Nemesis – Agatha Christie

Cu „Nemesis” e o întreagă poveste. La scut timp după ce am terminat de citit „Misterul din Caraibe”, romanul care m-a făcut să mă îndrăgostesc definitiv de Miss Marple, o frază de pe Wikipedia m-a făcut să intru în alertă: „The millionaire Jason Rafiel appears again, posthumously, in the novel Nemesis where he sends Miss Marple on a case specifically because of her success in solving the events related in A Caribbean Mystery.” Cum era de aşteptat, din acel moment nu am mai avut pace, şi am început să caut „Nemesis” prin toate librăriile şi anticariatele cunoscute. Cu câteva ore înainte să-mi accept destinul „tragic” şi să decid să o citesc în format electronic, cartea mi-a căzut efectiv în braţe în Auchan.

În trenul care mă duce spre casă, m-am pierdut în lumea scriitoarei mele preferate. Romanul a fost chiar mai bun decât „Misterul din Caraibe”. Miss Marple este acel gen rar de personaj care nu se uzează odată cu anii, ci se maturizează.

În „Misterul din Caraibe” am asistat la o transformare. Miss Marple, băbuţa liniştită din St. Mary Mead devenea atunci, pentru prima dată, Nemesis, justiţiara.

Luni mai târziu, când domnul Rafiel, unul dintre principalii protagonişti ai aventurilor din romanul mai sus menţionat moare, traiul liniştit al lui Miss Marple este din nou bulversat. Primeşte o scrisoare în care bătrânul o roagă să accepte o misiune, fără a da niciun alt detaliu. Un stimulent financiar nu face decât să amplifice misterul întregii afaceri.

Trecută bine de vârsta aventurilor necugetate, Miss Marple acceptă totuşi şi curând indiciile încep să apară. Un aranjament făcut de domnul Rafiel o face pe bătrână părtaşă la un tur al grădinilor celebre. Pentru moment, nimic nu dă de gândit eroinei, care rămâne totuşi cu ochii în patru. Cu toată vigilenţa ei, este incapabilă să oprească un „accident”, al cărei victimă devine Miss Temple, respectabila directoare a unei şcoli de fete. Cam în aceeaşi perioadă, Miss Marple intră în contact cu surorile Glynne. Întâlnirea, mijlocită de domnul Rafiel, aduce puţină lumină asupra misiunii. Apoi Miss Temple moare, iar o nouă crimă este pe punctul de a fi comisă. Va reuşi Miss Marple să intervină la timp, sau se află „Nemesis” în faţa primului ei eşec?

Ultimul roman din seria Miss Marple se dovedeşte şi cel mai inspirat. Ironia face ca Agatha Christie să-şi fi „abandonat” eroina tocmai când aceasta atinsese un nou grad de perfecţiune. "Not a Christie classic but the old hand is astonishingly fresh and the mixture as relaxing as a hot bath." , afirma „The Guardian”. Da, „Nemesis” nu se incadrează în stilul care a consacrat-o pe autoare. Deducţiile la umbre verandei sunt înlocuite de acţiuni riguros plănuite, eroina primeşte ajutor şi este privită ca o persoană capabilă, nu ca o bătrână băgăcioasă. Rezultatul este unul minunat, iar genul romanului poliţist a pierdut mult din faptul că Agatha Christie nu a dezvoltat acest nou stil.

Misterul crimelor înlănţuite-Agatha Christie

O carte bună, masacrată de o traducere proastă. Cineva (nu ştiu cine) a avut o imaginaţie foarte bogată când s-a decis să traducă sugestivul titlu „Dead man’s folly” prin „Misterul crimelor înlănţuite”. Ce sugerează acest titlu? Nimic! Dacă n-ar fi intervenit reputaţia Agathei Christie, probabil nici n-aş fi citit cartea. Aşa, am început-o, dar încă o dată blestemul traducătorilor amatori m-a urmărit.

Sunt traduceri care pun în valoare o carte, şi altele care o distrug. Iar cei de la „Excelsior-Multi Press” se pare că şi-au facut o vocaţie din a transforma romane bune în cărţi, în cel mai bun caz, acceptabile. Nu e prima oară când citesc romane de Agatha Christie de la această editură, iar de fiecare dată senzaţia este aceeaşi: ceva nu e în regulă . Ce, nu aş putea spune cu exactitate. Sunt detalii care creează o anumită atmosferă, mici cuvinte care întreţin suspansul. Le-am simţit lipsa citind „Misterul crimelor înlănţuite”. Apoi, am încercat să-mi imaginez aceeaşi poveste, tradusă înapoi, în engleză şi efectul a fost peste aşteptări: am avut în faţa mea o carte excelentă, cu acţiune şi personaje bine conturate . Iar personajul meu preferat este, bineînţeles, Poirot.

Totul începe cu un telefon ciudat, pe care micuţul belgian îl primeşte de la prietena sa, scriitoarea de romane poliţiste Ariadne Oliver care îl pofteşte, fără prea multe menajamente, să o viziteze la o casă din Devon. Iar Ariadne nu este exact genul de femeie care să poată fi refuzată cu uşurinţă. Aşadar, ore mai târziu Poirot se trezeşte invitatul de onoare în casa lui George Stubbs unde tocmai se organizează un eveniment ceva mai deosebit: un joc de-a „găseşte criminalul”. Sosită tocmai pentru a regiza jocul, Ariadne nu poate scăpa de senzaţia că cineva o manipulează. Înainte ca Poirot să-i poată infirma temerile, are loc o crimă. Victima: o tânără cercetaşă care acceptase să joace rolul cadavrului în piesă. Ulterior, Hattie, soţia lui George Stubbs dispare.

Tentaţia de a-l acuza pe Etienne de Sousa, vărul lui Hattie, este mare, însă lipsesc dovezile. Cazul este închis, însă ceva nu-i dă pace lui Poirot. În cele din urmă, o convorbire telefonică cu Ariadne îi deschide ochii.

„Misterul crimelor înlănţuite” ar fi o carte bună, tradusă aşa cum trebuie. În cazul meu, tangenţa anterioară cu stitlul lui Agatha Christie m-a ajutat mult. Am văzut romanul aşa cum ar fi trebuit să fie şi nu în forma în care un traducător neglijent l-a adus. Oricum, cu Excelsior-Multi Press mi-am încheiat definitv socotelile. Pe viitor voi apela fie la romanele publicate de Rao, fie voi reveni la cititul în format electronic a cărţilor în original.

Misterul din Caraibe-Agatha Christie

Până la urmă, Miss Marple este un personaj foarte reuşit. Iată concluzia la care am ajuns după ce, timp de trei ore, în tren, m-am pierdut în lumea scriitoarei mele preferate. Totul ţine de decor. Cadrul influenţează personajele, le face să îşi scoată în relief una sau alta din laturi.

Miss Marple călătoreşte. Nu oriunde, ci în Caraibe. Departe de casă, bătrânica reuşeşte totuşi să se simtă în largul ei. Feţele se schimbă, însă tipologiile umane rămân aceleaşi: domnul Rafiel, bătrânul bogat, aflat pe moarte, care găseşte totuşi forţa să se bucure de ultimele clipe; Esther Walters, secretara acestuia; Jackson, tânărul Cassanova ahtiat după bani; tinerii soţi Kendal, care şi-au investit toată averea într-un hotel iar acum urmăresc temători dacă afacerea va avea succes; maiorul Palgrave, care plictiseşte pe toată lumea povestindu-şi aventurile din tinereţe; soţii Hillingdon şi Dyson.

Fire sociabilă, Miss Marple devine curând ascultătorul preferat al bătrânului maior Palgrave. Şi, aşa cum se întâmplă întotdeanua, discuţia alunecă într-un final spre crime. Dar fix în clipa în care bătrânul se pregăteşte să scoată la iveală poza unui criminal neprins, el se întrerupe brusc, îngrozit . Ore mai târziu, maiorul Palgrave este găsit mort în bungaloul său. La prima vedere cazul pare simplu: uitase să îşi ia pastilele împotriva tensiunii iar consumul excesiv de alcool îşi spusese cuvântul.

Totuşi, Miss Marple nu poate să uite scena cu poza. Dispariţia ulterioară a fotografiei nu face decât să îi confirme cele mai mari temeri: maiorul Palgrave fusese asasinat. Din păcate o insulă exoctică nu este totuna cu St Mary Mead, iar simpatica bătrână întâmpină dificultăţi serioase în cercetările ei. Ajutorul vine de unde se aşteaptă mai puţin: un bătrân bolnav, însă suficient de lucid pentru a privi dincolo de aparenţe.

„Misterul din Caraibe” m-a făcut să trag o concluzie neaşteptată cu privirea la relaţia dintre mine şi Miss Marple. Credeam că bătrâna mă enervează, însă nu era ea, ci cadrul sufocant al satului St. Mary Mead care mi se părea de fapt ridicol: parohia, aristocraţia de provincie, tineretul rebel care animă din când în când atmosfera.

Din acest motiv „Misterul din Caraibe” nu este doar un roman poliţist foarte reuşit, ci şi primul citit de mine care o pune cu adevărat în valoare pe Miss Marple.

Cadavrul din bibliotecă-Agatha Christie

Iată un titlu care nu prea ... inspiră. Miroase de la o poştă a cadru uzat şi utilizat, iar până şi cei mai puţin perspicace pot anticipa cu uşurinţă cam ce va urma. Probabil pe la miezul nopţii se va auzi o împuşcătură iar stăpânul casei va fi găsit mort într-un fotoliu de piele. Un scenariu tipic, pentru orice alt scriitor. Dar Agatha Christie nu este „orice alt scriitor” ci o autoare genială care îşi cam bate joc de stereotipii.

Prin urmare, cadrul descris mai sus, în cazul de faţă biblioteca familiei Bantry, devine reşedinţă temporară pentru un cadavru parcă din altă lume: o tânără fată prost îmbrăcată şi cam strident machiată care nu are prea multe în comun cu societatea conservatoare din St. Mary Mead. Căci da, aţi ghicit, vorbim despre un nou roman din seria Miss Marple.

Al cui este cadavrul? Pe măsură ce ştirea asasinatului se răspândeşte, oamenii încep să emită supoziţii care nu pot decât să dăuneze imaginii respectabilului colonel Bantry. Este momentul în care doamna Bantry decide să apeleze la ajutorul vechii ei prietene, Miss Marple.

Despre Miss Marple nu v-am prea vorbit, asta în ciuda faptului că este un personaj de referinţă al literaturii poliţiste. Dar cum am mai spus de multe ori, îl prefer pe Poirot şi nu am văzut niciun motiv să ridic în slăvi „concurenţa”. Până acum .

Cred că fiecare sat are o Miss Marple a sa. Fata bătrână, perfect mulţumită de propria persoana care, din lipsă de activitate, şi-a făcut un hobby din studiul naturii umane . Doar că eroina noastră merge mai departe şi îşi valorifică cunoştinţele dobândite pentru rezolvarea crimelor. Este privită cu îngrijorare de poliţişti, este admirată de întreaga comunitate dar mai ales, este constant subestimată de răufăcători.

Revenind la acţiunea romanului, identificare cadavrului nu aduce lumină în caz, din contră. Tânăra moartă este Ruby Keene, dansatoare în Hotelul Majestic. Faptul că Ruby urma să fie adoptată de bogatul Conway Jefferson îi face pe investigatori să bănuiască un posibil complot al cerlorlaţi moştenitori. Dar din nou toate teoriile sunt date peste cap de apariţia unui al doilea cadavru.

Privind din umbră la tot ce se întâmplă, Miss Marple identifică destul de repede criminalul. Dar va putea să-şi dovedească teoria?

“Cadavrul din bibliotecă” m-a făcut să-mi schimb puţin părerea despre Miss Marple. Nu are atâta haz ca Poirot iar anumite gesturi mă fac să bănuiesc un moralist sub acoperire dat totuşi … tipa ştie ce face. Şi ca să fiu sinceră până la capăt, între două crime rezolvate, Miss Marple ne mai serveşte şi o preţioasă lecţie de psihologie umană. Şi nu, nu sunt ironică.

Zece negri mititei-Agatha Christie

Recunosc, mi-era dor de Agatha Christie. Oricât aş rătăci printre creaţiile altor autori, oricât m-aş entuziasma în faţa altor romane, în final revin la genul şi la scriitoarea de care m-am îndrăgostit.

S-ar zice că Agatha Christie se încăpăţânează să nu lase nimic neexplorat. Experimentează mereu noi forme ale romanului poliţist şi de fiecare reuşeşte să mă surprindă. De data aceasta, autoarea propune un roman inspirat dintr-un cântec, anume „Zece negri mititei” aşa cum a fost tradus „Ten little Soldier boys” în română.

Ce se întâmplă de fapt? Zece oameni, cum nu se poate mai diferiţi sunt uniţi de o întâmplare cel puţin bizară. Într-o formă sau alta, fiecare personaj primeşte o invitaţie pe Insula Negrului, formulată în aşa fel încât un refuz pare improbabil. Astfel se face că, zile mai târziu, mica bucată de pământ de pe coasta Devonului devine gazda unui grup cel puţin interesant: James Marston, care se remarcă în primul rând prin fizic; generalul McArthur, un bătrân veteran; Emily Brent, caracterizată în primul rând prin concepţii rigide legate de moralitate, pe care încearcă să le impună celor din jurul ei; judecătorul Wargrave, faimos pentru felul în care reuşeşte să convingă în cadrul proceselor; George Armstrong, un cunoscut medic; aventuriereul Philip Lombard; Elizabeth Claythorne, o profesoară şi în acelaşi timp o foarte eficientă secretară. Grupul celor opt este completat de doi servitori, Ethel şi Thomas Rogers.

Încă de la sosirea personajelor pe insulă, devine clar că ceva nu este în regulă. Gazdele lipsesc cu desăvârşire, iar îndată după cină, grupul este nevoit să audă un recital foarte puţin inspirat: de pe o înregistrare, o voce acuză pe fiecare dintre cei prezenţi de o crimă. Crimă, nu neapărat în sensul consacrat al cuvântului. Tot ceea ce legea nu pedepseşte este scos la lumină de un straniu personaj care decide să facă singur dreptate.

Întocmai ca în cântecul celor zece negri mititei, invitaţii încep să fie ucişi. Ethel Rogers moare în somn-„One overslept himself and then there were eight.” , iar un alt personaj este inţepat cu un ac hipodermic. Pentru a acccentua asemănarea cu cântecul (Six little Soldier boys playing with a hive;

A bumblebee stung one and then there were five) un bondar este lăsat să zboare alături de cadavru. Pe măsură ce numărul morţilor creşte, teama atinge cote impresionante. Când devine clar că asasinul nu se ascunde undeva, şi este prin urmare unul intre cei prezenţi, o atmosferă de suspiciunese instalează în casa. Şi totuşi, oameii continuă să moară. “And then there were none” … Cine este asasinul? Şi cât de justificate sunt acuzaţiile de pe înregistrare? Finalul ne rezervă o surpriză de proporţii.

Despre Agatha Christie v-am tot povestit. Am admirat-o, apoi m-am simţit dezamăgita de ea şi i-am abandonat cărţile într-un colţ. Dar până la urmă, romanele ei sunt ca o primă dragoste la care revii mereu, însufleţit atât de experienţele frumoase din trecut, cât şi de promisiunea unor bucurii viitoare. Pentru mine Agatha Christie a fost, este, şi va fi, o persoană a cărei imaginaţie străbate generaţii.

Detectivii dragostei-Agatha Christie

Cu greu m-am hotărât să încep această carte. După dezamăgirea produsă de „Noaptea umbrelor” dragostea mea fată de autoare a pierit, şi odată cu ea, fascinaţia pentru romanele poliţiste.

Am citit cu romanul cu dificultate. Poveştile care cândva mă fascinau acum îmi provocau un sentiment înrudit cu sila. Probabil aş fi abandonat cartea după primele zece pagini dacă nu m-aş fi trezit, ca de atâtea ori, în situaţia în care am de aşteptat câteva ore şi pur întâmplător o carte începută se află în poşetă. Aşadar am citit şi astfel am constatat o uşoară schimbare a stilului autoarei. „Banalul” şi „supranaturalul”, două noţiuni până acum de neconceput la autoare transformă nişte simple povestiri în mici „bijuterii” literare.

Poveşti precum „De dragul unui câine” sau „Ciudatul caz al lui Arthur Carmichael” surpind prin abordare; nu mai apare micul detectiv atotştiutor, oamenii îşi descoperă limitele puterii de înţelegere şi ale capacităţii de a-şi înfrunta destinul.

Totodată este introdus un nou detectiv, Harley Quin. Acesta nu se încadrează în tiparele detectivului obişnuit; el nu rezolvă cazuri, ci, din umbră, furnizează doar un indiciu, pe care alte personaje îl dezvoltă, reuşind, în final, să dezlege misterul.

Îmi este greu să definesc împresia pe care cartea mi-a lăstat-o. Probabil sunt sătulă de romane poliţiste şi din acest motiv incapabilă să le mai atribui adevărata lor valoare. De la un punct încolo, toate romanele poliţiste seamănă. Toate au în centrul lor un mister, care este în cele din urmă, rezolvat.

Ezit să scriu cuvântul „fin” la recenziile despre romane poliţiste. Poate, cândva, mă vor fascina din nou. Până atunci însă, le spun „rămas-bun”.

Noaptea umbrelor-Agatha Christie

Nu credeam că voi ajunge în punctul în care voi spune „Agatha Christie m-a dezamăgit” ...

Timp de mulţi ani, Agatha Christie a reprezentat pentru mine scriitoarea desăvârşită; îi căutam cărţile în toate anticariatele, iar ziua în care Rao a început să-i publice romanele a fost una cu adevărat memorabilă. Puteam să „digerez” zeci de cărţi mai puţin plăcute, când ştiam că pe un raft mă aşteaptă un roman al scriitoarei. Iar acum asta...

„Noaptea umbrelor” a fost o decepţie în cel mai înalt grad. Un roman prost structurat şi în multe privinţe total neatractiv.

Am citit în viteză prima jumătate a cărţii, tot căutând acel „ceva” care mă fascinase până acum la romanele poliţiste. Nu l-am găsit. De fapt, într-un punct am ajuns să mă îndoiesc că este vorba, de fapt, despre un roman poliţist. Ici-colo câteva elemente care nu mi-au stârnit imaginaţia (dat fiind că am trecut de vârsta la care poveşti cu ţigănci citind viitorul în palmă mă atrăgeau) proiectate pe fundalul unui căsnicii dintre doi oameni cum nu se poate mai diferiţi.

Pe scurt, „Noaptea umbrelor” este povestea lui Michael Rogers, care se îndrăgosteşte de Fenella (Ellie) Guteman, una dintre cele mai bogate tinere americane. Cei doi se căsătoresc şi se mută pe „Moşia Tiganului” , în ciuda multiplelor avertizmente că locul ar fi blestemat. Apoi Ellie moare, din cauze aparent naturale.

Tonul romanului lasă de dorit, iar acest lucru irită cu atât mai mult cu cât este imposibil să-ţi dai seama dacă scriitoarea l-a abordat în mod voluntar, pentru a sugera caracterul personajului, sau nu.

Mă consolez cu gândul că Agatha Christie a vrut să redea modul de gândire al unui om după toate aparenţle bolnav psihic. Asta ar justifica o parte din lipsurile romanului.

Sfârşitul e previzibil, iar mărturia din final mi-a lăsat impresia unei răzbunări a cărei victimă inocentă este, bineînţeles, cititorul: un potop de cuvinte care nu aduc cu sine satisfacţia de a pătrunde în mecanismele gândirii unui om. Nu. Nu simţi decât nevoia de a scăpa, de a căuta refugiu în altă carte, mai bună.

„Noaptea umbrelor” este primul roman de Agatha Christie pe care mă feresc să-l recomand, primul roman care aruncă o umbră asupra portretului de „scriitoare de geniu” pe care mi-l făcusem desprea ea.

Muncile lui Hercule ... moderne –Agatha Christie

Încă un roman de excepţie, marca Agatha Christie.

Ajuns la o vârstă înaintată, Hercule Poirot plănuieşte o spectaculoasă retragere din profesiunea de detectiv. Citind despre adevăratul Hercule, micul belgian constată cu destulă satisfacţie că, schimbările în societate au dus la o inversare de valori: dacă în trecut valoarea unui om se măsura exclusiv prin forţă fizică, în prezent munca intelectuală este mult mai apreciată.

Este motivul pentru care detectivul decide să imite cele 12 sarcini ale lui Hercule. Prin urmare, el hotărăşte să mai accepte doar 12 cazuri, care să se asemene, într-un fel sau altul, cu muncile eroului din mitologia greacă.

Alegerea se dovedeşte dificilă şi astfel cele 12 cazuri în poartă pe Poirot în cele mai diferite locuri ale Europei, de la o staţiune montană din Elveţia, până la un cimitir din Italia şi un pension de fete din Franţa.

Romanul ne dezvăluie un personaj uşor diferit de cel cu care ne-am obişnuit. Micul belgian trece cu vederea fraudele unui doamne de companie, riscă să compromită o doamnă din înalta societate înscenându-i un adulter, închide gura unui întreg sat şi sfârşeşte prin a-l trimite pe Cerber înapoi în Infern. De asemnea, este pentru prima dată când în surprindem pe Poirot în postura de erou romantic, cu ruj pe mustăţi , trimiţând trandafiri roşii unei doamne. Poirot este umanizat, fără a-şi perde însă nicio clipă calităţile înnăscute de detectiv şi de fin cunoscător a psihologiei umane.

„Muncile lui Hercule ... moderne” este mai mult decât un roman poliţist, fiind în acelaşi timp o splendidă ilustrarea a talentului scriitoarei care reuşeşete să reunească, în decoruri variate, o sumedenie de tipologii umane, dovedind astfel că un fapt este rareori produsul circumstanţelor, ci al oamenilor, care, din disperare sau lăcomie , comit crime, furturi, răpiri ...

După funeralii- Agahta Christie

Duceam dorul unui roman poliţist bun, iar Agatha Christie nu m-a dezamăgit nici de data aceasta. Scrierile ei au darul rar de a te captiva până la ultima pagină, romanele, deşi asemănătoare în multe privinţe, au mereu un final neprevăzut, indiciile sunt greu de depistat iar vinovatul rămâne, până în ultima clipă, o enigmă.

Cred că nu greşesc afirmând că scrierile din seria „Poirot” sunt cele mai faimoase romane ale scriitoarei. Paradoxal, la sfârşitul vieţii, Christie şi-a urât personajul, însă, spre deosebire de Conan Doyle, nu a avut curajul să îl „ucidă”.

Personal, mereu l-am preferat pe Poirot (miss Marple îmi evocă prea intens o mătuşă atotştiutoare, pentru a mai fi pe gustul meu) motiv pentru care „După funeralii” a reprezentat un adevărat „deliciu” literar.

Romanul debutează cu funeraliile bogatului Richard Abernethie. La citirea testamentului, remarca surorii lui Richard, Cora, „dar a fost ucis, totuşi, nu?” îl determină pe domnul Entwhistle, un bătrân avocat şi prieten al decedatului, să întreprindă cercetări. Dar iniţiativa lui de a vorbi cu Cora este înăbuşită de asasinarea subită a femeii.

Aflat într-un impas, domnul Entwhistle solicită ajutorul unui vechi prieten, micul şi excentricul detectiv Hercule Poiroit. În paralel, servitoarea Corei, Anne Gilchrist este otrăvită cu arsenic, reuşind însă să supravieţuiască.

Toate evenimentele sugerează o legătură între moartea lui Robert şi cea a Corei. Ştia Cora ceva ce nu trebuia aflat? Şi ce i s-a părut ciudat lui Helen Abernethie în seara în care a fost citit testamentul cumnatului ei? Misterul pare de nerezolvat, în condiţiile în care în cercul de apropiaţi a lui Richard toţi ar fi avut de câştigat de pe moartea acestuia. Un miros de vopsea şi nişte flori de ceară îi oferă în cele din urmă lui Poirot cheia misterului.

O carte care reconfirmă geniul scriitoarei, făcându-mă să regret faptul că, de-a lungul vieţii ei, nu a scris decât 70 de romane.