La agăţat-Nadine Gordimer

Literatura africană nu încetează să mă surprindă. Un continent faimos mai mult pentru Sida decât pentru literatură, a născut, se pare, şi câţiva scriitori de excepţie. Nadine Gordimer este unul dintre ei.

Autoarea aduce în literatură un stil de a nara nemaiîntâlnit până acum, tonul poveştii sugerând atitudinea faţă de viaţă al personajelor. Asta deşi romanul este mai degrabă unul obiectiv.

Poate din acest motiv primele pagini mi s-au părut cam seci. O atmosferă de blazare, în care nimic nu pare a avea finalitate. Pe acest fundal evoluează Julie Summers, fiica unui prosper om de afaceri sud-african. La 30 de ani, modul ei de viaţă are mai multe în comun cu un hippie decât cu o femeie cu obiective clar conturate. Are o slujbă bună însă, în loc să îşi găsească locul în societatea selectă din salonul tatălui ei, Julie preferă compania „boemilor” de la cafeneaua EL-EI.

Apoi Julie îl întâlneşte pe Ibrahim ibn Musa, un imigrant care, la adăpostul unei identităţi false, lucrează într-un atelier de maşini. Cei doi trăiesc o scurtă poveste de dragoste, curmată abrupt în clipa în care Ibrahim este descoperit de autorităţi şi forţat să plece. Nevoind să îşi părăsească iubitul, Julie decide să abandoneze totul pentru a-l însoţi într-o ţară despre care ştie prea puţine. Cei doi se căsătoresc.

Contactul cu cultura islamică se dovedeşte mai puţin dur pentru femeia dornică să descopere o lume nouă, decât pentru bărbatul forţat să se reîntoarcă în locul de care fugise mereu.

În continuare, Julie se adaptează destul de bine la viaţa în lumea a treia. Concomitent, naraţiunea câştigă în căldură. Tonul nu mai este aşa rece, iar scurte descrieri nasc mici pagini de poezie. Deşertul pictat de Nadine Gordimer atrage şi fascinează. Singurătatea tulburată arareori de o păstoriţă în veşmânt negru, vântul care umple uliţele de praf, câinele vagabond care cutreieră nisipurile, toate acestea exercită un farmesc de nedescris, atât asupra cititorului, cât şi asupra lui Julie.

Mai puţin poetic este Ibrahim care nu vede în acel loc, decât o soluţie provizorie, un loc de popas pe un drum către civilizaţia ţărilor dezvoltate. Se zbate, mituieşte şi în cele din urmă capătă mult-râvnita viză către SUA. Însă entuziasmul său nu este împărtăşit de soţie. Finalul rezervă cititorului o surpriză de proporţii.

Am apreciat „La agăţat” în primul rând pentru că dezvoltă o temă deja învechită într-o manieră surprinzătoare. În al doilea rând, pentru că oferă o altă perspectivă asupra culturii islamice. Nu mai avem de-a face cu lumea în care femeile sunt înrobite sub văluri ci cu un cadru magic, dominat de deşert. Din acest motiv, „La agăţat” rămâne o carte excepţională, pe care v-o recomand din toată inima.

Cu „La agăţat” se termină lecturile mele de vacanţă. Ultimele trei luni au reprezentat pentru mine visul (împlinit) al oricărui cititor. Cărţi bune, lecturate fără teama ceasului. De luni, situaţia se schimbă. Sincer, îmi doresc ca blogul să nu aibă prea mult de suferit de pe urma lipsei mele de timp. Oricum, este un proiect la care nu am de gând să renunţ momentan. Îmi cer anticipat scuze pentru numărul mai redus de recenzii care vor apărea în următoarele luni şi aştept în continuare recomandările voastre.

Anonima de miercuri-Rodica Ojog-Braşoveanu

Ultimul roman din seria „Melania” se dovedeşte şi cel mai slab. Nu mi-a părut rău că l-am citit, însă am dus dorul la acel „ceva” greu de definit care transformă romanele Rodicăi Ojog-Braşoveanu în mici delicatese literare.

Melania trece pe planul doi, iar locul ei este suplinit fără prea multă convingere de anumite personaje, interesante, e drept, dar nu spectaculoase. Singur maiorul Cristescu rămâne aşa cum îl cunoaştem: în gardă, mereu gata să dea peste încă una din „surprizele” bătrânei. Doar că acestă surpriză se lasă cam mult aşteptată. Ce face Melania efectiv în roman? Este răpită, provoacă un incendiu şi rezolvă misterul. Banal? Probabil că nu, dar faptul că Melania nu mai e sufletul romanului cauzează acţiunii un rău ireparabil.

10 noiembrie 1940. Un cutremur distruge hotelul Carlton, lăsând drept unic supravieţuitor un micuţ cu identitate necunoscută.

Ani mai târziu, inginerul Cris Gregorian, în persoana căreia îl vom identifica pe micuţul abandonat, duce o viaţă absolut deloc ieşită din comun. Asta până când o cunoaşte pe Adina, o femeie care intrigă şi stârneşte pasiuni. Deşi acţiunea se desfăşoară la începutul anilor 80, Adina adoptă în mod ostentativ o ţinută din perioada interbelică: decolteuri generoase, haine de epocă iar până şi parfumul, Arpege, pare a aminti de alte vremuri.

Ghinionul face ca, exact în seara în care inginerul se lasă sedus de farmecele Adinei, Ştefan Popa, un bătrânel cu înclinaţii mistice, să fie asasinat. Puţin mai târziu, iese la iveală o scrisoare în care Cris Gregorian este acuzat de orice posibil atentat la viaţalui Popa.

Ce mai lipseşte pentru ca tacâmul să fie complet? Normal, Melania, care pur întâmplător îl cunoaşte de ani de zile pe Popa. Dar înainte ca bătrânica să aibă ocazia să-şi bage prea adânc nasul delicat în poveste, ea este răpită. Fără alte explicaţii, ea se trezeşte deodată într-o casă de la periferia Bucureştiului. Doar că situaţia nu prea îi convine, aşadar, fără a omite un bilet politicos de rămas-bun, bătrânica o şterge. Şi, cum tot are mult timp liber, se apucă să facă cercetări pe cont propriu, cu rezultate excelente. Culmea este că reuşeşte acest lucru fără să intre în bucluc, şi nici chiar maiorul Cristescu nu mai găseşte nimic de comentat.

Totuşi, care este mobilul crimei? Ce poate ascunde un bătrân sărac şi dedicat religiei? Din câte se va vedea, o mulţime de lucruri.

Deşi nu este chiar cel mai reuşit roman marca Rodica Ojog Braşoveanu, „Anonima de miercuri” rămâne unul agreabil, numai bun pentru o seara friguroasă de toamnă.

Pentru admiratorii scriitoarei, o veste bună: majoritatea cărţilor ei se găsesc pe http://www.scribd.com/ .

Manechinele-Bruno Schulz

„Manechinele” este titlul sub care au apărut la Polirom două dintre volumele lui Schulz, „Prăvăliile de scorţişoară” şi „Sanatoriul timpului”. Totodată este şi cartea care m-a introdus în lumea celebrului scriitor polonez.

Stilul autorului m-a surpins. Neplăcut, în prima fază. Schulz rescrie legile universului, iar rezultatul este puţin bizar. Citind, ai senzaţia că priveşti lumea prin ochii unui copil. Evenimentele se redimensionează, fantasticul devine realitate. Lumea întreagă se metamorfozează, niciodată nu ştii ce va urma, dacă un act va avea o finalitate sau dacă natura, asemeni unei imense mingi de gumă, îşi va recăpăta forma iniţială, ca pentru a sublinia lipsa de relevanţă a anumitor gesturi.

„Abia acum înţeleg eroismul solitar cu care el singur a declarat război stihiei neţărmuite a plictiselii ce amorţise oraşul. Lipsit de orice sprijin, de înţelegerea noastră, acest bărbat ciudat apăra poziţiile pierdute ale poeziei. Era o moară fermecată, în ale cărei coşuri se turnau tărâţele orelor sterile, pentru ca din ele să înflorească toate culorile şi aromele plantelor orientale.” Citatul, deşi nu se referă în mod direct la Bruno Schulz, pare a-l defini totuşi uimitor de bine. Căci autorul se împotriveşte cu orice preţ banalului. Lumea pe care o imaginează este populată oameni atipici, care se transformă, dispar şi reapar cu dexteritatea unui vrăjitor. Din cărţi sau clasoare, personajul principal află secretele prezentului, în timp ce trenuri vechi, cu paie aşternute în vagoane, în duc către locuri aflate în afara timpului.

Cele două volume, „Prăvăliile de scorţişoară” şi „Sanatoriul timpului” par a întruchipa vârstele personajului principal, Iosif. Tonul, viziunea, rămân neschimbate, însă evenimentele se modifică. În primul volum asistăm la încercări de cunoaştere a lumii, în al doilea, lumea devine cadrul în care se acţionează, în care constatările sunt înlocuite de fapte şi dorinţe.
Un rol aparte îl joacă tatăl lui Iosif, un personaj ciudat, un demiurg ce se joacă cu legile naturii. Colecţionează păsări şi se dedică lor în întregime, iar când acestea sunt alungate de Adela, găseşte un nou mod de a jongla cu lumea: se face tot mai mic, până când poate pătrunde în cele mai inaccesibile cotloane ale casei. Descoperă şi creează în acelşi timp. Apoi dispare într-un „sanatoriu al timpului” fără pacienţi, unde, aproape mort, continuă să existe, să se dedubleze, să intrige. În final, cunoaşte o ultimă metamorfoză; se transformă într-o insectă cu multe picioare, care cutreieră vechea locuinţă, pentru ca apoi să fie servit drept masă de prânz şi să fugă iar, într-o disperată „ultimă evadare”.

Iosif, la rândul său, experimentează cu un univers pe care nu reuşeşte să-l subjuge. Se joacă cu faptele, dobândeşte o înţelegere superioară, însă influenţa lui se reduce asupra oamenilor, sau nici măcar asupra lor. Se lasă fascinat de Bianca, şi, ca orice copil visează să o cucerească prin acte de eroism, să-i afle secretele şi să o tulbure cu ele. De altfel, Iosif rămâne mereu copil. La vârsta pensiei, tânjeşte după compania micuţilor, se reînscrie la şcoală şi se îndeletniceşte intens cu silabisirea până când natura îi vine de hac. În mod simbolic, personajul dispare zburând către înalt. Un gest de aprobare tacită din partea unor forţe superioare, care răsplătesc astfel revenirea la universul ludic.

„Manechinele” este genul de carte care câştigă în frumuseţe pe măsură ce o diseci şi o analizezi. Poate de aceea nici nu mi-a plăcut în mod special. Să o citesc a fost instructiv, nu şi distractiv. Sunt curioasă dacă şi Kafka mi se va părea la fel de greu digerabil, în condiţiile în care Schulz a fost asemănat deseori cu el. La final, un link către un site foarte bine realizat, care vă va deschide apetitul, dacă nu pentru cărţile autorului, atunci măcar pentru desenele lui: http://www.brunoschulzart.org/

Never let me go-Kazuo Ishiguro

Să citeşti un autor în original nu e lucru uşor. Cel mai târziu când am citit „Never let me go” m-am convins de acest lucru. Oricât de bine ai stăpâni o limbă stăină, ajungi în punctul în care te îndoieşti acurateţea interpretării tale. Exact acest lucru mi s-a întâmplat cu romanul lui Kazuo Ishiguro. Citeam, înţelegeam cuvintele, acţiunea se leaga, dar anumite elemente păreau să îmi scape. Mult mai târziu mi-am dat seama că totul ţine de un artificiu compoziţional. La fel ca în viaţa personajelor, în carte elementele “anormale” apar treptat. În primul moment, ţi se pare că asişti la viaţa unui om obişnuit. Curând însă îţi dai seama că ceva nu este în ordine. Ajungi la jumătatea cărţii şi misterul tot nu e revelat. Eşti intrigat, captivat, formulezi ipoteze. Şi tocmai când crezi că ai ajuns la capătul firului, apar noi elemente care conferă un plus de savoare acţiunii.

Ce se întâmplă de fapt? Kathy H. îşi relatează povestea vieţii. Evocă prieteni decedaţi, evenimente şi locuri din trecut. Fără nostalgie, doar cu resemnare. La prima vedere, nimic ieşit din comun. Însă Kathy nu este o femeie obişnuită, ci o clonă. Creată pentru a servi drept donator de organe, ea înfruntă un destin atipic. Într-o societate în care clonele sunt folosite, însă niciodată agreate, Kathy şi prietenii ei, Ruth şi Tommy trăiesc izolaţi de restul lumii, la Hailsham, o şcoală internat.
Prima parte a cărţii se referă tocmai la acestă etapă. Dar până şi anii de şcoală au ceva ciudat. În primul rând, profesorii de la Hailsham încurajează cu un zel neobişnuit orice mainifestare artistică, cele mai bune creaţii fiind selectate pentru ceea ce între elevi este cunoscut drept “galeria lui Madame”. În al doilea rând, cu mici excepţii toţi adulţii par să evite o legătură mai strânsă cu copiii, iar Madame, conducătoarea liceului, pare a nutri o silă deosebită faţă de ei.
În acestă perioadă Kathy se împrieteneşte cu Ruth şi Tommy. Deşi firi total diferite Ruth-genul dominant, Kathy-firea placidă, predispusă la analiză şi Tommy, un revoltat autentic, vor forma un mic grup. În timp, între Ruth şi Tommy se înfiripă o relaţie.
Aceasta continuă şi ani mai târziu când cei trei sunt mutaţi la “căsuţe”, locul unde clonele îşi petrec anii rămaşi până în momentul în care vor fi aleşi drept îngrijitori sau donatori. În timp ce cu Ruth relaţiile devin tot mai puţin cordiale, Kathy cotinuă să aibă în Tommy un prieten de nădejde, singurul căreia are curajul să îi destăinuie frământările ei. Fiind genul omului meditativ, Kathy are dificultăţi în a accepta statutul impus de origine. O frază spusă la mânie de Ruth o face pe tânără să conştientizeze un adevăr dur: clonele nu sunt făcute după oameni normali ci, cel mai probabil, din rebuturi ale societăţii, prostituate şi drogaţi.
Ulterior, în urma unei discuţii aprinse cu Tommy, Kathy decide că este timpul să plece din căsuţe pentru a deveni îngrijitor. Ani mai târziu o întâlneşte pe Ruth, aflată la prima ei donaţie. Prietenia dintre cele două femei se leagă din nou, însă curând Ruth moare, nu înainte de a o ruga pe Kathy să o ierte că a impiedicat o posibilă relaţie dintre ea şi Tommy.
La rugămintea lui Ruth, Kathy îl caută pe Tommy şi împreună cei doi merg la Madame pentru a o ruga să amâne cu câţiva ani momentul fatal în care vor trebui să îşi doneze organele. Însă vizita scoate la iveală adevăruri noi şi dureroase. Tommy şi Kathy află în sfârşit de ce arta era atât de preţuită la Hailsham, şi le sunt deschişi ochii cu privire la locul lor în lume. O lume în faţa căreia clonele nu pot decât să se resemneze.

De fapt, asta ne si comunică scena finală, un sentiment general de resemnare, de acceptare a unui destin potrivnic:
“That was the only time, as I stood there, looking at that strange rubbish, feeling the wind coming across those empty fields, that I started to imagine just a little fantasy thing, because this was Norfolk after all, and it was only a couple of weeks since I’d lost him. I was thinking about the rubbish, the flapping plastic in the branches, the shore-line of odd stuff caught along the fencing, and I half-closed my eyes and imagined this was the spot where everything I’d ever lost since my childhood had washed up, and I was now standing here in front of it, and if I waited long enough, a tiny figure would appear on the horizon across the field, and gradually get larger until I’d see it was Tommy, and he’d wave, maybe even call. The fantasy never got beyond that—I didn’t let it—and though the tears rolled down my face, I wasn’t sobbing or out of control. I just waited a bit, then turned back to the car, to drive off to wherever it was I was supposed to be.”

Pare greu de crezut că poţi trăi drame care nu au avut loc încă. Pare imposibil să meditezi la destinul unor făpturi care nu au fost create, să le împărtăşeşti suferinţa şi resemnarea. Şi totuşi, se poate. Iar tocmai în asta rezidă farmecul lecturii, în a face inimaginabilul, realitate.

Jurnal 1935-1944-Mihail Sebastian

Pentru un om pe care până recent îl calificasem drept un romancier acceptabil şi atât, Mihail Sebastian se dovedeşte, în notele sale, interesant, de-a dreptul savuros.

Viaţa lui se conturează ca un ciudat amestec de dramatism şi romantism. Pe de o parte anii de dinaintea celui de-al doilea Război Mondial, în care scriitorul, deşi aflat într-o permanentă jenă financiară găseşte încă suficiente motive de bucurie. Apoi anii războiului în care suferă de pe urma unui regim antisemit, în faţa căruia este, înainte de toate, evreu. În acest context se verifică o axiomă, „vremurile grele probează caracterele tari”, iar Mihail Sebastian nu face o figură prea bună. Mie personal, mi-a făcut impresia unui om sfârşit, bătrân înainte de vreme, incapabil să evolueze în propriul său spaţiu. La drama firească a fiecărui evreu se adaugă, în cazul scriitorului, zbuciumul omului care ar vrea să creeze dar nu poate. Îi lipsesc singurătatea, calmul şi securitatea zilei de mâine. Într-o lume în care nenorocirile se succed cu viteza luminii, Mihail Sebastian este un inadaptat în cel mai pur sens al cuvântului. Nu găseşte niciodată imboldul necesar pentru a se angaja într-o muncă de durată, întrerupe proiecte literare şi începe altele, se afundă în datorii.
Nici în viaţa sentimentală lucrurile nu arată mai roz. Încă de la începutul jurnalului (anul 1935) autorul consemnează relaţii pasagere cu diverse actriţe pentru care dezvoltă, în treacăt, adevărate pasiuni. Pe lista lui de „cuceriri” figurează şi scriitoarea Cella Serghi (sau Seni, cum apare în text). Dar niciodată nu îl „vezi” pe Mihail Sebastian menţionând cuvântul „dragoste”, niciodată aspiraţiile sale nu includ stabilitatea pe plan sentimental. În acest context, încercările lui de apropiere faţă de Martha Bibescu par, la prima vedere, cel puţin curioase. Bineînţeles, putem specula şi afirma că principesa Bibescu ar fi putut oferi scriitorului securitate pe plan financiar şi chiar un statut aparte. Totuşi, acest lucru nu justifică, sau justifică doar parţial, cuvintele cu care Mihail Sebastian se referă la principesă. Îi consemnează intervenţiile spirituale şi îşi mărturiseşte nemărginita admiraţie faţă de dânsa. De altfel, Martha Bibescu este singura femeie din jurnal căreia scriitorul nu îi va găsi niciun defect. Poate şi pentru că însuşi felul de a fi al principesei excludea din start anumite intimităţi care ar fi dus la evidenţierea defectelor ei ....

Interesant mi s-a părut şi felul în care alţi doi mari scriitori, Eliade şi Camil Petrescu sunt descrişi. Amândoi prieteni intimi ai lui Mihail Sebastian, ei îmi apar acum sub o înfăţişare cu totul nouă: Eliade, un antisemit convins, iar Petrescu un om cu păreri oscilante, mereu gata să ţină un discurs bombastic, să revendice, să acuze. Din contră, Nina Eliade, femeia din umbra unui mare om, este evocată cu cele mai duioase cuvinte:

„Aflu, prin Marietta Rareş, că a murit Nina Eliade. O telegramă de la Lisabona a anunţat vestea încă de acum zece zile.
Un val de amintiri se ridică din trecut. Odăiţa ei de sus, din Pasajul Imobiliara; maşina de scris la care a copiat aproapte în acelaşi timp Maytrei şi Femei; vizitele de seară în mansarda lui Mircea din strada Melodiei; neaşteptatul lor amor: fuga lui Mircea la Poiana; disperările Ninei, pe care încercam dezarmat să le alin; întoarcerea lui Mircea, logodna, pe urmă –doi ani mai târziu- cununia lor civilă, în taină, la Primăria din Calea Rahovei; apartamentul din B-dul Dinicu Golescu, pe urmă cel din Palade, plimbările noastre pe munţi, verile la Breaza, jocurile de la curtea Floriei, în Nerva Traian, anii noştri de prietenie frăţească – şi pe urmă anii de confuzie, de destrămare, până la ruptură, până la duşmănie, până la uitare.
Totul e mort, dispărut, pentru totdeauna pierdut”.

Aş face o nedreptate jurnalului dacă nu m-aş opri puţin şi asupra contextului istoric pe care îl evocă. Sunt lucruri despre care cărţile de istorie uită să scrie. Ceea ce în mod normal reprezintă o frază fără substrat a unei lecţii, devine un scenariu de coşmar în clipa în care constaţi că în spatele fiecărui eveninment istoric se află oameni care suferă. Citind, mi-aş fi dorit să pot crede că totul este doar ficţiune: taxele imposibile impuse evreilor, deportările, anularea celor mai elementare drepturi, bombardamentele, sutele de morţi. Şi totuşi, toate acestea au existat cândva. Şi poate rolul unor asemenea caiete de însemnări este tocmai acesta: de a ne aminti un trecut monstruos pentru a ne împiedica să repetăm aceleaşi greşeli, în viitor.

Regina de gheaţă-Alice Hoffman

Happy birthday to me. Oficial sunt babă, iar acest moment nu putea trece nepunctat. În felul meu, bineînţeles... Azi mi-am serbat ziua de naştere ideală. Fără tămbălău şi zâmbete de circumstanţă, doar eu şi biblioteca mea. Pentru o zi, mi-am permis luxul de a mă pierde printre cărţi. Le-am răsfoit încet, le-am simţit mirosul paginilor. În final, am ales una: „Regina de gheaţă” de Alice Hoffman.

Cartea mi-a lăsat sentimentul unei rătăciri printre cuvinte. O combinaţie bizară între un basm şi o poveste veridică.
O dorinţă egoistă naşte haos... Când, într-un moment de furie o fetiţă de opt ani îşi doreşte ca mama ei să nu se mai întoarcă, ea habar nu are că îşi semnează propria condamnare într-un castel de gheaţă, într-o lume lipsită de sentimente. Căci mama are un accident, iar fetiţa creşte cu sentimentul vinovăţiei. Se interiorizează tot mai mult şi dezvoltă o fascinaţie pentru tot ce înseamnă moarte.
Apoi, într-un moment de imensă tristeţe, tânăra îşi doreşte să fie lovită de un fulger şi, ca în toate poveştile, natura o ascultă. Momentul echivalează cu propagarea într-o altă lume; personajul devine incapabil să distingă culoarea roşu, întregul său univers ia culoarea gheţii. Şi totuşi, o aspiraţie nemărturisită către foc o face să îşi caute antagonistul. Îl găseşte în persoana lui Lazarus Jones.
La rândul său victimă a fulgerului, Lazarus este condamnat să ardă ... Gheaţa şi focul se unesc... Dar când flacăra atinge gheaţa, o topeşte. Tânăra eroină renaşte, se redescoperă, caută răspunsuri. Apoi Ned, fratele ei se îmbolnăveşte şi vechea tendinţă de autoflagelare iese la iveală. Graniţa dintre real şi ficţional dispare, dorinţa pare să domine totul, însă nu mai este capabilă a săvârşi minuni. Ned moare lăsând surorii lui moştenire un răspuns. „Care este cea mai bună formă de a muri?” „Trăind” .

„Regina de gheaţă” se înscrie în categoria de romane care lasă urme şi nasc idei. Mai mult sau mai puţin, fiecare dintre noi este o regină de gheaţă, prizonier al propriilor temeri. Ne ascundem, ne construim un univers în gri şi albastru, iar apoi constatăm că ducem lipsa soarelui. Acel „ceva” independent de noi, care are strania putere de a ne face să zâmbim. Pentru mine, a venit timpul să-mi caut „soarele” ... Nu ştiu încă ce formă va îmbrăca, dar ştiu că undeva, el mă aşteaptă. Un nou an din restul vieţii mele a început...

Orlando-Virginia Woolf

Iată o carte pe care mi-este greu s-o interpretez. În general, când termin un roman, am o idee cât de vagă despre ceea ce a vrut autorul sau autoarea să spună. Nu şi de data aceasta. În mintea mea, „Orlando” nu se prezintă ca un tot, ci ca nişte fragmente pe care pot cu greu să le asociez aceleiaşi cărţi. O joacă, iată cum aş defini cartea. Dar este o joacă minunată, cum numai Virginia Woolf ar putea s-o imagineze.


Romanul spune povestea unui om care aparent trăieşte în afara timpului. Născut în plină epocă elizabetană, Orlando devine, încă din adolescenţă obiectul pasiunii reginei. Pentru o scurtă vreme el acceptă traiul comod la curte, însă firea lui pare a căuta mereu noul. Cutreieră deghizat cele mai mizerabile cartiere, se extaziază în faţa sărăciei şi a ignoranţei, cunoaşte dragostea trupească pe puntea vapoarelor. Apoi o întâlneşte pe Sasha, o tânără rusoaică, iar viaţa personajului dobândeşte sensuri noi. Dar femeia îl părăseşte iar Orlando îşi găseşte refugiul în poezie şi natură.
Numit mai apoi ambasador la Constantinopol, el îşi îndeplineşte obligaţiile cu succes până în clipa în care, în timpul unei ambuscade, personajul cade într-un somn adânc. Când se trezeşte, după o perioadă lungă de timp, el constată că devenise femeie.
Se alătură unei şatre de tigani şi încearcă să le deprindă modul de viaţă, însă dragostea pentru natură şi pentru scris o transformă într-o neadaptată, motiv pentru care alege să se reîntoarcă în Anglia.

Călătoria cu vaporul o face să conştientizeze puterea de care dispune, în calitate de femeie. O descoperire care o bucură şi o înspăimântă în egală măsură. Atâtea lucruri fireşti par deodată anormale. Orlando învaţă că trebuie să se simtă jenată în clipa în care un bărbat plânge, şi că trebuie să accepte zâmbind orice ajutor venind din partea sexului bărbătesc.

Reîntoarsă în Anglia, tânăra revine la vechea ei ocupaţie, scrisul. Se adânceşte tot mai mult în lucrul la un poem, „Stejarul” , care îi aduce ulterior o oarecare faimă. Dar viaţa pare să îi rezerve mereu alte motive de insatisfacţie. Printr-un straniu artificiu compoziţional, Orlando, acum în vârstă de 36 de ani, pare a fi străbătut epoci întregi din istoria Angliei. Maturitatea o găseşte în plină eră victoriană, într-o lume a cărei principală raţiune de a fi este dobândire şi păstrarea unei verighete. Tânăra începe să caute iubirea, şi o găseşte în cel mai straniu mod cu putinţă. Dar singurătatea nu poate fi izgonită de un inel, şi nici maternitatea nu schimbă prea mult acestă situaţie. Imaginea finală este cea a unei femei conducând maşina într-un univers care pare a avea prea puţine în comun cu trecutul la care Orlando a fost martoră.

Despre ce vrea scriitoarea să ne vorbescă de fapt, în „Orlando”? Despre timp, despre statutul femeii, despre dificultatea de a crea? Puţin din fiecare ... Oricum, „Orlando” se dovedeşte o preţioasă lecţie despre absurdul situaţiei, care face ca noţiunea de „firesc” să fie condiţionată de apartenenţa la un anumit sex. Din acest punct de vedere, romanul rămâne actual, chiar şi în contextul unei societăţi „evoluate”.

Răzbunarea sluţilor-Rodica Ojog-Braşoveanu

Nu ştiu de ce, dar acest roman mi-a plăcut în mod special. Rodica Ojog-Braşoveanu are marea calitate de a spune lucrurilor pe nume, chiar cu riscul de a destrăma iluzii. Evocă societatea actuală cu luciditate, iar oamenii sunt demascaţi fără milă.

O demascare este şi „Răzbunarea sluţilor”. Romanul se îndepărtează puţin de la tiparul clasic, în sensul că nu debutează, aşa cum ne-am fi aşteptat, cu o crimă. În schimb suntem introduşi într-o lume infectată de producţii hollywoodiene, în care primează, bineînţeles, fizicul. Consecinţă firească, cei îndrăzneţi şi frumoşi se vând scump şi se bucură de viaţă, în timp ce oamenii mai puţin favorizaţi de soartă (în traducere liberă, obezii, urâtele şi în general orice femeie cu mai mult de un rid pe faţă) înfruntă pe tăcute umilinţe şi visează la o magistrală răzbunare.

Nu există femeie care să întruchipeze mai bine noţiunea de „sluţenie” decât Cireşica, sau Ciorica, aşa cum este cunoscută profesoara în familie. Crăcănată, excesiv de slabă, cu laţe unsuroase în loc de păr, buze subţiri şi piele tuciurie Cireşica pare a fi născută pentru a înfrunta umilinţa. Elevii o numesc ironic „Albă ca zăpada” , colegii o bârfesc. Drama nu ar fi completă fără o diabolică soră mai mică, Diana, care, printr-o ciudată potrivire de gene, este tot ceea ce „Ciorica” nu va putea fi niciodată: o femeie de o frumuseţe remarcabilă, mândria teatrului „Arlechino”.

În esenţă, Emil Mărgescu avea toate şansele să devină un om normal. Asta dacă soarta nu l-ar fi „binecuvântat” cu nişte părinţi grijulii, care au găsit de cuviinţă să-şi îndoape copiii mai ceva ca un purcel. Rezultat firesc, ajuns la vârsta maturităţii, personajul înfruntă destinul unui proscris; oamenii se feresc de el în autobuz, îi umilesc iar o relaţie mai strânsă cu o persoană de sex opus ţine de utopic.
Dar până şi sluţii pot să iubescă. Emil se îndrăgosteşte de Monica, şi ea celebră actriţă şi cea mai de seamă rivală a Dianei. Conştientizându-şi statutul, bărbatul se mulţumeşte să fie ajutorul din umbră al Monicăi, dar şi această bucurie moare când tânăra decide să îşi pună capăt zilelor...

Privind-o pe Clotilda, ajungi la concluzia că banii pot cumpăra într-adevăr, orice. La cei 62 de ani ai ei, se bucură de favorurile unui soţ de doar 20 de ani, iar căsnicia este, contrar aşteptărilor, lipsită de conflicte. Patrick pare sincer îndrăgostit de „mămica” lui, iar traiul comod pare să compenseze cu vârf şi îndesat lipsa de ... carne proaspătă. Asta până în clipa în care intră în peisaj Ioana Vlase.

Ce se întâmplă când doi urâţi se aliază şi frustrările unuia găsesc ecou în sufletul celuilalt? Din nefericire, povestea nu se sfârşeşte la ofiţerul stării civile, ci în cimitir, căci Cireşica şi Emil sunt ferm decişi să-i facă să plătească pe cei pe care îi consideră responsabili pentru nefericirea lor. Iar Patrick figurează şi el pe listă...
Destinele personajelor se împletesc într-o poveste în care frustrările nasc monştri.

Nopţi albe pentru Minerva-Rodica Ojog-Braşoveanu

Minerva era o cunoştinţă veche. În „Melania şi misterul din parc” savurasem din plin replicile pline de umor ale fostei profesoare de matematică. Din păcate, am ajuns repede la concluzia că romanul „Nopţi albe pentru Minerva” nu reprezintă cadrul potrivit pentru un personaj de talia ei. Căci Minerva este un om de acţiune; se simte perfect în aglomeraţia Bucureştiului, îşi terorizează constant vecinii cu „producţii muzicale” (totul se învaţă, chiar şi cântatul) îşi fericeşte sublaternii cu probleme de logică dar mai presus de toate, se află mereu în mişcare.

„Mutarea” personajului din Bucureştiul animat într-o comună liniştită unde fiecare cunoaşte pe fiecare, se dovedeşte din acest motiv o mişcare greşită, Minerva fiind practic lipsită de mediul în care obişnuieşte să se desfăşoare. Rezolvă cazul şi găseşte destule prilejuri să facă uz de binecunoscuta-i ironie dar ... ceva lipseşte.

Ce se întâmplă de fapt? Asasinarea unui inginer îi face pe poliţiştii bucureşteni să abandoneze confortul relativ al birourilor pentru aerul de munte din comuna P. Pentru Minerva, peisajul nu are nimic nou. Revenită după o absenţă îndelungată, ea găseşte totul neschimbat; ca de obicei, cetăţenii avizi de noutăţi se întâlnesc la frizeria lui Mişu, „Drojdioară” , beţivul, îşi savurează ţuica şi caută din ochi companie în timp ce la poştă Lia Geogrescu se asigură de ordine şi alimentează discret avansurile antrenorului Vasile Dunăreanu. Doctorul Morogan îngrijeşte de ani de zile aceiaşi pacienţi iar Atena Dumitrescu pozează în văduvă-model, întrebându-se ce îi va mai aduce viaţa.

Din senin însă, traiul liniştit al acestor oameni este perturbat de o crimă şi normal că toţi o iau razna. Convinşi în sinea lor că asasinul este Damian, un cetăţean alungat cu ani în urmă din oraş, locuitorii încep să se teamă pentru propria lor siguranţă. Circul se amplifică pe măsură ce tot mai mulţi oameni raportează întâlniri cu ipoteticul criminal. Panica atinge culmi impresionante şi în cele din urmă cetăţenii ajung la concluzia că cel mai cuminte este să se baricadeze frumos în muzeu. Cei câţiva nefericiţi care au proasta inspiraţie să se plimbe în asemenea momente prin oraş, fac descoperiri de tot felul: Drojdioară întâleşte un om verde, care după dispoziţie îşi schimbă culoarea în alb sau negru iar Olimpia Dragu află cu groază că infractorii au de gând să dinamiteze liceul. Singura care îşi păstrează capul limpede în toată această harababură rămâne, bineînţeles, Minerva. Făcându-i iniţial jocul asasinului, ea sfârşeşte prin a-l demasca.

Romanul mi-a lăsat o impresie neplăcută. În mare, pare inspirat dintr-un scenariu prost despre noapte de Halloween, mai lipsesc doar dovlecii. Multă harababură şi cam atât.

Zece cărţi care merită citite

Bia mi-a trimis o leapşă care mi-a dat serios de gândit . În general mă feresc de topuri în literatură, odată pentru că gusturile nu se discută şi în al doilea rând pentru că în acestă fază a vieţii preferinţele mi se schimbă cu viteza luminii. Oricum încerc o ierarhizare, conştientă că în cam cinci minute lista nu va mai fi de actualitate.


1. Pe aripile vântului-Margaret Mitchell. La fiecare lectură, redescopăr acestă carte şi de fiecare dată mă fascinează mai mult. Dacă există un standard al perfecţiunii în literatură, „Pe aripile vântului” se apropie cel mai mult de el. O poveste despre apusul unei civilizaţii, pe fundalul căreia se ţes iubiri şi drame, romanul lui Margaret Mitchell anulează tot ceea ce credeai despre America, sclavie, dragoste sau război.

2. Numele trandafirului-Umberto Eco. Un roman la care am visat de mult timp, fără a şti cum se numeşte sau dacă fusese măcar scris. Un roman gothic, condimentat cu intrigi demne de un roman poliţist, „Numele trandafirului” te introduce în plin Ev Mediu italian, unde o mănăstire ocroteşte secretele unei uriaşe biblioteci-labirint. Dar când călugării încep să moară în mod misterios, taina care înconjoară edificiul riscă să iasă la iveală. O carte care va satisface şi cele mai pretenţioase gusturi.

3. Rebecca-Daphne du Maurier . Deşi în ultima vreme Daphne du Maurier a scăzut mult în ochii mei, nu pot să neg că, cel puţin în privinţa unei cărţi, a reuşit pe deplin. Îmaginea unui Manderley ars şi plin de fantome m-a urmărit mult timp după ce am terminat de citit cartea.

4. Codul bunelor maniere astăzi-Aurelia Anastasia Marinescu. Singura carte care nu mi-a părăsit de luni de zile noptiera, „Codul bunelor maniere astăzi” mă echilibrează şi îmi oferă răspunsuri de fiecare dată. „Avem nevoie de o asemenea carte ca să redevenim oameni normali şi fără complexe.”, afirma o elevă de-a autoarei. Nu pot decât să îi dau dreptate.

5. Cişmigiu & comp.-Grigore Băjenaru. Cartea adolescenţei mele ... M-a făcut să râd de nenumărate ori, m-a făcut să îmi privesc cu alţi ochi anii de liceu. O poveste care va trezi nostalgii şi amintiri de mult adormite.

6. La răscruce de vânturi-Emily Bronte. Un roman despre sălbăticia iubirii, un sentiment care, de data aceasta, transformă oamenii în fiare singuratice. L-am iubit pe Heathcliff tocmai pentru că este tot ceea ce un om nu are voie să fie, am admirat acea energie risipită în van, acea “veşnică mistuire” în care şi-a transformat viaţa. Pasiuni care distrug, în loc de să creeze , iată esenţa acestei cărţi.

7. Moartea lui Roger Ackroyd-Agatha Christie . Nu mă pot abţine, şi introduc în listă şi un roman poliţist. Ca să fiu sinceră, el mai bun roman poliţist citit vreodată. Agatha Christie este o maestră a finalurilor, dar acum s-a depăşit pe sine.

8. Muntele vrăjit-Thomas Mann. După lectura acestui roman, m-am simţit mai „bogată”. Este o carte grea, adevărat, dar cei care vor avea răbdarea necesară pentru a o citi nu vor rămâne nerăsplătiţi la final.

9. Crimă şi pedeapsă-F.M.Dostoievski . Am apreciat acest roman abia la a doua lectură şi tot atunci mi s-a trezit şi gustul pentru literatura rusă. Din punctul meu de vedere „Crimă şi pedeapsă” rămâne cel mai bun roman semnat Dostoievski.

10. Mizerabilii-Victor Hugo. Nimic nu defineşte acest roman mai bine decât titlul: o lume mizerabilă, în care personajele încearcă să supravieţuiască fără a reuşi să fugă de destinul care le-a fost hărăzit. Stilul lui Hugo poate lesne să te compleşească: descrieri kilometrice, personaje minuţios caracterizate. Dar odată ce te obişnuieşti cu el, constaţi că Hugo nu îţi dezvăluie doar o poveste, ci o lume...

Dau leapşa mai departe la Runia.

Romanul adolescentului miop-Mircea Eliade

O carte care inspiră şi demoralizează ... „Romanul adolescentului miop” m-a făcut să-mi conştientizez mediocritatea. Aveam impresia că citesc mult, că mă aflu pe un drum ascendent. Triste iluzii care au fost sfărâmate instantaneu de imaginea unui om care şi-a urmărit pasiunile cu mai mult curaj decât aş putea eu s-o fac vreodată.

Să fii tânăr, şi să te abandonezi fără regrete lecturii... Să citeşti ore întregi, să-ţi pierzi nopţile şi să-ţi distrugi vederea doar din dorinţa de a înţelege, de a descoperi. Să regreţi fiecare minut în care viaţa te recheamă în ritmul ei normal, să accepţi un statut inferior într-o lume de mediocrităţi, conştient de propria-ţi superioritate. Iată destinul pe care Eliade şi-l asumă, încă din adolescenţă.

Pentru mine, „Romanul adolescentului miop” s-a tradus în primul rând prin senzaţii, imbolduri. Într-un punct, romanul s-a contopit cu propria mea existenţă. Citeam pasaje în care mă recunoşteam vag, iar apoi altele, în care descopeream omul care aş fi vrut să fiu. Apoi din nou, regăseam propriul meu zbucium în cuvintele altui autor:

„În fiecare noapte adormeam cu gândul la cartea pe care o lăsasem pe masă. În fiecare dimineaţă mă deşteptam necăjit că pierdusem atâta vreme şi cartea rămăsese necitită. Şi mereu mă gândeam la viitor, şi mereu doream alte cărţi, şi tot ceea ce făceam, făceam pentru viitor. Iar zilele treceau una după alta, cenuşii, monotone, iluminate de aceeaşi dorinţă.”.

Am terminat cartea fără să-mi dau seama cine este Eliade de fapt. Ştiu doar că şi-a propus să devină un erou. A fost adolescent miop, apoi un boem pierdut într-o mansardă plină de fum şi în cele din urmă, un om care a înţeles că pentru a putea aspira la un plan superior trebuie să încalce toate legile firescului, să se izoleze, să-şi înfrâneze orice pornire de sentimentalism:

„Toate acestea sunt izbânzi pe care eu le-am însemnat zi cu zi şi care acum s-au pierdut din minte. Dar trebuie să le rechem. Pentru că, altmiteri, anul meu e gol şi sterp. Şi fiecare mă învinuieşte de monotonie şi îmi spune şoarec de bibliotecă. Dar ei nu cunosc patima mea, nici îndoielile, nici zbuciumul, nici lupta, nici biruinţa mea. Ori, acesta e anul meu. N-am cunoscut nici iubirea, nici prietenia, nici nostalgia crepusculelor campestre, nici melancolia toamnei, nici durerea strigătului cocorilor, nici visurile ce izvorăsc din privirea mării, nici bucuriile trupului. Sau – dacă le-am cunoscut- le-am uitat.”

 De fapt, doar a vrut să uite ... Ce rol a jucat Nişka în toată această poveste a devenirii? O tânără fată, care a renunţat cu seninătate la perspectivele unui destin de burgheză, pentru a-şi asuma concepţii străine, pentru a creşte alături de un om pe care îl admiră, fără a-l înţelege, pentru a fi în cele din urmă respinsă în cel mai trist mod. A iubit-o ? Sau a fost doar o tovarăşă care s-a dovedit stânjenitoare pe parcurs? Indiferent de răspuns, luciditatea lui Eliade se dovedeşte, în acest caz, dureroasă. Are nevoie de singurătate pentru a evolua, şi şi-o cumpără indiferent de preţ. Nu se ancorează în amintiri deoarce ele îi umbresc prezentul, respinge chemările toamnei pentru că nu are voie să fie sentimental, îşi iubeşte biblioteca şi studiul, se abandonează lor. Să fie aceasta „reţeta” unui om mare? Nu vreau şi nu pot să aflu răspunsul . Mă mulţumesc cu universul meu limitat, iubesc germana şi matematica ...

320 de pisici negre- Rodica Ojog-Braşoveanu

Că romanele din seria „Melania” îţi înveselesc ziua, deja nu mai este un secret. Când însă citeşti pagină după pagină şi efectiv nu te mai poţi opri din râs, ceva e în neregulă.

De fapt romanul debutează tragic, fiind reluată scena finală din „Bună seara, Melania!”. Demascată de către maiorul Cristescu, eroina noastră nu are altă soluţie decât să îşi facă frumos bagajele şi să se mute pe termen nelimitat la „mititica”. Dar soarta îi sare din nou în ajutor, căci, la doar câteva ore după arestare, Melaniei i se propune să evadeze. Evadare în timpul comunismului ?! Greu, dar nu imposibil, mai ales dacă te numeşti Olga Tudor şi eşti singura care ştie unde este îngropată Madona, o statuie turnată în întregime din aur. Doar că Olga nu prea are chef de plimbare, motiv pentru care îi oferă, fără o umbră de regret, şansa aceasta Melaniei.
Lucrurile decurg fără probleme şi curând eroina noastră se află din nou în libertate. Dar aventura abia începe. Cum este şi firesc, Ned Morton, escroc de talie modială, venit în Bucureşti tocmai pentru a o întâlni pe Olga, vede în bătrânica eliberată femeia căutată. Prin urmare, Melaniei îi revine sarcina de a interpreta un rol dificil. Dar cum ar putea face asta fără un ajutor de nădejde? Nevoia bătrânei de a-l avea alături pe Mirciulică pune răpitorii într-o situaţie delicată. Cum să alegi, dintre sutele de motani negri care mişună prin Bucureşti, exact pe acel motan care bea alcool, ronţăie ciocolată şi ascultă cu urechile ciulite basme? Bigo! Îi furi pe toţi şi vezi cine trece testul.

Suficient de frustrat de dispariţia Melaniei, maiorul Cristescu are acum noi motive să îşi urască viaţa: pe raza Bucureştiului s-au semnalat nu mai puţin de 300 de dispariţii de motani negri. Ce nebun ar face asta? Nebunul se numeşte Ned Morton, care acum, în floare vârstei, realizează pentru prima ce înseamnă a satisface unei femei un capriciu:

"La început, Ned nu-şi dădu seama exact de situaţie. Încăperea era literalmente invadată de animale negre. Se căţăraseră pe bibliotecă, pe fotolii şi pe televizor, se scuipau, se stropşeau unele la altele, ţipau şi gâfâiau şi, după toate aparenţele, nu aveau de gând să renunţe la această atitudine prea curând. Un vas de porţelan se făcuse ţăndări pe parchet”.

Singura care îşi păstrează, în mijlocul acestui haos seninătatea este, bineînţeles, Melania. Răbătoare, ea supune pe fiecare dintre cei 315 motani la un mic test... Dar revederea cu Mirciulică nu înseamnă şi soluţionarea problemelor. Din contră, eroina noastră va avea nevoie de toată îndemânarea pentru a soluţiona două probleme presante: găsirea Madonei de aur şi distrugerea probelor care o incriminează. Va reuşi să facă acest lucru în timp util? Sau îi va veni maiorul Cristescu din nou de hac?

Deşi pe copertă se afirma răspicat că „320 de pisici negre” este un roman „exploziv”, mie mi-a făcut o cu totul altă impresie. Pentru mine, el rămâne exemplul tipic de carte care îţi ridică moralul, indiferent cât de mizerabil te-ai simţi.

O bombă pentru Revelion-Rodica Ojog-Braşoveanu

Pentru cei care s-au săturat de artificii şi petarde în ajunul Anului Nou, iată o veste îmbucurătoare: mai nou se poartă ... bombele. Mult zgomot, impact garantat şi o mulţime de confetti incluse în preţ. Privind lucrurile din acest unghi, nu putem decât să admirăm intenţiile lui Andrei Gogan care, animat de cele mai bune gânduri, a „plantat” o bombă într-un casetofon, cu scopul de a o detona în noaptea dintre ani. Că prin acestă acţiune personajul intenţionează să ascundă o fraudă, trece deja pe planul doi.

Doar că lucrurile nu funcţionează aşa cum trebuie. Casetofonul, uitat „întâmplător” într-un magazin de antichităţi de către Corina Manea, amanta lui Gogan, este luat de unul dintre angajaţi. Încercând să preîntâmpine o catastrofă, Corina decide să dea în vileag totul, însă are de luptat cu rezistenţa lui Andrei, care aproape că o ucide. Găsită în timp util de către poliţie, tânăra reuşeşte totuşi să dea alarma şi curând colonelul Dăneţ şi locotenentul Moşoianu se află pe urmele casetofonului buclucaş. Păcat că aparatului i-a venit chef să voiajeze. Uitată într-un taxi, bomba ajunge în cele din urmă în mânile vechii noastre cunoştinţe, Florence Miga, de acolo la fiul ei şi la încă vreo două alte familii.
Între timp Dăneţ şi Moşoianu, proaspăt sculaţi de la cina festivă, dau tot ce pot, însă soarta pare a le juca un renghi. Colindă în zadar cele mai curioase baruri din Bucureşti, întrerup spectacolul unui artist şi trezesc o bolnavă din anestezie, fără a ajunge însă prea departe. Situaţia se prezintă cu atât mai tragic cu cât nimeni nu ştie la ce oră fusese programată bomba.
Încercările de a-l găsi pe Gogan se dovedesc şi ele, pentru început, zadarnice. În schimb anchetatorii fac fel de fel de cunoştinţe: o soră obsedată de cultura japoneză, o soţie geloasă şi un cumnat care s-a îmbătat cu ... Pepsi.
Gogan pe de altă parte, are alte necazuri. Decis să treacă frontiera la sârbi, el se confruntă cu eterna problemă a evitării grănicerilor. Va reuşi să treacă? Şi vor reuşi poliţiştii să împiedice o catastrofă?

Contrar obiceiului, la acestă carte am savurat cu precădere finalul: liniştea care se lasă peste casele golite de petrecăreţi, viaţa ce îşi reintră în ritm, oamenii care revin la o existenţa monotonă, lipsită de satisfacţii majore, din cursul anului. Undeva, într-o poză, un mort aruncă priviri încărcate de trecut...

Necunoscuta din congelator-Rodica Ojog-Braşoveanu

Premieră absolută! „Necunoscuta din congelator” este primul roman poliţist care m-a făcut să visez urât. Şi am ceva experienţă... Ceea ce nu înseamnă că vorbim despre o carte înfricoşătoare, care te face să te ascunzi sub plapumă aşteptând pe „the big bad killer”. Cei mai sensibili cititori ar putea acuza un timp o teamă vagă faţă de frigidere, dar la atât se şi rezumă „efectele negative”.

După o absenţă de opt luni, Harald Bălcescu, de meserie diplomat, revine în Bucureşti, în vechiul său apartament. Acolo, surpriză: deşi Harald se consideră (şi în fond, chiar este) o fire tipicară, meticuloasă, care nu uită o uşă deschisă, el observă că, în timpul lungii sale absenţe, frigiderul i-a rămas bine-merci în priză. Teama de factura de la curent este repede anihilată de descoperirea, pe unul din rafturile frigiderului, a unui cap de femeie.
Cu toate eforturile poliţiei, identitatea cadavrului rămâne pentru moment un mister.
Dar coşmarul lui Harald abia începe, personajul devenind, în scurt timp, posesorul unor cadouri foarte ... originale: rămăşiţele trupeşti ale unei femei, frumos ambalate în hârtie albastră. Fenomenul se extinde şi curând familia Dumitrescu precum şi bona acestora, Lola Damian, toţi vecini de scară cu diplomatul, se trezesc cu „atenţii”.
În acest context, căpitanul Dinu Mănescu, mai cunoscut sub numele de „Milord”, se apucă de scotocit. Doar că lucrurile nu prea ies cum vrea el. Din consultarea agendelor celor două reiese clar că unicul element de legătură îl constituie un vechi coleg de liceu de-al lui Dumitrescu Mihai. Înteresant este că atât Harald, cât şi Mihai, par a fi „uitat” complet în ce context avuseseră contact cu respectivul individ.
Ulterior însă, Mihai intră în panică şi săvârşeşte un gest negândit, cu consecinţe majore.

În paralel, într-o altă parte a Bucureştiului se naşte o Julietă modernă. Andreea, fiica unor oameni cu stare se îndragosteşte până peste urechi de un stripper. Totul ar fi perfect dacă, în viaţa Rome-ului n-ar exista Floricel, fiul rezultat dintr-o legătura pasageră cu Codruţa.
Codruţa... În multe privinţe mi s-a părut cel mai interesant personaj al cărţii. Naivă şi inconştientă, ea ştie una şi bună: trebuie să îl protejeze pe Floricel. Şi de aici o întreagă harababură. Codruţa fuge în lume, se rătăceşte prin Bucureşti, îşi uită copilul într-un hotel şi, ajunsă la secţia de poliţie, face o descoperire uimitoare.

Dar cine e până la urmă victima? Şi ce ascund Mihai Dumitrescu şi Harald Bălcescu? O remarcă auzită întâmplător îl face în cele din urmă pe Milord să descopere adevăratul criminal.

O toaletă a la Elisabeth Taylor-Rodica Ojog-Braşoveanu

Credeaţi că după istoria cu tablourile, Melania s-a cuminţit? Nici vorbă! După un an de închisoare, ea revine proaspătă şi fericită, încărcată cu impresii din cele mai plăcute. Iar maiorul Cristescu nu poate decât să o admire şi să spere că bătrânica s-a orientat către plăceri mai ... conforme vârstei.

Dar în timp ce Melania îşi dezmiardă cu foc mult-iubitul motan Mirciulică, în celălalt colţ al Bucureştiului, Marian Dragu, inginer şi colecţionar de artă, are toate motivele să fie îngrijorat. Căci, deşi nu se ştie pe lista celor mai iubiţi dintre pământeni, cinci ameninţări cu moartea într-o singură zi sunt mai mult decât poate bietul om să suporte. Dar nici fuga precipitată la poliţie, nici uşa prevăzută cu trei încuietori nu îl apără de mânia destinului: flancat de numeroase piese de colecţie, Dragu îşi găseşte obştescul sfârşit, fără a nutri măcar iluzia că moartea lui va smulge prea multe lacrimi. Căci Dragu fusese o canalie. Da, ştiu, e frumos să rămâi imparţial când scrii recenzii, dar când vine vorba de un bărbat îndrăgostit de sine, care oferă nevestei detalii picante despre performanţele amantei, chair şi eu văd roşu. Astfel gestul Ancăi Dragu de a asezona niţel peria de dinţi a soţului cu cianură devine aproape .. scuzabil.
Însă Anca are concurenţă. Anton Cernat, bătrânul care se ruinase pentru Dragu, Olga Gabrelotti, amanta părăsită, Octavian Nanu, rivalul abandonat de iubită, precum şi doctorul Mircescu, ce vânduse în pagubă importante obiecte de artă, toţi par a fi de acord într-o privinţă: Dragu trebuie să moară.
Şi ce face un poliţist când patru dintre cei cinci potenţiali suspecţi îşi asumă o crimă? Se miră, iar apoi se pregăteşte să acţioneze. Bineînţeles, dacă între timp Melania nu îşi redescoperă pasiunea pentru obiecte de artă, şi încurcă puţin iţele. Tacâmul nu ar putea fi complet fără o ceartă între mafioţii locali, o răpire şi, pentru simetrie, încă o crimă. Rezultatul? Maiorul Cristescu cedează nervos, motanul Mirciulică învaţă să zboare, iar Melania îmbracă o rochie cel puţin ... originală.
Deznodământul este în maniera caracteristică Rodicăi Ojog Braşoveanu: surpinzător, dar perfect logic. Atât de logic, încât veci nu ţi-ar fi trecut prin minte.

În cazul unor scriitori buni, cuvintele devin de prisos. Prin urmare, închei prin a vă recomanda să citiţi şi interviul luat de Formula AS Rodicăi Ojog-Braşoveanu, o evocare nu lipsită de nostalgie a unor vremuri pe care le înţelegem tot mai puţin.