absenţe, frigiderul i-a rămas bine-merci în priză. Teama de factura de la curent este repede anihilată de descoperirea, pe unul din rafturile frigiderului, a unui cap de femeie.
Cu toate eforturile poliţiei, identitatea cadavrului rămâne pentru moment un mister.
Dar coşmarul lui Harald abia începe, personajul devenind, în scurt timp, posesorul unor cadouri foarte ... originale: rămăşiţele trupeşti ale unei femei, frumos ambalate în hârtie albastră. Fenomenul se extinde şi curând familia Dumitrescu precum şi bona acestora, Lola Damian, toţi vecini de scară cu diplomatul, se trezesc cu „atenţii”.
În acest context, căpitanul Dinu Mănescu, mai cunoscut sub numele de „Milord”, se apucă de scotocit. Doar că lucrurile nu prea ies cum vrea el. Din consultarea agendelor celor două reiese clar că unicul element de legătură îl constituie un vechi coleg de liceu de-al lui Dumitrescu Mihai. Înteresant este că atât Harald, cât şi Mihai, par a fi „uitat” complet în ce context avuseseră contact cu respectivul individ.
Ulterior însă, Mihai intră în panică şi săvârşeşte un gest negândit, cu consecinţe majore.

În paralel, într-o altă parte a Bucureştiului se naşte o Julietă modernă. Andreea, fiica unor oameni cu stare se îndragosteşte până peste urechi de un stripper. Totul ar fi perfect dacă, în viaţa Rome-ului n-ar exista Floricel, fiul rezultat dintr-o legătura pasageră cu Codruţa.
Codruţa... În multe privinţe mi s-a părut cel mai interesant personaj al cărţii. Naivă şi inconştientă, ea ştie una şi bună: trebuie să îl protejeze pe Floricel. Şi de aici o întreagă harababură. Codruţa fuge în lume, se rătăceşte prin Bucureşti, îşi uită copilul într-un hotel şi, ajunsă la secţia de poliţie, face o descoperire uimitoare.

Dar cine e până la urmă victima? Şi ce ascund Mihai Dumitrescu şi Harald Bălcescu? O remarcă auzită întâmplător îl face în cele din urmă pe Milord să descopere adevăratul criminal.

O toaletă a la Elisabeth Taylor-Rodica Ojog-Braşoveanu

Credeaţi că după istoria cu tablourile, Melania s-a cuminţit? Nici vorbă! După un an de închisoare, ea revine proaspătă şi fericită, încărcată cu impresii din cele mai plăcute. Iar maiorul Cristescu nu poate decât să o admire şi să spere că bătrânica s-a orientat către plăceri mai ... conforme vârstei.

Dar în timp ce Melania îşi dezmiardă cu foc mult-iubitul motan Mirciulică, în celălalt colţ al Bucureştiului, Marian Dragu, inginer şi colecţionar de artă, are toate motivele să fie îngrijorat. Căci, deşi nu se ştie pe lista celor mai iubiţi dintre pământeni, cinci ameninţări cu moartea într-o singură zi sunt mai mult decât poate bietul om să suporte. Dar nici fuga precipitată la poliţie, nici uşa prevăzută cu trei încuietori nu îl apără de mânia destinului: flancat de numeroase piese de colecţie, Dragu îşi găseşte obştescul sfârşit, fără a nutri măcar iluzia că moartea lui va smulge prea multe lacrimi. Căci Dragu fusese o canalie. Da, ştiu, e frumos să rămâi imparţial când scrii recenzii, dar când vine vorba de un bărbat îndrăgostit de sine, care oferă nevestei detalii picante despre performanţele amantei, chair şi eu văd roşu. Astfel gestul Ancăi Dragu de a asezona niţel peria de dinţi a soţului cu cianură devine aproape .. scuzabil.
Însă Anca are concurenţă. Anton Cernat, bătrânul care se ruinase pentru Dragu, Olga Gabrelotti, amanta părăsită, Octavian Nanu, rivalul abandonat de iubită, precum şi doctorul Mircescu, ce vânduse în pagubă importante obiecte de artă, toţi par a fi de acord într-o privinţă: Dragu trebuie să moară.
Şi ce face un poliţist când patru dintre cei cinci potenţiali suspecţi îşi asumă o crimă? Se miră, iar apoi se pregăteşte să acţioneze. Bineînţeles, dacă între timp Melania nu îşi redescoperă pasiunea pentru obiecte de artă, şi încurcă puţin iţele. Tacâmul nu ar putea fi complet fără o ceartă între mafioţii locali, o răpire şi, pentru simetrie, încă o crimă. Rezultatul? Maiorul Cristescu cedează nervos, motanul Mirciulică învaţă să zboare, iar Melania îmbracă o rochie cel puţin ... originală.
Deznodământul este în maniera caracteristică Rodicăi Ojog Braşoveanu: surpinzător, dar perfect logic. Atât de logic, încât veci nu ţi-ar fi trecut prin minte.

În cazul unor scriitori buni, cuvintele devin de prisos. Prin urmare, închei prin a vă recomanda să citiţi şi interviul luat de Formula AS Rodicăi Ojog-Braşoveanu, o evocare nu lipsită de nostalgie a unor vremuri pe care le înţelegem tot mai puţin.

Bună seara, Melania! – Rodica Ojog-Braşoveanu

Melania Lupu infractoare !? Ei da, mi-a fost dat s-o văd şi pe asta Simpatica bătrână se trasformă peste noapte într-o hoaţă de prima mână, culmea, din cauza unui tablou, minunata „Femeie cu evantai” a lui Goya.

Tabloul pentru care în trecut Panaitescu plătise cu viaţa zâmbeşte magic vizitatorilor din muzeul Chiusbaienilor. Dar acestă magie afectează nu numai pasionaţii de artă, dar şi pe Melania, care decide să recupereze minunata pictură, cu orice preţ. Din acest motiv ea pune la cale un plan care ar putea face cinste celui mai renumit hoţ.
Fără a-şi dezvălui identitatea, bătrâna începe să recruteze acoliţi. Primul la rând este Raul Ionescu. Veche „cunoştinţă” a poliţiştilor, el trăieşte o viaţă de fugar până când are proasta inspiraţie de a se expune privirilor curioase ale Melaniei. Şantajat, el nu vede altă alternativă decât aceea de a se implicat într-o acţiune pe cât de nebunească, pe atât de bine pusă la punct.

Între timp, în „casa cu zorele” o întâlnire mult mai puţin palpitantă are loc: o serată cu ceai şi cărţi, prezidată de Florence Miga. Uşa se deschide şi oaspeţii încep să sosească. Întâi Melania Lupu, însoţită de Mirciulică, apoi Ioniţă Dragu, un vechi prieten îndrăgostit în secret de gazdă.
Când însă alţi trei vizitatori îşi fac apariţia, plictisul lasă loc panicii. Căci, în loc de flori, întruşii au venit cu ...puşti. Să ne mai mirăm că unul dintre oaspeţi este chiar Raul Ionescu?
Înarmaţi cu lopeţi şi măşti de protecţie, hoţii îşi sapă drumul din casa cu zorele până în pivniţele muzeului Chiusbaienilor. Însă sosiţi acolo constată cu uimire că „Femeia cu evantai” dispăruse. Dar cum va reacţiona Melania? Va reuşi, prin ingeniozitatea-i caracteristică, să-şi ghideze complicii? Şi cum va reuşi maiorul Cristescu să o deconspire în sfârşit pe bătrână?

Melania nu reuşeşte să-mi devină antipatică. Asistă la moartea a doi oameni, fără ca acest lucru s-o convingă să renunţe la plan, îşi trădează prietena din copilărie dar totuşi... Graţia, spontaneitatea personajului m-au cucerit. Sunt puţin protagoniştii care reuşesc să fie nişte „răi cu stil”. Melania este unul dintre ei. Din acest motiv, finalul romanului îţi trezeşte mai degrabă ... compătimirea. Asişti la o dramă mai mare în proporţii decât cea mai teribilă crimă. Căci Melania moare. Nu fizic, însă toată vitalitatea care au caracterizat-o dispar: „Se frânse dintr-o dată. În faţa maiorului nu se mai afla femeia fără vârstă, sprintenă şi graţioasă, ci o străină. O străină cu chipul sleit, obosită şi tristă”.

Cianură pentru un surâs-Rodica Ojog-Braşoveanu

„Cianură pentru un surâs” îmi făcea cu ochiul de ceva vreme şi încă mai consider o performanţă faptul că nu m-am aruncat pe carte de îndată de am primit-o. În final m-am convins că nu are rost să-mi impun ceea ce Mann numea „o igienă a lecturii”. Nu e în firea mea să fiu organizată atunci când vine vorba de lectură şi pace. Citesc haotic, uneori şi 3-4 romane în paralel şi îmi place aşa. Aşadar, pe lângă „Doctor Faustus” şi „Never let me go” am început şi „Cianură pentru un surâs”. Rezultatul este uşor de anticipat: vreme de câteva ore nimeni nu a fost capabil să mă urnească din cameră. Cartea a anulat tot ceea ce credeam că ştiu despre cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu.

Pentru cei care s-au obişnuit cu un anumit tipar de romane poliţiste (seria de răufăcători şi detectivul mai presus de orice bănuială), „Cianură pentru un surâs” va fi în mod cert o surpriză. Asta pentru că practic nu există ceea s-ar putea numi personaje pozitive. Există doar oameni care pot disimula şi oameni care cedează.

Într-o fostă reşedinţă a unui colonel, acum transformată în apartamente, locuiesc, fără a întreţine relaţii prea strânse, Grigore Popa, Doru Matei, Valeria Scurtu, soţii Panaitescu, Marin Vâlcu şi ... Melania Lupu, împreună că nelipsitul ei motan, Mirciulică. Spargerea unei conducte de apă duce la o descoperire încredibilă: dintr-o ascunzătoare secretă răsar două tablouri de o valoare inestimabilă.
Văzând în asta şansa lor de a se îmbogăţi, colocatarii decid să tăinuiască existenţa tablourilor, pentru a le vinde mai apoi peste graniţă. Însă lucrurile iau o întorsătură neasteptată când, ore mai târziu Panaitescu moare. Mirosul specific de cianură nu mai lasă loc pentru speculaţii: Panaitescu fusese asasinat.
Dar cum să se explice moartea poliţiei, fără a divulga în acelaşi timp secretul tablourilor? Soluţia este oferită de Melania Lupu, bătrâna fragilă cu suflet de copil. Cu o ingeniozitate de care nu o credeai capabilă, ea înscenează un suicid. Nu lipsesc biletul de adio, nici paharul din care victima, sătulă de viaţă, înghiţise cianura.
Însă tocmai această „sinucidere perfectă” îi face pe poliţişti sceptici. Ancheta lor se suprapune cu eforturile disperate ale locatarilor de a face faţă numărului crescând de cadavre. Dar vor reuşi candoarea şi atenţiile Melaniei să liniştească bănuilelile investigatorilor? Finalul întrece aşteptările celui mai pretenţios cititor şi te face să te îndrăgosteşti iremediabil de stilul Rodicăi Ojog-Braşoveanu.

Spuneam că romanul a anulat tot ceea ce credeam că ştiu despre cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu. Până acum, vedeam în Melania Lupu o Miss Marple românească. Dar Melania depăşeşte tiparele detectivului amator. La prima vedere o bătrână cu aere feciorelnice şi apucături de copil, îndrăgostită de dulciuri şi nutrind sentimente materne pentru Mirciulică, Melania suferă o adevărată metamorfoză atunci când se cere imaginaţie şi spirit practic. Are idei care, în ciuda simplităţii lor aparente, ascund o minte ageră, nealterată de vârstă. Şi ajungem într-un punct în care simpatica bătrânică devine o femeie aproape diabolică. O femeie care calcă peste cadavre cu graţia cu care ar defila pe un podium.

Somnul de veci-Raymond Chandler

Cu „Somnul de veci” am descoperit o nouă dimensiune a romanului poliţist. Dacă scrierile pe care le citisem până acum mă provocau să gândesc, să recompun un puzzle din indicii presărate de autor pe tot parcursul romanului, cărţile lui Raymond Chandler m-au făcut un simplu spectator la o lume suficient de viciată pentru a nu mai fi înţeleasă.

Detectivul Philip Marlowe nu mai este un personaj marcant, din contră, el poartă amprenta viciului. Cred că nu greşesc afirmând că Raymond Chandler l-a construit pe Marlowe după chipul şi asemănarea sa; la fel ca şi Chandler, Marlowe are o pasiune pentru alcool.

Philip Marlowe reprezintă un tip cu totul nou de detectiv. Mai mult, el a deschis „era” detectivilor neraşi, purtând veşnic o ţigară în colţul gurii, mereu capabili să facă faţă unei situaţii dificile printr-o remarcă ironică.

„Somnul de veci” mi s-a părut un roman acaparant, poate şi pentru că m-a introdus într-o lume care până acum îmi fusese străină. Nefiind mare amatoare de filme, societatea americană de la mijlocul secolului XX, cu gangesterii ei, cu femeile-fatale purtând mereu un pistol în poştă, cu detectivii şi cu criminalii ei, reprezentase o enigmă pentru mine. Romanul m-a introdus în această lume.

Totul începe în clipa în care detectivul Philip Marlowe este angajat de către generalul Sternwood, pentru a aduce lumină într-un caz de şantaj. Curând, Marlowe constată că misiunea care i-a fost încredinţată nu este din cele mai uşoare. Căci pe măsură ce detectivul se ţine de urma şantajistului, cadavrele se înmulţesc. În cele din urmă, Marlowe ajunge la concluzia că un simplu caz de santaj nu ar fi îngrijorat atât de mult pe un om înstărit precum generalul Sternwood. Detectivul decide să descopere adevăratul scop al angajării sale, devenind astfel pion într-un joc în care orice imprudenţă se plăteşte cu viaţa.

Roman de referinţă pentru literatura poliţistă de la mijlocul secolului XX, „Somnul de veci” este o carte care se va dovedi pe gustul cititorilor de ambele sexe, reprezentând o lectură uşoară şi acaparantă.

Muncile lui Hercule ... moderne –Agatha Christie

Încă un roman de excepţie, marca Agatha Christie.

Ajuns la o vârstă înaintată, Hercule Poirot plănuieşte o spectaculoasă retragere din profesiunea de detectiv. Citind despre adevăratul Hercule, micul belgian constată cu destulă satisfacţie că, schimbările în societate au dus la o inversare de valori: dacă în trecut valoarea unui om se măsura exclusiv prin forţă fizică, în prezent munca intelectuală este mult mai apreciată.

Este motivul pentru care detectivul decide să imite cele 12 sarcini ale lui Hercule. Prin urmare, el hotărăşte să mai accepte doar 12 cazuri, care să se asemene, într-un fel sau altul, cu muncile eroului din mitologia greacă.

Alegerea se dovedeşte dificilă şi astfel cele 12 cazuri în poartă pe Poirot în cele mai diferite locuri ale Europei, de la o staţiune montană din Elveţia, până la un cimitir din Italia şi un pension de fete din Franţa.

Romanul ne dezvăluie un personaj uşor diferit de cel cu care ne-am obişnuit. Micul belgian trece cu vederea fraudele unui doamne de companie, riscă să compromită o doamnă din înalta societate înscenându-i un adulter, închide gura unui întreg sat şi sfârşeşte prin a-l trimite pe Cerber înapoi în Infern. De asemnea, este pentru prima dată când în surprindem pe Poirot în postura de erou romantic, cu ruj pe mustăţi , trimiţând trandafiri roşii unei doamne. Poirot este umanizat, fără a-şi perde însă nicio clipă calităţile înnăscute de detectiv şi de fin cunoscător a psihologiei umane.

„Muncile lui Hercule ... moderne” este mai mult decât un roman poliţist, fiind în acelaşi timp o splendidă ilustrarea a talentului scriitoarei care reuşeşete să reunească, în decoruri variate, o sumedenie de tipologii umane, dovedind astfel că un fapt este rareori produsul circumstanţelor, ci al oamenilor, care, din disperare sau lăcomie , comit crime, furturi, răpiri ...

După funeralii- Agahta Christie

Duceam dorul unui roman poliţist bun, iar Agatha Christie nu m-a dezamăgit nici de data aceasta. Scrierile ei au darul rar de a te captiva până la ultima pagină, romanele, deşi asemănătoare în multe privinţe, au mereu un final neprevăzut, indiciile sunt greu de depistat iar vinovatul rămâne, până în ultima clipă, o enigmă.

Cred că nu greşesc afirmând că scrierile din seria „Poirot” sunt cele mai faimoase romane ale scriitoarei. Paradoxal, la sfârşitul vieţii, Christie şi-a urât personajul, însă, spre deosebire de Conan Doyle, nu a avut curajul să îl „ucidă”.

Personal, mereu l-am preferat pe Poirot (miss Marple îmi evocă prea intens o mătuşă atotştiutoare, pentru a mai fi pe gustul meu) motiv pentru care „După funeralii” a reprezentat un adevărat „deliciu” literar.

Romanul debutează cu funeraliile bogatului Richard Abernethie. La citirea testamentului, remarca surorii lui Richard, Cora, „dar a fost ucis, totuşi, nu?” îl determină pe domnul Entwhistle, un bătrân avocat şi prieten al decedatului, să întreprindă cercetări. Dar iniţiativa lui de a vorbi cu Cora este înăbuşită de asasinarea subită a femeii.

Aflat într-un impas, domnul Entwhistle solicită ajutorul unui vechi prieten, micul şi excentricul detectiv Hercule Poiroit. În paralel, servitoarea Corei, Anne Gilchrist este otrăvită cu arsenic, reuşind însă să supravieţuiască.

Toate evenimentele sugerează o legătură între moartea lui Robert şi cea a Corei. Ştia Cora ceva ce nu trebuia aflat? Şi ce i s-a părut ciudat lui Helen Abernethie în seara în care a fost citit testamentul cumnatului ei? Misterul pare de nerezolvat, în condiţiile în care în cercul de apropiaţi a lui Richard toţi ar fi avut de câştigat de pe moartea acestuia. Un miros de vopsea şi nişte flori de ceară îi oferă în cele din urmă lui Poirot cheia misterului.

O carte care reconfirmă geniul scriitoarei, făcându-mă să regret faptul că, de-a lungul vieţii ei, nu a scris decât 70 de romane.

Revolverul lui Maigret- Georges Simenon

Nu este prima dată când afirm că romanele poliţiste de calitate sunt rare. „Revolverul lui Maigret” de Georges Simenon mi-a întărit această convingere.

Cartea m-a dezamăgit. Îi lipsesc suspansul, răsturnările de situaţie, complexitatea. Ce-i drept, finalul este surprinzător, dar nu oferă cititorului satisfacţia descoperirii adevărului. Ajungi la sfârşitul cărţii plictisit, înecat în detalii fără valoare. Maigret nu e un personaj marcant, ci mai degrabă un om lipsit de entuziasm, care ştie cum trebuie acţionat, dar o face fără pasiune...

Totul începe în momentul în care lui Maigret îi este furat un mic revolver. În paralel, Francois Lagrance, un om care insistase să-l cunoască pe Maigret, se „îmbolnăveşte” subit, după ce cu o zi înainte fusese văzut cărând la gară o valiză. Ulterior, în valiză este descoperit cadavrul deputatului Delteil. Prefacându-se nebun, Francois refuză să explie faptul, nici chiar în clipa în care hoţul revolverului este identificat în persoana lui Alain Lagrance, fiul lui Francois.

Ore mai târziu apar noi piste care îl conduc pe Maigret până în Londra. Dar ce se ascunde în spatele asasinatului? Şi ce rol are Jeanne Debul, femeia pe care Alain încercase să o viziteze înainte să fugă la Londra?

Un roman care, fără a fascina împătimiţii genului, rămâne totuşi o lectura uşoară şi o plăcută iniţiere în opera unui faimos scriitor belgian.