Orele-Michael Cunningham

O întâmplare nefericită face ca, cu câteva luni înainte să fi dat peste romanul lui Cunningham, să fi văzut filmul cu acelaşi nume. Din acest motiv cartea nu a mai constituit, propriu-zis, o surpriză. Mi-ar fi plăcut mult să o analizez prin prisma cititorului neavizat. În aceste condiţii însă, nu pot decât să bănuiesc că mulţi vor fi probabil puţin derutaţi de structura romanului.

Până aproape de final, acţiunea se desfăşoară pe trei planuri paralele, care nu par să aibă nicio legătură unul cu celălat. Cartea începe abrupt, cu ultimele momente din viaţa scriitoarei Virginia Woolf, pentru ca apoi să se realizeze o trecere bruscă spre destinul liniştit al Clarissei Vaughn supranumită „Doamna Dalloway”. Clarissa este în multe privinţe exemplul tipic de hippie ajuns la bătrâneţe: nonconformistă până la un punct, ea priveşte cu un vag regret către trecut. Dar nu reneagă prezentul. Se bucură de relaţia cu iubita ei Sally, îşi acceptă fiica, pe Julia, fără să o poată înţelege şi îşi îngrijeşte un vechi prieten, Richard Brown, bolnav de SIDA.

Ca un interesant artificiu de compoziţie, capitolul care ne introduce în viaţa Clarissei Vaughn debutează similar cu romanul „Doamna Dalloway”, al Virginiei Woolf. Aş merge mai departe afirmând că Clarissa este o Doamnă Dalloway a anilor `90. Un element diferă însă: sentimentul dominant. Acţiunea se desfăşoară într-un deceniu în care nimic nu mai este privit drept spectaculos. Rutina pare să mănânce totul. Până şi relaţiile între persoane de acelaşi sex capătă o tentă de şters, de căsnicie mâncată de molii. Dramele umane se desfăşoară în întuneric. Morţile nu mai dor cum dureau odată. Richard Brown se sinucide. Clarissa îl vede plutind pe fereastră şi timp de câteva lungi secunde nu conştientizează faptul în sine. Apoi capul lui Richard se sfarmă pe pavaj, iar vraja dispare.

Al doilea plan urmăreşte chiar destinul scriitoarei Virginia Woolf. Sfătuită să părăsească Londra din cauza bolii, ea trăieşte într-un spaţiu pe care îl percepe claustrant. Lumea întreagă pare să evolueze în afara ei, sarcini simple, precum strunirea unei servitoare, îi par insurmontabile. Singura scăpare este scrisul. Dar şi scrisul se desfăşoară anevoios. Paginile pentru „Doamna Dalloway” cresc cu greu, durerile de cap ameninţă constant să inhibe un val de inspiraţie. Şi totuşi, pentru Virginia Woolf un lucru e clar: cineva trebuie să se sinucidă. Nu va fi doamna Dalloway, cea plină de viaţă ci un om ... inadaptat. Septimus Warren Smith . Un personaj care capătă deodată cu totul alte valenţe. Până recent, mi se părea un „accesoriu” al unei cărţi bune. În cele din urmă însă, Septimus este proiecţia viitorului scriitoarei. Doi oameni pe care lumea nu i-a acceptat. Doi oameni a căror viaţă a devenit subiect de roman.

Ultimul destin este cel al Laurei Brown. Se crede specială, într-o vreme în care femeilor încă le mai stătea bine în ipostaza de „neveste disperate,” soţii model cu odrasle bine educate în costum de marinar. Dar Laura nu e aşa. Citeşte, se pierde într-o altă lume. Căsnicia, visul împlinit al oricărei femei, nu o satisface, ci o înspăimântă. Intregul ei „eu” se revoltă. Dragostea bărbatului şi adoraţia mută a copilului nu o animă, ci îi insuflă un sentiment de claustrare. Dar va avea Laura curajul să fugă?

Răspunsul vine abia în capitolul final. „Actorii” se întâlnesc. Laura Brown, mama lui Richard şi Clarissa Vaughn, prietena şi iubita lui Richard. Lumini şi umbre, lacrimi şi cuvinte de consolare. Şi peste toate, orele, mereu orele ...

„Orele”. O carte care, mai presus de toate, a trezit amintiri. Zeci de scene rupte din „Doamna Dalloway” care, printr-o amară ironie, îşi modifică cu totul semnificaţia în umbra timpului. Cunningham nu încearcă să imite. El recompune, iar rezultatul este formidabil.

Orlando-Virginia Woolf

Iată o carte pe care mi-este greu s-o interpretez. În general, când termin un roman, am o idee cât de vagă despre ceea ce a vrut autorul sau autoarea să spună. Nu şi de data aceasta. În mintea mea, „Orlando” nu se prezintă ca un tot, ci ca nişte fragmente pe care pot cu greu să le asociez aceleiaşi cărţi. O joacă, iată cum aş defini cartea. Dar este o joacă minunată, cum numai Virginia Woolf ar putea s-o imagineze.


Romanul spune povestea unui om care aparent trăieşte în afara timpului. Născut în plină epocă elizabetană, Orlando devine, încă din adolescenţă obiectul pasiunii reginei. Pentru o scurtă vreme el acceptă traiul comod la curte, însă firea lui pare a căuta mereu noul. Cutreieră deghizat cele mai mizerabile cartiere, se extaziază în faţa sărăciei şi a ignoranţei, cunoaşte dragostea trupească pe puntea vapoarelor. Apoi o întâlneşte pe Sasha, o tânără rusoaică, iar viaţa personajului dobândeşte sensuri noi. Dar femeia îl părăseşte iar Orlando îşi găseşte refugiul în poezie şi natură.
Numit mai apoi ambasador la Constantinopol, el îşi îndeplineşte obligaţiile cu succes până în clipa în care, în timpul unei ambuscade, personajul cade într-un somn adânc. Când se trezeşte, după o perioadă lungă de timp, el constată că devenise femeie.
Se alătură unei şatre de tigani şi încearcă să le deprindă modul de viaţă, însă dragostea pentru natură şi pentru scris o transformă într-o neadaptată, motiv pentru care alege să se reîntoarcă în Anglia.

Călătoria cu vaporul o face să conştientizeze puterea de care dispune, în calitate de femeie. O descoperire care o bucură şi o înspăimântă în egală măsură. Atâtea lucruri fireşti par deodată anormale. Orlando învaţă că trebuie să se simtă jenată în clipa în care un bărbat plânge, şi că trebuie să accepte zâmbind orice ajutor venind din partea sexului bărbătesc.

Reîntoarsă în Anglia, tânăra revine la vechea ei ocupaţie, scrisul. Se adânceşte tot mai mult în lucrul la un poem, „Stejarul” , care îi aduce ulterior o oarecare faimă. Dar viaţa pare să îi rezerve mereu alte motive de insatisfacţie. Printr-un straniu artificiu compoziţional, Orlando, acum în vârstă de 36 de ani, pare a fi străbătut epoci întregi din istoria Angliei. Maturitatea o găseşte în plină eră victoriană, într-o lume a cărei principală raţiune de a fi este dobândire şi păstrarea unei verighete. Tânăra începe să caute iubirea, şi o găseşte în cel mai straniu mod cu putinţă. Dar singurătatea nu poate fi izgonită de un inel, şi nici maternitatea nu schimbă prea mult acestă situaţie. Imaginea finală este cea a unei femei conducând maşina într-un univers care pare a avea prea puţine în comun cu trecutul la care Orlando a fost martoră.

Despre ce vrea scriitoarea să ne vorbescă de fapt, în „Orlando”? Despre timp, despre statutul femeii, despre dificultatea de a crea? Puţin din fiecare ... Oricum, „Orlando” se dovedeşte o preţioasă lecţie despre absurdul situaţiei, care face ca noţiunea de „firesc” să fie condiţionată de apartenenţa la un anumit sex. Din acest punct de vedere, romanul rămâne actual, chiar şi în contextul unei societăţi „evoluate”.

Anii-Virginia Woolf

În „Anii” am reîntâlnit acea tendinţă a Virginiei Woolf de a compresa timpul. Se pare că scriitoarei îi sunt mai mult decât suficiente câteva fragmente disparate din viaţa unor oameni, pentru a alcătui povestea unei familii. Din acest punct de vedere, romanul se aseamănă mult cu un puzzle incomplet, al cărui farmec constă tocmai în faptul că ne perimte să ne imaginăm piesele lipsă.

Ar fi o nedreptate să spunem că romanul prezintă doar povestea unei familii. El prezintă povestea unei lumi, schimbările care au loc de-a lungul a mai bine de jumătate de secol. Astfel, deşi membrii familiei Parginter sunt personajele centrale ale romanului, ele nu dobândesc propriu-zis o identitate. Destinul lor este destinul tuturor oamenilor din acea perioadă: colonelul Parginter, bătrânul cap de familie prea puţin ataşat de rude şi totuşi incapabil să se rupă de ele; Edward Parginter, studentul ambiţios ; Kitty, tânăra nemulţumită de obligaţiile care derivă din statutul ei social; North, cutezătorul, omul dornic să exploreze; Eleanor, tânăra devotată familiei.
Bineînţeles, statutul personajelor se schimbă de-a lungul anilor. Kitty devine Lady Lasswade, răsfăţată şi admirată în toate cercurile londoneze, în timp ce Edward, dezamăgit în iubire, se retrage tot mai mult în studiile sale. Singurul personaj cu o evoluţie constantă este Eleanor Parginter. Într-o lume în continuă schimbare, Eleanor se adaptează fără a-şi trăda felul de a fi. Devine adultul senin, mulţumit de propria viaţă, dedicat familiei, plăcut de toţi.

Scena finală a romanului reuneşte toate personajele. Este un spectacol al contrastelor, o întâlnire dintre două lumi incompatibile. Astfel îi avem pe de o parte pe Eleanor, Edward şi Kitty, acum îmbătrâniţi prizonieri ai unor convenienţe şi al unui mod de gândire „învechit” şi pe de altă parte personaje din generaţia tânără, precum Peggy şi North cărora asemenea reuniuni între bătrâni nu le provoacă decât stânjeneală şi plictis.

Nu ştiu care a fost intenţia scriitoarei, însă mie cartea mi s-a părut portretul trist al propriei noastre situaţii, ca oameni. Ne făurim un destin, ne îmbătăm cu vorbe , ne credem, poate, superiori altora, iar până la urmă devenim cu toţii nişte bătrâni ridicoli, care moţăie la reuniuni şi se complac cu amintirea unui trecut „glorios”.

Între acte – Virgina Woolf

„Între acte” este primul roman al Virginiei Woof cu care am tangenţă. O carte total diferită de tot ceea ce am citit până acum. Până în ultimul moment nu m-am putut decide dacă romanul este un experiment nereuşit sau o capodoperă. Impresia din final mă face să înclin către a doua opţiune.

Îmi este dificil să fac un rezumat al cărţii, poate şi pentru că scopul romanului este acela de a transmite senzaţii, nu imagini. Acţiunea se desfăşoară de-a lungul unei singure zile, anume ziua când în sat are loc reprezentaţia anuală de teatru. Desfăşurarea acţiunii vizează atât piesa cât şi pauzele din cadrul ei.

Probabil cel mai intens moment din roman este acela când, într-o scenă intitulată „noi înşine” , spectatorii se trezesc faţă în faţă cu un şir lung de oglinzi, faţă în faţă cu propriile lor reflexii. Sunt reflexii deseori incomplete, care îi obligă pe spectatori să se privească aşa cum sunt ei de fapt. Spectacolul reacţiilor este unul de-a dreptul savuros, toţi oamenii, cu o singură excepţie, încercând să evite momentul fatal al confruntării cu propria lor imagine. Este o scenă care predispune la analiză. Câţi dintre noi avem, în fond, curajul, de a ne înfrunta identitatea, de a reunţa la imaginea pe care ne-am făurit-o despre noi înşine în favoarea unei viziuni obiective? Prea puţini.

Romanul mi s-a părut totodată, spectacolul trist al unor identităţi consumate în rutină, al unei vieţi care, în ciuda simplităţii ei, cere sacrificiul suprem: cel de a abandona toate iluziile şi poezia care stăpânesc sufletul, pentru a primi în schimb doar zeci de „ce-ar fi fost dacă” şi insatisfacţia unei vieţi, a cărei ciclicitate previzibilă nu mai oferă nimic în afară de prilejul unor constatări.

„Între acte” nu este un roman care poate fi gustat de mulţi. Probabil majoritatea cititorilor şi-ar asuma impresia mea iniţială, afirmând dezgustaţi „ ce porcărie”. Dar pentru acea minoritate dispusă a căuta îndărătul cuvintelor, romanul se va dovedi o aventură plăcută şi un prilej de noi reflecţii.