Moartea semnează indescifrabil-Rodica Ojog-Braşoveanu

Aşa cum am promis, încerc să mă ţin de recenzii. Printre alergături, adaptări şi alte cele, am reuşit să citesc încă unul din romanele faimoase ale Rodicăi Ojog-Braşoveanu, respectiv „Moartea semnează indescifrabil”. Ce am remarcat în primul rând a fost o uşoară schimbare de stil: făptaşul este cunoscut încă de pe la mijlocul romanului de către poliţişti, atât că, „din greşeală”, autoarea omite să ne dezvăluie numele acestuia până spre final. Efectul este remarcabil, suspansul creşte cu fiecare pagină.

Cine trăieşte cu impresia că în timpul lor liber poliţiştii sunt mai puţin solicitaţi, nu l-a cunoscut încă pe Ştefan Anghel. Ca orice om doritor de odihnă, căpitanul îşi petrece concediul la munte. Însă aerul proaspăt se dovedeşte mai puţin prielnic altor călători. În plin proces de relaxare, personajul se trezeşte cu o misivă anonimă, care anunţă un asasinat. Ipoteza unei gulme proaste cade cel mai târziu atunci când unul dintre oaspeţii cabanei, Ionescu, scapă cu greu de la o moarte prin înec. De aici, scenariul tipic îşi urmează cursul: liniile de telefon sunt tăiate de o mână străină şi din cauza unei ploi toate drumurile de acces sunt blocate. Ştefan Anghel se trezeşte baricadat alături de un cabanier (o veche „cunoştinţă” a poliţiştilor”) şi un grup de străini. Unul dintre acei oameni este un criminal, dar cine?

Investigaţia se dovedeşte deosebit de dureroasă pentru căpitan, care nu scapă fără câteva lovituri în cap. Apelând la un teritp, personajul reuşeşte în cele din urmă să-l identifice pe autorul anonimei, însă înainte de asta Ionescu este ucis. Puţin mai târziu, un al doilea oaspete se sinucide. În scurta notiţă, el revendică crima şi se declară învins în jocul cu căpitanul. Însă Ştefan Anghel este prea puţin convins de acestă mărturisire ad-hoc. Ar putea să dea în vileag adevăratul făptaş, însă îi lipseşte un lucru esenţial: motivaţia acestuia.

Din acest punct, acţiunea se mută în Bucureşti. Aparent cazul este încheiat, în realitate însă, poliţiştii rămân în alertă. Dovezile se înmulţesc pe măsură ce noi martori apar. Însă adevărul costă. O confruntare finală dintre Ştefan Anghel şi criminal are loc pe acoperişul unui tren.

Nu pot să nu remarc (din nou) faptul că Rodica Ojog-Braşoveanu este o maestră nu numai a romanului poliţist, dar şi a epilogurilor. Finalurile ei au ceva dintr-un condiment bun, care pune în valoare o mâncare minuţios preparată. Romanele ar fi incomplete fără acea revenire la rutină, fără acele cuvinte ironice sau calde, care transformă orice întâmplare, oricât de spectaculoasă, într-o parte integrantă a cotidianului. Pot să moară oameni, pot să aibă loc drame, nu contează. Cândva, peste ani sau luni, lumea uită, iar viaţa îşi recapătă vechile ei contururi .

Anonima de miercuri-Rodica Ojog-Braşoveanu

Ultimul roman din seria „Melania” se dovedeşte şi cel mai slab. Nu mi-a părut rău că l-am citit, însă am dus dorul la acel „ceva” greu de definit care transformă romanele Rodicăi Ojog-Braşoveanu în mici delicatese literare.

Melania trece pe planul doi, iar locul ei este suplinit fără prea multă convingere de anumite personaje, interesante, e drept, dar nu spectaculoase. Singur maiorul Cristescu rămâne aşa cum îl cunoaştem: în gardă, mereu gata să dea peste încă una din „surprizele” bătrânei. Doar că acestă surpriză se lasă cam mult aşteptată. Ce face Melania efectiv în roman? Este răpită, provoacă un incendiu şi rezolvă misterul. Banal? Probabil că nu, dar faptul că Melania nu mai e sufletul romanului cauzează acţiunii un rău ireparabil.

10 noiembrie 1940. Un cutremur distruge hotelul Carlton, lăsând drept unic supravieţuitor un micuţ cu identitate necunoscută.

Ani mai târziu, inginerul Cris Gregorian, în persoana căreia îl vom identifica pe micuţul abandonat, duce o viaţă absolut deloc ieşită din comun. Asta până când o cunoaşte pe Adina, o femeie care intrigă şi stârneşte pasiuni. Deşi acţiunea se desfăşoară la începutul anilor 80, Adina adoptă în mod ostentativ o ţinută din perioada interbelică: decolteuri generoase, haine de epocă iar până şi parfumul, Arpege, pare a aminti de alte vremuri.

Ghinionul face ca, exact în seara în care inginerul se lasă sedus de farmecele Adinei, Ştefan Popa, un bătrânel cu înclinaţii mistice, să fie asasinat. Puţin mai târziu, iese la iveală o scrisoare în care Cris Gregorian este acuzat de orice posibil atentat la viaţalui Popa.

Ce mai lipseşte pentru ca tacâmul să fie complet? Normal, Melania, care pur întâmplător îl cunoaşte de ani de zile pe Popa. Dar înainte ca bătrânica să aibă ocazia să-şi bage prea adânc nasul delicat în poveste, ea este răpită. Fără alte explicaţii, ea se trezeşte deodată într-o casă de la periferia Bucureştiului. Doar că situaţia nu prea îi convine, aşadar, fără a omite un bilet politicos de rămas-bun, bătrânica o şterge. Şi, cum tot are mult timp liber, se apucă să facă cercetări pe cont propriu, cu rezultate excelente. Culmea este că reuşeşte acest lucru fără să intre în bucluc, şi nici chiar maiorul Cristescu nu mai găseşte nimic de comentat.

Totuşi, care este mobilul crimei? Ce poate ascunde un bătrân sărac şi dedicat religiei? Din câte se va vedea, o mulţime de lucruri.

Deşi nu este chiar cel mai reuşit roman marca Rodica Ojog Braşoveanu, „Anonima de miercuri” rămâne unul agreabil, numai bun pentru o seara friguroasă de toamnă.

Pentru admiratorii scriitoarei, o veste bună: majoritatea cărţilor ei se găsesc pe http://www.scribd.com/ .

Răzbunarea sluţilor-Rodica Ojog-Braşoveanu

Nu ştiu de ce, dar acest roman mi-a plăcut în mod special. Rodica Ojog-Braşoveanu are marea calitate de a spune lucrurilor pe nume, chiar cu riscul de a destrăma iluzii. Evocă societatea actuală cu luciditate, iar oamenii sunt demascaţi fără milă.

O demascare este şi „Răzbunarea sluţilor”. Romanul se îndepărtează puţin de la tiparul clasic, în sensul că nu debutează, aşa cum ne-am fi aşteptat, cu o crimă. În schimb suntem introduşi într-o lume infectată de producţii hollywoodiene, în care primează, bineînţeles, fizicul. Consecinţă firească, cei îndrăzneţi şi frumoşi se vând scump şi se bucură de viaţă, în timp ce oamenii mai puţin favorizaţi de soartă (în traducere liberă, obezii, urâtele şi în general orice femeie cu mai mult de un rid pe faţă) înfruntă pe tăcute umilinţe şi visează la o magistrală răzbunare.

Nu există femeie care să întruchipeze mai bine noţiunea de „sluţenie” decât Cireşica, sau Ciorica, aşa cum este cunoscută profesoara în familie. Crăcănată, excesiv de slabă, cu laţe unsuroase în loc de păr, buze subţiri şi piele tuciurie Cireşica pare a fi născută pentru a înfrunta umilinţa. Elevii o numesc ironic „Albă ca zăpada” , colegii o bârfesc. Drama nu ar fi completă fără o diabolică soră mai mică, Diana, care, printr-o ciudată potrivire de gene, este tot ceea ce „Ciorica” nu va putea fi niciodată: o femeie de o frumuseţe remarcabilă, mândria teatrului „Arlechino”.

În esenţă, Emil Mărgescu avea toate şansele să devină un om normal. Asta dacă soarta nu l-ar fi „binecuvântat” cu nişte părinţi grijulii, care au găsit de cuviinţă să-şi îndoape copiii mai ceva ca un purcel. Rezultat firesc, ajuns la vârsta maturităţii, personajul înfruntă destinul unui proscris; oamenii se feresc de el în autobuz, îi umilesc iar o relaţie mai strânsă cu o persoană de sex opus ţine de utopic.
Dar până şi sluţii pot să iubescă. Emil se îndrăgosteşte de Monica, şi ea celebră actriţă şi cea mai de seamă rivală a Dianei. Conştientizându-şi statutul, bărbatul se mulţumeşte să fie ajutorul din umbră al Monicăi, dar şi această bucurie moare când tânăra decide să îşi pună capăt zilelor...

Privind-o pe Clotilda, ajungi la concluzia că banii pot cumpăra într-adevăr, orice. La cei 62 de ani ai ei, se bucură de favorurile unui soţ de doar 20 de ani, iar căsnicia este, contrar aşteptărilor, lipsită de conflicte. Patrick pare sincer îndrăgostit de „mămica” lui, iar traiul comod pare să compenseze cu vârf şi îndesat lipsa de ... carne proaspătă. Asta până în clipa în care intră în peisaj Ioana Vlase.

Ce se întâmplă când doi urâţi se aliază şi frustrările unuia găsesc ecou în sufletul celuilalt? Din nefericire, povestea nu se sfârşeşte la ofiţerul stării civile, ci în cimitir, căci Cireşica şi Emil sunt ferm decişi să-i facă să plătească pe cei pe care îi consideră responsabili pentru nefericirea lor. Iar Patrick figurează şi el pe listă...
Destinele personajelor se împletesc într-o poveste în care frustrările nasc monştri.

Nopţi albe pentru Minerva-Rodica Ojog-Braşoveanu

Minerva era o cunoştinţă veche. În „Melania şi misterul din parc” savurasem din plin replicile pline de umor ale fostei profesoare de matematică. Din păcate, am ajuns repede la concluzia că romanul „Nopţi albe pentru Minerva” nu reprezintă cadrul potrivit pentru un personaj de talia ei. Căci Minerva este un om de acţiune; se simte perfect în aglomeraţia Bucureştiului, îşi terorizează constant vecinii cu „producţii muzicale” (totul se învaţă, chiar şi cântatul) îşi fericeşte sublaternii cu probleme de logică dar mai presus de toate, se află mereu în mişcare.

„Mutarea” personajului din Bucureştiul animat într-o comună liniştită unde fiecare cunoaşte pe fiecare, se dovedeşte din acest motiv o mişcare greşită, Minerva fiind practic lipsită de mediul în care obişnuieşte să se desfăşoare. Rezolvă cazul şi găseşte destule prilejuri să facă uz de binecunoscuta-i ironie dar ... ceva lipseşte.

Ce se întâmplă de fapt? Asasinarea unui inginer îi face pe poliţiştii bucureşteni să abandoneze confortul relativ al birourilor pentru aerul de munte din comuna P. Pentru Minerva, peisajul nu are nimic nou. Revenită după o absenţă îndelungată, ea găseşte totul neschimbat; ca de obicei, cetăţenii avizi de noutăţi se întâlnesc la frizeria lui Mişu, „Drojdioară” , beţivul, îşi savurează ţuica şi caută din ochi companie în timp ce la poştă Lia Geogrescu se asigură de ordine şi alimentează discret avansurile antrenorului Vasile Dunăreanu. Doctorul Morogan îngrijeşte de ani de zile aceiaşi pacienţi iar Atena Dumitrescu pozează în văduvă-model, întrebându-se ce îi va mai aduce viaţa.

Din senin însă, traiul liniştit al acestor oameni este perturbat de o crimă şi normal că toţi o iau razna. Convinşi în sinea lor că asasinul este Damian, un cetăţean alungat cu ani în urmă din oraş, locuitorii încep să se teamă pentru propria lor siguranţă. Circul se amplifică pe măsură ce tot mai mulţi oameni raportează întâlniri cu ipoteticul criminal. Panica atinge culmi impresionante şi în cele din urmă cetăţenii ajung la concluzia că cel mai cuminte este să se baricadeze frumos în muzeu. Cei câţiva nefericiţi care au proasta inspiraţie să se plimbe în asemenea momente prin oraş, fac descoperiri de tot felul: Drojdioară întâleşte un om verde, care după dispoziţie îşi schimbă culoarea în alb sau negru iar Olimpia Dragu află cu groază că infractorii au de gând să dinamiteze liceul. Singura care îşi păstrează capul limpede în toată această harababură rămâne, bineînţeles, Minerva. Făcându-i iniţial jocul asasinului, ea sfârşeşte prin a-l demasca.

Romanul mi-a lăsat o impresie neplăcută. În mare, pare inspirat dintr-un scenariu prost despre noapte de Halloween, mai lipsesc doar dovlecii. Multă harababură şi cam atât.

320 de pisici negre- Rodica Ojog-Braşoveanu

Că romanele din seria „Melania” îţi înveselesc ziua, deja nu mai este un secret. Când însă citeşti pagină după pagină şi efectiv nu te mai poţi opri din râs, ceva e în neregulă.

De fapt romanul debutează tragic, fiind reluată scena finală din „Bună seara, Melania!”. Demascată de către maiorul Cristescu, eroina noastră nu are altă soluţie decât să îşi facă frumos bagajele şi să se mute pe termen nelimitat la „mititica”. Dar soarta îi sare din nou în ajutor, căci, la doar câteva ore după arestare, Melaniei i se propune să evadeze. Evadare în timpul comunismului ?! Greu, dar nu imposibil, mai ales dacă te numeşti Olga Tudor şi eşti singura care ştie unde este îngropată Madona, o statuie turnată în întregime din aur. Doar că Olga nu prea are chef de plimbare, motiv pentru care îi oferă, fără o umbră de regret, şansa aceasta Melaniei.
Lucrurile decurg fără probleme şi curând eroina noastră se află din nou în libertate. Dar aventura abia începe. Cum este şi firesc, Ned Morton, escroc de talie modială, venit în Bucureşti tocmai pentru a o întâlni pe Olga, vede în bătrânica eliberată femeia căutată. Prin urmare, Melaniei îi revine sarcina de a interpreta un rol dificil. Dar cum ar putea face asta fără un ajutor de nădejde? Nevoia bătrânei de a-l avea alături pe Mirciulică pune răpitorii într-o situaţie delicată. Cum să alegi, dintre sutele de motani negri care mişună prin Bucureşti, exact pe acel motan care bea alcool, ronţăie ciocolată şi ascultă cu urechile ciulite basme? Bigo! Îi furi pe toţi şi vezi cine trece testul.

Suficient de frustrat de dispariţia Melaniei, maiorul Cristescu are acum noi motive să îşi urască viaţa: pe raza Bucureştiului s-au semnalat nu mai puţin de 300 de dispariţii de motani negri. Ce nebun ar face asta? Nebunul se numeşte Ned Morton, care acum, în floare vârstei, realizează pentru prima ce înseamnă a satisface unei femei un capriciu:

"La început, Ned nu-şi dădu seama exact de situaţie. Încăperea era literalmente invadată de animale negre. Se căţăraseră pe bibliotecă, pe fotolii şi pe televizor, se scuipau, se stropşeau unele la altele, ţipau şi gâfâiau şi, după toate aparenţele, nu aveau de gând să renunţe la această atitudine prea curând. Un vas de porţelan se făcuse ţăndări pe parchet”.

Singura care îşi păstrează, în mijlocul acestui haos seninătatea este, bineînţeles, Melania. Răbătoare, ea supune pe fiecare dintre cei 315 motani la un mic test... Dar revederea cu Mirciulică nu înseamnă şi soluţionarea problemelor. Din contră, eroina noastră va avea nevoie de toată îndemânarea pentru a soluţiona două probleme presante: găsirea Madonei de aur şi distrugerea probelor care o incriminează. Va reuşi să facă acest lucru în timp util? Sau îi va veni maiorul Cristescu din nou de hac?

Deşi pe copertă se afirma răspicat că „320 de pisici negre” este un roman „exploziv”, mie mi-a făcut o cu totul altă impresie. Pentru mine, el rămâne exemplul tipic de carte care îţi ridică moralul, indiferent cât de mizerabil te-ai simţi.

O bombă pentru Revelion-Rodica Ojog-Braşoveanu

Pentru cei care s-au săturat de artificii şi petarde în ajunul Anului Nou, iată o veste îmbucurătoare: mai nou se poartă ... bombele. Mult zgomot, impact garantat şi o mulţime de confetti incluse în preţ. Privind lucrurile din acest unghi, nu putem decât să admirăm intenţiile lui Andrei Gogan care, animat de cele mai bune gânduri, a „plantat” o bombă într-un casetofon, cu scopul de a o detona în noaptea dintre ani. Că prin acestă acţiune personajul intenţionează să ascundă o fraudă, trece deja pe planul doi.

Doar că lucrurile nu funcţionează aşa cum trebuie. Casetofonul, uitat „întâmplător” într-un magazin de antichităţi de către Corina Manea, amanta lui Gogan, este luat de unul dintre angajaţi. Încercând să preîntâmpine o catastrofă, Corina decide să dea în vileag totul, însă are de luptat cu rezistenţa lui Andrei, care aproape că o ucide. Găsită în timp util de către poliţie, tânăra reuşeşte totuşi să dea alarma şi curând colonelul Dăneţ şi locotenentul Moşoianu se află pe urmele casetofonului buclucaş. Păcat că aparatului i-a venit chef să voiajeze. Uitată într-un taxi, bomba ajunge în cele din urmă în mânile vechii noastre cunoştinţe, Florence Miga, de acolo la fiul ei şi la încă vreo două alte familii.
Între timp Dăneţ şi Moşoianu, proaspăt sculaţi de la cina festivă, dau tot ce pot, însă soarta pare a le juca un renghi. Colindă în zadar cele mai curioase baruri din Bucureşti, întrerup spectacolul unui artist şi trezesc o bolnavă din anestezie, fără a ajunge însă prea departe. Situaţia se prezintă cu atât mai tragic cu cât nimeni nu ştie la ce oră fusese programată bomba.
Încercările de a-l găsi pe Gogan se dovedesc şi ele, pentru început, zadarnice. În schimb anchetatorii fac fel de fel de cunoştinţe: o soră obsedată de cultura japoneză, o soţie geloasă şi un cumnat care s-a îmbătat cu ... Pepsi.
Gogan pe de altă parte, are alte necazuri. Decis să treacă frontiera la sârbi, el se confruntă cu eterna problemă a evitării grănicerilor. Va reuşi să treacă? Şi vor reuşi poliţiştii să împiedice o catastrofă?

Contrar obiceiului, la acestă carte am savurat cu precădere finalul: liniştea care se lasă peste casele golite de petrecăreţi, viaţa ce îşi reintră în ritm, oamenii care revin la o existenţa monotonă, lipsită de satisfacţii majore, din cursul anului. Undeva, într-o poză, un mort aruncă priviri încărcate de trecut...

Necunoscuta din congelator-Rodica Ojog-Braşoveanu

Premieră absolută! „Necunoscuta din congelator” este primul roman poliţist care m-a făcut să visez urât. Şi am ceva experienţă... Ceea ce nu înseamnă că vorbim despre o carte înfricoşătoare, care te face să te ascunzi sub plapumă aşteptând pe „the big bad killer”. Cei mai sensibili cititori ar putea acuza un timp o teamă vagă faţă de frigidere, dar la atât se şi rezumă „efectele negative”.

După o absenţă de opt luni, Harald Bălcescu, de meserie diplomat, revine în Bucureşti, în vechiul său apartament. Acolo, surpriză: deşi Harald se consideră (şi în fond, chiar este) o fire tipicară, meticuloasă, care nu uită o uşă deschisă, el observă că, în timpul lungii sale absenţe, frigiderul i-a rămas bine-merci în priză. Teama de factura de la curent este repede anihilată de descoperirea, pe unul din rafturile frigiderului, a unui cap de femeie.
Cu toate eforturile poliţiei, identitatea cadavrului rămâne pentru moment un mister.
Dar coşmarul lui Harald abia începe, personajul devenind, în scurt timp, posesorul unor cadouri foarte ... originale: rămăşiţele trupeşti ale unei femei, frumos ambalate în hârtie albastră. Fenomenul se extinde şi curând familia Dumitrescu precum şi bona acestora, Lola Damian, toţi vecini de scară cu diplomatul, se trezesc cu „atenţii”.
În acest context, căpitanul Dinu Mănescu, mai cunoscut sub numele de „Milord”, se apucă de scotocit. Doar că lucrurile nu prea ies cum vrea el. Din consultarea agendelor celor două reiese clar că unicul element de legătură îl constituie un vechi coleg de liceu de-al lui Dumitrescu Mihai. Înteresant este că atât Harald, cât şi Mihai, par a fi „uitat” complet în ce context avuseseră contact cu respectivul individ.
Ulterior însă, Mihai intră în panică şi săvârşeşte un gest negândit, cu consecinţe majore.

În paralel, într-o altă parte a Bucureştiului se naşte o Julietă modernă. Andreea, fiica unor oameni cu stare se îndragosteşte până peste urechi de un stripper. Totul ar fi perfect dacă, în viaţa Rome-ului n-ar exista Floricel, fiul rezultat dintr-o legătura pasageră cu Codruţa.
Codruţa... În multe privinţe mi s-a părut cel mai interesant personaj al cărţii. Naivă şi inconştientă, ea ştie una şi bună: trebuie să îl protejeze pe Floricel. Şi de aici o întreagă harababură. Codruţa fuge în lume, se rătăceşte prin Bucureşti, îşi uită copilul într-un hotel şi, ajunsă la secţia de poliţie, face o descoperire uimitoare.

Dar cine e până la urmă victima? Şi ce ascund Mihai Dumitrescu şi Harald Bălcescu? O remarcă auzită întâmplător îl face în cele din urmă pe Milord să descopere adevăratul criminal.

O toaletă a la Elisabeth Taylor-Rodica Ojog-Braşoveanu

Credeaţi că după istoria cu tablourile, Melania s-a cuminţit? Nici vorbă! După un an de închisoare, ea revine proaspătă şi fericită, încărcată cu impresii din cele mai plăcute. Iar maiorul Cristescu nu poate decât să o admire şi să spere că bătrânica s-a orientat către plăceri mai ... conforme vârstei.

Dar în timp ce Melania îşi dezmiardă cu foc mult-iubitul motan Mirciulică, în celălalt colţ al Bucureştiului, Marian Dragu, inginer şi colecţionar de artă, are toate motivele să fie îngrijorat. Căci, deşi nu se ştie pe lista celor mai iubiţi dintre pământeni, cinci ameninţări cu moartea într-o singură zi sunt mai mult decât poate bietul om să suporte. Dar nici fuga precipitată la poliţie, nici uşa prevăzută cu trei încuietori nu îl apără de mânia destinului: flancat de numeroase piese de colecţie, Dragu îşi găseşte obştescul sfârşit, fără a nutri măcar iluzia că moartea lui va smulge prea multe lacrimi. Căci Dragu fusese o canalie. Da, ştiu, e frumos să rămâi imparţial când scrii recenzii, dar când vine vorba de un bărbat îndrăgostit de sine, care oferă nevestei detalii picante despre performanţele amantei, chair şi eu văd roşu. Astfel gestul Ancăi Dragu de a asezona niţel peria de dinţi a soţului cu cianură devine aproape .. scuzabil.
Însă Anca are concurenţă. Anton Cernat, bătrânul care se ruinase pentru Dragu, Olga Gabrelotti, amanta părăsită, Octavian Nanu, rivalul abandonat de iubită, precum şi doctorul Mircescu, ce vânduse în pagubă importante obiecte de artă, toţi par a fi de acord într-o privinţă: Dragu trebuie să moară.
Şi ce face un poliţist când patru dintre cei cinci potenţiali suspecţi îşi asumă o crimă? Se miră, iar apoi se pregăteşte să acţioneze. Bineînţeles, dacă între timp Melania nu îşi redescoperă pasiunea pentru obiecte de artă, şi încurcă puţin iţele. Tacâmul nu ar putea fi complet fără o ceartă între mafioţii locali, o răpire şi, pentru simetrie, încă o crimă. Rezultatul? Maiorul Cristescu cedează nervos, motanul Mirciulică învaţă să zboare, iar Melania îmbracă o rochie cel puţin ... originală.
Deznodământul este în maniera caracteristică Rodicăi Ojog Braşoveanu: surpinzător, dar perfect logic. Atât de logic, încât veci nu ţi-ar fi trecut prin minte.

În cazul unor scriitori buni, cuvintele devin de prisos. Prin urmare, închei prin a vă recomanda să citiţi şi interviul luat de Formula AS Rodicăi Ojog-Braşoveanu, o evocare nu lipsită de nostalgie a unor vremuri pe care le înţelegem tot mai puţin.

Bună seara, Melania! – Rodica Ojog-Braşoveanu

Melania Lupu infractoare !? Ei da, mi-a fost dat s-o văd şi pe asta Simpatica bătrână se trasformă peste noapte într-o hoaţă de prima mână, culmea, din cauza unui tablou, minunata „Femeie cu evantai” a lui Goya.

Tabloul pentru care în trecut Panaitescu plătise cu viaţa zâmbeşte magic vizitatorilor din muzeul Chiusbaienilor. Dar acestă magie afectează nu numai pasionaţii de artă, dar şi pe Melania, care decide să recupereze minunata pictură, cu orice preţ. Din acest motiv ea pune la cale un plan care ar putea face cinste celui mai renumit hoţ.
Fără a-şi dezvălui identitatea, bătrâna începe să recruteze acoliţi. Primul la rând este Raul Ionescu. Veche „cunoştinţă” a poliţiştilor, el trăieşte o viaţă de fugar până când are proasta inspiraţie de a se expune privirilor curioase ale Melaniei. Şantajat, el nu vede altă alternativă decât aceea de a se implicat într-o acţiune pe cât de nebunească, pe atât de bine pusă la punct.

Între timp, în „casa cu zorele” o întâlnire mult mai puţin palpitantă are loc: o serată cu ceai şi cărţi, prezidată de Florence Miga. Uşa se deschide şi oaspeţii încep să sosească. Întâi Melania Lupu, însoţită de Mirciulică, apoi Ioniţă Dragu, un vechi prieten îndrăgostit în secret de gazdă.
Când însă alţi trei vizitatori îşi fac apariţia, plictisul lasă loc panicii. Căci, în loc de flori, întruşii au venit cu ...puşti. Să ne mai mirăm că unul dintre oaspeţi este chiar Raul Ionescu?
Înarmaţi cu lopeţi şi măşti de protecţie, hoţii îşi sapă drumul din casa cu zorele până în pivniţele muzeului Chiusbaienilor. Însă sosiţi acolo constată cu uimire că „Femeia cu evantai” dispăruse. Dar cum va reacţiona Melania? Va reuşi, prin ingeniozitatea-i caracteristică, să-şi ghideze complicii? Şi cum va reuşi maiorul Cristescu să o deconspire în sfârşit pe bătrână?

Melania nu reuşeşte să-mi devină antipatică. Asistă la moartea a doi oameni, fără ca acest lucru s-o convingă să renunţe la plan, îşi trădează prietena din copilărie dar totuşi... Graţia, spontaneitatea personajului m-au cucerit. Sunt puţin protagoniştii care reuşesc să fie nişte „răi cu stil”. Melania este unul dintre ei. Din acest motiv, finalul romanului îţi trezeşte mai degrabă ... compătimirea. Asişti la o dramă mai mare în proporţii decât cea mai teribilă crimă. Căci Melania moare. Nu fizic, însă toată vitalitatea care au caracterizat-o dispar: „Se frânse dintr-o dată. În faţa maiorului nu se mai afla femeia fără vârstă, sprintenă şi graţioasă, ci o străină. O străină cu chipul sleit, obosită şi tristă”.

Cianură pentru un surâs-Rodica Ojog-Braşoveanu

„Cianură pentru un surâs” îmi făcea cu ochiul de ceva vreme şi încă mai consider o performanţă faptul că nu m-am aruncat pe carte de îndată de am primit-o. În final m-am convins că nu are rost să-mi impun ceea ce Mann numea „o igienă a lecturii”. Nu e în firea mea să fiu organizată atunci când vine vorba de lectură şi pace. Citesc haotic, uneori şi 3-4 romane în paralel şi îmi place aşa. Aşadar, pe lângă „Doctor Faustus” şi „Never let me go” am început şi „Cianură pentru un surâs”. Rezultatul este uşor de anticipat: vreme de câteva ore nimeni nu a fost capabil să mă urnească din cameră. Cartea a anulat tot ceea ce credeam că ştiu despre cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu.

Pentru cei care s-au obişnuit cu un anumit tipar de romane poliţiste (seria de răufăcători şi detectivul mai presus de orice bănuială), „Cianură pentru un surâs” va fi în mod cert o surpriză. Asta pentru că practic nu există ceea s-ar putea numi personaje pozitive. Există doar oameni care pot disimula şi oameni care cedează.

Într-o fostă reşedinţă a unui colonel, acum transformată în apartamente, locuiesc, fără a întreţine relaţii prea strânse, Grigore Popa, Doru Matei, Valeria Scurtu, soţii Panaitescu, Marin Vâlcu şi ... Melania Lupu, împreună că nelipsitul ei motan, Mirciulică. Spargerea unei conducte de apă duce la o descoperire încredibilă: dintr-o ascunzătoare secretă răsar două tablouri de o valoare inestimabilă.
Văzând în asta şansa lor de a se îmbogăţi, colocatarii decid să tăinuiască existenţa tablourilor, pentru a le vinde mai apoi peste graniţă. Însă lucrurile iau o întorsătură neasteptată când, ore mai târziu Panaitescu moare. Mirosul specific de cianură nu mai lasă loc pentru speculaţii: Panaitescu fusese asasinat.
Dar cum să se explice moartea poliţiei, fără a divulga în acelaşi timp secretul tablourilor? Soluţia este oferită de Melania Lupu, bătrâna fragilă cu suflet de copil. Cu o ingeniozitate de care nu o credeai capabilă, ea înscenează un suicid. Nu lipsesc biletul de adio, nici paharul din care victima, sătulă de viaţă, înghiţise cianura.
Însă tocmai această „sinucidere perfectă” îi face pe poliţişti sceptici. Ancheta lor se suprapune cu eforturile disperate ale locatarilor de a face faţă numărului crescând de cadavre. Dar vor reuşi candoarea şi atenţiile Melaniei să liniştească bănuilelile investigatorilor? Finalul întrece aşteptările celui mai pretenţios cititor şi te face să te îndrăgosteşti iremediabil de stilul Rodicăi Ojog-Braşoveanu.

Spuneam că romanul a anulat tot ceea ce credeam că ştiu despre cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu. Până acum, vedeam în Melania Lupu o Miss Marple românească. Dar Melania depăşeşte tiparele detectivului amator. La prima vedere o bătrână cu aere feciorelnice şi apucături de copil, îndrăgostită de dulciuri şi nutrind sentimente materne pentru Mirciulică, Melania suferă o adevărată metamorfoză atunci când se cere imaginaţie şi spirit practic. Are idei care, în ciuda simplităţii lor aparente, ascund o minte ageră, nealterată de vârstă. Şi ajungem într-un punct în care simpatica bătrânică devine o femeie aproape diabolică. O femeie care calcă peste cadavre cu graţia cu care ar defila pe un podium.

Poveste imorală-Rodica Ojog Braşoveanu

Într-o perioadă în care pasiunea mea pentru romanele poliţiste a scăzut simţitor, „Poveste imorală” a reuşit totuşi să mă cucerească. Una dintre primele scriitoare post-decembriste cu care iau contact, Rodica Ojog Braşoveanu reuşeşte să evoce cu o extremă luciditate realităţile contemporane.

Romanul ne poartă în Bucureştiul anului 1997, într-o societate pe deplin „emancipată”: miliţienii au devenit poliţişti destoinici care plimbă votca în buzunar iar printre picături descoperă elementul cheie dintr-un caz dificil, prostituatele servesc clienţii în stabilimente de lux iar copiii au lăsat la o parte „Liceenii” şi visează la Richard Gere şi Robert Redford. Cam acesta este fundalul pe care se conturează o poveste care, deşi „made în Romania” împrumută ceva din savoarea unui film american.

Când mai multe prostituate de lux sunt găsite moarte în apartamentele lor, este timpul pentru Cap. Bob şi Bădoiu (alias Babuinul) să între în acţiune. Dar ceea ce părea a fi doar opera unui criminal în lanţ (sau mai pe româneşte, serial killer ) dobândeşte implicaţii noi în clipa în care Nina, prietena uneia dintre victime şi actualmente soţia unui influent politician german, devine subiectul unor ameninţări cu moartea.
În paralel, Cap. Bob se pregăteşte să îşi întâmpine al 11-lea viitor tată vitreg, însă constată îngrozit că acesta este chiar Toto, unul dintre suspecţi. Bănuielile căpitanului sunt înlăturate abia în clipa în care Toto este impuşcat.
Evenimentele se precipită. În încercarea de a întinde o capcană asasinului, Nina este răpită. Un nou cadavru este descoperit într-o pădure iar Bădoiu este demis. Va reuşi Cap. Bob să dezlege singur misterul sau este absolută nevoie de intervenţia unui mic Sherlock Holmes cu astigmatism pentru a aduce lumină?
Finalul cărţii este pe măsură: o întâlnire la marginea Bucureştiului, schimb de focuri, lacrimi, iar la sfârşit o carte poştală din Noua Zeelandă.

Lasând la o parte faptul că „Poveste imorală” m-a ţinut „în arest” vreo două zile, trebuie să mărturisesc că romanul m-a făcut să-mi reconsider serios cunoştinţele de limba română. Aşadar, în cazul în care nu sunteţi pe deplin stăpâni pe termeni gen „filoxera” , „flanzelari” , „album de familie” , „Rica Cabanos” , „cartoafă” sau „coconară”, aveţi două alternative: fie colindaţi periferiile Bucureştiului şi vă familiarizaţi puţin cu păsăreasca de acolo, fie citiţi cartea, preferabil varianta tipărită de Nemira, că tot are cuvintele frumos traduse. Celor care înclină către a doua varinată le urez lectură plăcută. :)

Coşmar-Rodica Ojog-Braşoveanu

Din nou, Rodica Ojog Braşoveanu reuşeşte să mă surprindă, cu un roman inedit, diferit de tot ceea ce am citit până acum.

În primul moment, mi-a fost greu să cataloghez cartea. Începutul avea o tentă autobiografică, care apoi s-a estompat în favoarea unei acţiuni condimentată de evenimente paranormale. Finalul este acela al unui roman poliţist autentic.

Totul începe în clipa în care Laura Florescu, un creator de modă de aproximativ 50 de ani descoperă, într-un magazin de antichităţi, propria ei poză: o altă Laura, aparţinând perioadei interbelice. Ulterior, apare o scrisoare scrisă de aceeaşi Laura şi, deşi scrisoarea poartă amprenta perioadei istorice respective, coincidenţele sunt în măsură să o neliniştească pe Laura din prezent.

Personajul începe o anchetă, pentru a afla destinul femeiii care îi seamănă atât. Beneficiind de ajutorul vânzătorului din anticariat Călin , Laura începe o aventură în cadrul căreia nu lipsesc evenimentele paranormale: poza celeilalte Laura îşi schimbă constant poziţia iar destinele celor două femei par a fi legate: au rămas văduve la aceeaşi vârstă , au fost soţiile unor bărbaţi pe nume George etc.

În paralel, Laura evocă fragmente din trecutul ei, în care un rol important îl ocupă Delia M. , o fostă colegă de clasă, aparent familiarizată cu „lumea de dincolo” . Aceeaşi Delia care îi spusese cândva: „Destinele noastre sunt decalate cu un an”... Ulterior Laura descoperă că Delia murise cu un an în urmă. În paralel, mărturiile despre cealaltă Laura se înmulţesc. Dar, când Laura şi Călin întră în cavoul în care e înmormântată Laura , personajul, depăşit de situaţie, suferă un infarct. Investigaţiile ulterioare ale poliţiei scot la iveală lucruri uimitoare.

Un roman captivant, care confirmă din nou geniul Rodicăi Ojog-Braşoveanu.

Melania şi misterul din parc- Rodica Ojog-Braşoveanu

În sfârşit, după mult timp, am reuşit să găsesc o carte de Rodica Ojog-Braşoveanu. Faima de care scriitoarea se bucură, unele surse numind-o chiar „Agatha Christie a României” , era în măsură să-mi trezească interesul. Totuşi, am rămas sceptică. În cazul romanelor poliţiste, puţini scriitori reuşesc să depăşească nivelul de amatorism. Literatura abundă de romane cu final previzibil. Puţine sunt cărţile care declanşează un „război al neuronilor”, unde orice acţiune îşi pune amprenta asupra proceselor cerebrale ale cititorului, făcându-l stăpân al dorinţei de a raţiona, de a pune cap la cap evenimente.

În acest context, „Melania şi misterul din parc” a reprezentat o dublă surpriză. În primul rând, însuşi faptul de a găsi un roman poliţist bun, între zeci de cărţi proaste, e un eveniment. Dar să descoperi că acest roman aparţine unei scriitoare de origine română este aproape un şoc. Nu intenţionez ca, prin această remarcă să minimalizez valoarea literaturii autohtone, totuşi, discrepanţa între creaţiile literare româneşti şi cele ale altor ţări este evidentă.

Romanul în sine nu justifică o comparaţie cu scrierile Agathei Christie, deosebirile fiind puternice. Căci, deşi apare motivul bătrânei-detectiv (în care un cititor cu imaginaţie ar putea vedea o Miss Marple a României) desfăşurarea acţiunii nu se încadrează în tiparele cunoscute.

Totul porneşte de la un furt cel puţin neobişnuit: peste noapte, bustul unui medic, aflat într-un părculeţ, dispare. Fapt îngrijorător, ţinând cont că bustul îndeplinise rolul de „cutie poştală” pentru o grupare de spioni. Situaţia devine şi mai ciudată când, zile mai târziu, soclul pe care era aşezat bustul dispare şi el. Dar care este rolul Melaniei în această poveste? De ce i-a minţit pe poliţişti, afirmând că statuia reprezenta un unchi de-al ei? Şi ce rol are bătrânul scheletic ivit la fereastra unei case în stil gotic, situată lângă satuie?

Un roman admirabil scris, în care replicile pline de umor se împletesc cu o poveste care rămâne, până aproape de final, de neînţeles.