Rămas-bun, dar pe curând

Când, în urmă cu un an şi jumătate, porneam ceea ce avea să devină "Lume de umbre..." nu bănuiam cât de drag avea să îmi devină acest proiect. Eram doar o tânără cu nişte idei vag conturate despre cărţi. O tânără care dorea să împărtăşească idei, să cunoască alţi cititori, să interacţioneze cu ei, să se dezvolte. Aşa am început să scriu recenzii. Întâi din joacă, apoi din dorinţa de a menţine viu un blog care îşi câştigase, în timp, un număr mic dar select de cititori fideli. Mult mai târziu mi-am dat seama că recenziile au devenit aproape la fel de importante ca şi cartea. Nu mai citeam haotic, ci concentrat, căutând idei, cautând acel "ceva" care transformă o carte într-un roman bun sau prost. Fără să îmi dau seama, scrisul a devenit o parte din mine, iar recenziile, o carte de vizită.

Cândva, am decis că blogul nu mai este doar un moft, ci un proiect în care sunt dispusă să investesc timp. Concomitent au apărut şi primile nemulţumiri. Îmi doream mai mult pentru "Lume de umbre...", iar acum câteva zile, Blogway a venit în întâmpinare acestei dorinţe, oferindu-mi propriul meu spaţiu, http://www.lumedeumbre.ro/  . Am ezitat mult, înainte să iau decizia de a mă "muta".  Riscam, în primul rând să îmi pierd cititorii, şi aşa reduşi la număr. Argumentul care a înclinat balanţa definitiv în favoarea lui Blogway a fost următorul: doresc să dezvolt "Lume de umbre..." . Am idei noi şi în mod excepţional dispun şi de timpul necesar pentru a le pune în practică. Cu asta, cred că am spus tot. Vă aştept pe http://www.lumedeumbre.ro/ . În prezent site-ul mai necesită mici finisări (blogroll-ul este şi el "în lucru" aşa că trageţi-mă de mânecă dacă am omis pe cineva) dar sper ca în câteva zile totul să se rezolve şi vechiul meu proiect să renască, într-o formă nouă. Să ne citim cu bine!

Izabela   

Nemesis – Agatha Christie

Cu „Nemesis” e o întreagă poveste. La scut timp după ce am terminat de citit „Misterul din Caraibe”, romanul care m-a făcut să mă îndrăgostesc definitiv de Miss Marple, o frază de pe Wikipedia m-a făcut să intru în alertă: „The millionaire Jason Rafiel appears again, posthumously, in the novel Nemesis where he sends Miss Marple on a case specifically because of her success in solving the events related in A Caribbean Mystery.” Cum era de aşteptat, din acel moment nu am mai avut pace, şi am început să caut „Nemesis” prin toate librăriile şi anticariatele cunoscute. Cu câteva ore înainte să-mi accept destinul „tragic” şi să decid să o citesc în format electronic, cartea mi-a căzut efectiv în braţe în Auchan.

În trenul care mă duce spre casă, m-am pierdut în lumea scriitoarei mele preferate. Romanul a fost chiar mai bun decât „Misterul din Caraibe”. Miss Marple este acel gen rar de personaj care nu se uzează odată cu anii, ci se maturizează.

În „Misterul din Caraibe” am asistat la o transformare. Miss Marple, băbuţa liniştită din St. Mary Mead devenea atunci, pentru prima dată, Nemesis, justiţiara.

Luni mai târziu, când domnul Rafiel, unul dintre principalii protagonişti ai aventurilor din romanul mai sus menţionat moare, traiul liniştit al lui Miss Marple este din nou bulversat. Primeşte o scrisoare în care bătrânul o roagă să accepte o misiune, fără a da niciun alt detaliu. Un stimulent financiar nu face decât să amplifice misterul întregii afaceri.

Trecută bine de vârsta aventurilor necugetate, Miss Marple acceptă totuşi şi curând indiciile încep să apară. Un aranjament făcut de domnul Rafiel o face pe bătrână părtaşă la un tur al grădinilor celebre. Pentru moment, nimic nu dă de gândit eroinei, care rămâne totuşi cu ochii în patru. Cu toată vigilenţa ei, este incapabilă să oprească un „accident”, al cărei victimă devine Miss Temple, respectabila directoare a unei şcoli de fete. Cam în aceeaşi perioadă, Miss Marple intră în contact cu surorile Glynne. Întâlnirea, mijlocită de domnul Rafiel, aduce puţină lumină asupra misiunii. Apoi Miss Temple moare, iar o nouă crimă este pe punctul de a fi comisă. Va reuşi Miss Marple să intervină la timp, sau se află „Nemesis” în faţa primului ei eşec?

Ultimul roman din seria Miss Marple se dovedeşte şi cel mai inspirat. Ironia face ca Agatha Christie să-şi fi „abandonat” eroina tocmai când aceasta atinsese un nou grad de perfecţiune. "Not a Christie classic but the old hand is astonishingly fresh and the mixture as relaxing as a hot bath." , afirma „The Guardian”. Da, „Nemesis” nu se incadrează în stilul care a consacrat-o pe autoare. Deducţiile la umbre verandei sunt înlocuite de acţiuni riguros plănuite, eroina primeşte ajutor şi este privită ca o persoană capabilă, nu ca o bătrână băgăcioasă. Rezultatul este unul minunat, iar genul romanului poliţist a pierdut mult din faptul că Agatha Christie nu a dezvoltat acest nou stil.

Palatul viselor- Ismail Kadare

Am luat „Palatul viselor” de la Schimb de Cărţi, mai mult din impuls decât din dorinţa sinceră de a mai gusta puţin din Kadare. Rezultatul a fost că micul roman a zăcut neatins pe raft cam o lună, până când, dintr-o pornire eroică de a-mi salva reputaţia de „cititor feroce”, am început s-o citesc cu o noapte înaintea termenului de predare. În loc de vise, am avut parte de „Palatul viselor”, dar nu am regretat. Dintr-o întâmplare, am dat peste un roman minunat, ciudat în felul său, dar deosebit de savuros.

Dacă „Generalul armatei moarte” ne propunea o incursiune în Albania, „Palatul viselor” ne conduce în Imperiul Otoman, într-o lume în care controlul şi o politică severă se îmbină cu superstiţiile, credinţa în simboluri şi premoniţii. Printre numeroase alte instituţii consacrate, un rol deosebit de important îl ocupă şi Palatul Viselor, locul unde sunt centralizate şi interpetate visele întregii populaţii a imperiului.

Conceptul de Palat al Viselor pleacă de la o idee simplă: divinitatea transmite relevaţia nu unui număr restrâns de „aleşi” şi oricărui om al imperiului, printr-un vis, menit să prezică viitorul. Dar cum să alegi o previziune, din sute de mii de vise fără importanţă? Aici intervine Palatul Viselor, un organ al statului menit să preia, să proceseze şi să interpreteze visele, pentru ca apoi să aleagă revelaţia.

În acest mecanism pătrunde la un moment dat şi Mark Alem, un descendent al familiei albaneze a Qypirilli-lor. Acceptat iniţial la „Selecţionare”, personajul avansează rapid la „Interpretare”, pentru ca spre finalul romanului să ocupe o poziţie fruntaşă. Niciodată nu devine clar pe ce criterii au loc aceste promovări. Mark Alem desfăşoară mai mult instinctiv o muncă ce îl absoarbe. Curând, lucrul devine chiar mai atrăgător decât realitatea. Când primeşte, după mult timp, prima sa zi liberă, personajul constată cu uimire că lumea şi-a pierdut din farmec. Faţă de universul colorat şi plin de semnificaţii al viselor, cafeneau cu veşnicii ei orbi, oraşul şi chiar familia par doar nişte etităţi şterse, nesemnificative. Asta până în clipa în care visul şi realitatea se contopesc. O relatare bizară, greu interpretabilă îi prevesteşte lui Mark Alem destinul propriei familii.

Cartea lui Kadare intrigă şi cucereşte. Prin modul său de a reda lucrurile, scriitorul transformă imposibilul în veridic. Un organ de neconceput în realitate devine perfect credibil în contextul descris de autor. Palatul Viselor nu este doar o instituţie dirijată de imperiu, el este instituţia care dirijează imperiul Marele Vis, ales săptămânal dictează sultanului deciziile, influenţând, în ultimă instanţă, politica statului. Dar dacă Marele Vis e fals? Şi ce se întâmplă cu cei care au nenorocul să viseze ceva considerat important? Într-o lume în care vânătorul poate deveni în orice clipă vânat, iar hazardul influenţează destine, oamenii sunt simplii pioni.

Numeroşi critici au văzut în „Palatul Viselor” o metaforă a regimului totalitarist. Pentru mine însă romanul este în primul rând o critică amară la adresa realităţii, în care absurdul naşte războaie iar oamenii mor într-un joc fără stăpâni.

Marele Gatsby-Francis Scott Fitzgerald

Închid „Marele Gatsby” cu sentimente amestecate. Nu a fost o carte rea, dar nici nu a reuşit să mă prindă. Am citit-o cu intermitenţe, de-a lungul a aproape cinci săptămâni. Un ritm lent de lectură, chiar şi pentru sesiune. Dar „Marele Gatsby” nu este cartea pe care să o citeşti în viteză. Ai nevoie de timp ca să te cufunzi în atmosfera acelor vremuri, ca să guşti din melancolia vag perceptibilă care se desprinde dintre file.

La prima vedere, cartea ne vorbeşte despre nefericirea celor bogaţi. La o analiză mai profundă, constatăm însă că întregul univers este viciat de nefericire. Oamenii sunt cuprinşi de superficialitate, se cufund în excese care nu îi mai satisfac: înşală fără a iubi, petrec fără a se distra. Faimoşii ani `20 se dovedesc, în viziunea lui Fitzgerald strălucitori , dar lipsiţi de luciu autentic.

Când Nick Carraway se mută într-o casă din Wast Egg, numele lui Jay Gatsby nu îi spune nimic. Totuşi Gatsby este o celebritate locală: bogat şi misterios, gazda celor mai frumoase petreceri, personajul este unul în măsură să stârnească vâlvă. Zeci de zvonuri circulă pe seama lui, lumea îl bârfeşte, dar totuşi îl frecventază. Toată lumea, în afară de Nick. Pentru moment, acesta se complace în compania lui Dasy şi Tom Buchanan, precum şi a lui Jordan Baker, a jucătoare profesionistă de golf. Dintre cei trei se remarcă în curând Dasy o tânără frivolă şi plăcută în acelaşi timp. Aceste calităţi, atât de apreciate de societatea vremii, nu îi asigură însă şi norocul în căsnicie: relaţia lui Tom cu Myrtle este de notorietate publică.

Pe măsură ce se adaptează la noul mediu, Nick face nişte descoperiri interesante, printre altele şi faptul că Gatsby îi este vecin. Cei doi se împrietenesc, iar într-un final Gatsby se destăinuie. Drama lui, comună în esenţă, este amplificată de statutul personajului; Gatsby are totul, mai puţin iubirea femeii la care ţine. Durerea l-a întărit, dar nu l-a făcut să renunţe. Când Nick îl cunoaşte pe Jay Gatsby, el are în faţă un om dispus să facă orice pentru a o recâştiga pe Dasy Buchanan. Dar ca de fiecare dată când sunt implicate caractere puternice, deznodământul nu poate fi decât unul tragic. „Marele Gatsby” este poveste visului american neîmplinit, o satiră amară la adresa umanităţii, a oamenilor care îşi consumă anii clădind castele de nisip:

„Şi pe cînd stăteam întins acolo gîndindu-mă la acea lume străveche, necunoscută, mi-am amintit de uimirea copilărească a lui Gatsby cînd identificase pentru întăia dată lumina verzuie de pe promontoriul vilei unde locuia Daisy. Străbătuse un drum lung pănă la această pajişte albăstrie şi, probabil, visul i se păruse atunci atăt de aproape, atăt de tangibil, încăt nu-i venise să creadă că nu l-ar fi putut atinge dacă şi-ar fi întins braţul. Nu înţelesese, desigur, că visul rămăsese cu mult în urmă, undeva departe, în întunecimea imensă de dincolo de oraş, unde cămpiile necunoscute ale acestei ţări nesfărşite se întindeau sub cerul nopţii.”

Poate că „Marele Gatsby” nu se ridică la înălţimea reputaţiei pe care o are. Şi totuşi, romanul are un „ceva” care îl face special. Nu seduce, nu acaparează, dar ilustrează o lume. O lume a iluziilor pierdute...

Parfumul- Patrick Süskind

O carte care nu a reuşit să mă prindă. Poate că am citit-o într-o perioadă nepotrivită (sesiunea nu are darul de a mă face tolerantă) cert este că cele 200 şi ceva de pagini s-au dovedit un chin. Cu greu am rezistat tentaţiei de a abandona micul roman.

Întreaga poveste îl are în centrul ei pe Jean-Baptiste Grenouille. Destinul său stă sub semnul tragicului încă de la naştere, când mama lui îl abandonează fără regrete sub un morman de resturi de peşte. Salvat, copilul îşi petrece primii ani la Madame Gaillard unde înfruntă manifestările tot mai clare de ostilitate ale celorlalţi orfani. Ceva în Jean-Baptiste face lumea să se teamă de el. Nu este numai faptul că personajul este cu desăfârşire lipsit de un miros propriu; întreaga sa făptură înspiră neîncredere, teroare.

Aparent indiferent la toate acestea, personajul descoperă lumea într-un mod inedit: înzestrat cu un nas extraordinar, el îşi face o vocaţie din a găsi cele mai diferite mirosuri. Întregul univers devine astfel o hartă a parfumurilor şi a duhorilor, pe care doar el, Jean-Baptiste, este capabil să o descifreze.

Când biserica încetează să mai plătească pentru copil, Madame Gaillard îl vinde unui tăbăcar. Experienţa marchează prea puţin personajul. Permanent în căutare de noi mirosuri, el acceptă regimul draconic cu indiferenţă. În schimb, profită de relativa libertate care i se oferă pentru a explora oraşul, care îi oferă prilejul unor experienţe olfactive noi. Cu ocazia unei astfel de plimbări, Jean-Baptiste comite o crimă, însă nu îşi percepe gestul ca atare. Pentru el, asasinarea unei tinere fete nu este altceva decât un mod de a pune stăpânire pe parfumul ei, de a se desfăta cu ceva nemaiîntâlnit până atunci.

Viaţa lui Jean-Baptiste suferă un punct de cotitură în clipa în care este acceptat ca şi ucenic la Baldini, un maestru al parfumurilor. Alături de acesta, personajul învaţă arta de a extrage obiectelor mirosul. Capabil să inventeze cele mai bune parfumuri, îşi îmbogăţeşte maestrul în câţiva ani. Dar munca, atât de plină de satisfacţii la început se dovedeşte un punct mort. Metodele utilizate de Baldini sunt poate bune pentru extragerea parfumul plantelor, dar nu pentru a conserva zecile de mirosuri pe care Jean-Baptiste le percepe clipă de clipă.

Personajul începe o lungă călătorie, al cărei ţel devine clar abia spre final: doreşte să îşi creeze propriul miros, care să îi ofere o identitate într-o lume care, pentru el, se reduce la senzaţii olfactive. Dar cât de departe poate să meargă un om pentru a-şi atinge ţelul ?

„Parfumul” este genul de carte care îţi schimbă modul în care percepi lumea: toate parfumurile, toate duhorile care ne înconjoară comunică ceva. Atunci, de ce nu mi-a plăcut cartea? Probabil pentru că, în general, nu mă simt atrasă de romanele „dure”, care, pentru a ilustra o idee, pun în joc toată violenţa pe care realitatea şi cuvintele o oferă. „Parfumul” este un roman bine scris, valoros poate. Pe mine însă nu m-a acaparat.