Palatul viselor- Ismail Kadare

Am luat „Palatul viselor” de la Schimb de Cărţi, mai mult din impuls decât din dorinţa sinceră de a mai gusta puţin din Kadare. Rezultatul a fost că micul roman a zăcut neatins pe raft cam o lună, până când, dintr-o pornire eroică de a-mi salva reputaţia de „cititor feroce”, am început s-o citesc cu o noapte înaintea termenului de predare. În loc de vise, am avut parte de „Palatul viselor”, dar nu am regretat. Dintr-o întâmplare, am dat peste un roman minunat, ciudat în felul său, dar deosebit de savuros.

Dacă „Generalul armatei moarte” ne propunea o incursiune în Albania, „Palatul viselor” ne conduce în Imperiul Otoman, într-o lume în care controlul şi o politică severă se îmbină cu superstiţiile, credinţa în simboluri şi premoniţii. Printre numeroase alte instituţii consacrate, un rol deosebit de important îl ocupă şi Palatul Viselor, locul unde sunt centralizate şi interpetate visele întregii populaţii a imperiului.

Conceptul de Palat al Viselor pleacă de la o idee simplă: divinitatea transmite relevaţia nu unui număr restrâns de „aleşi” şi oricărui om al imperiului, printr-un vis, menit să prezică viitorul. Dar cum să alegi o previziune, din sute de mii de vise fără importanţă? Aici intervine Palatul Viselor, un organ al statului menit să preia, să proceseze şi să interpreteze visele, pentru ca apoi să aleagă revelaţia.

În acest mecanism pătrunde la un moment dat şi Mark Alem, un descendent al familiei albaneze a Qypirilli-lor. Acceptat iniţial la „Selecţionare”, personajul avansează rapid la „Interpretare”, pentru ca spre finalul romanului să ocupe o poziţie fruntaşă. Niciodată nu devine clar pe ce criterii au loc aceste promovări. Mark Alem desfăşoară mai mult instinctiv o muncă ce îl absoarbe. Curând, lucrul devine chiar mai atrăgător decât realitatea. Când primeşte, după mult timp, prima sa zi liberă, personajul constată cu uimire că lumea şi-a pierdut din farmec. Faţă de universul colorat şi plin de semnificaţii al viselor, cafeneau cu veşnicii ei orbi, oraşul şi chiar familia par doar nişte etităţi şterse, nesemnificative. Asta până în clipa în care visul şi realitatea se contopesc. O relatare bizară, greu interpretabilă îi prevesteşte lui Mark Alem destinul propriei familii.

Cartea lui Kadare intrigă şi cucereşte. Prin modul său de a reda lucrurile, scriitorul transformă imposibilul în veridic. Un organ de neconceput în realitate devine perfect credibil în contextul descris de autor. Palatul Viselor nu este doar o instituţie dirijată de imperiu, el este instituţia care dirijează imperiul Marele Vis, ales săptămânal dictează sultanului deciziile, influenţând, în ultimă instanţă, politica statului. Dar dacă Marele Vis e fals? Şi ce se întâmplă cu cei care au nenorocul să viseze ceva considerat important? Într-o lume în care vânătorul poate deveni în orice clipă vânat, iar hazardul influenţează destine, oamenii sunt simplii pioni.

Numeroşi critici au văzut în „Palatul Viselor” o metaforă a regimului totalitarist. Pentru mine însă romanul este în primul rând o critică amară la adresa realităţii, în care absurdul naşte războaie iar oamenii mor într-un joc fără stăpâni.

Generalul armatei moarte- Ismail Kadare

Nu tu cauţi cartea, ci ea te găseşte pe tine. O axiomă care îmi este reconfirmată de acest roman. L-am avut în mână de vreo două ori, l-am returnat la bibliotecă fără să-l citesc. L-am împrumutat din nou. Am cochetat cu gândul să-l las în Timişoara, apoi, într-un impuls de moment, l-am strecutrat în geanta de voiaj. Am început să-l citesc în tren, şi deodată paginile au început să zboare. Un roman pe care îl credeam dificil şi plictisitor s-a dovedit o experienţă literară cu totul aparte.

Douăzeci de ani după al doilea Război Mondial, un general italian păşeşte pe teritoriul Albaniei. Îl însoţesc un preot şi un specialist. Nu vin cu intenţii războinice, dar acţiunea pe care urmeză să o întreprindă nu este lipsită de pericole, nici de dramatism: cei trei au fost însărcinaţi să dezgroape şi să identifice cadavrele a sute de soldaţi italieni căzuţi în război.

Generalul este încrezător, conştient de importanţa misiunii lui. Au informaţii precise, au fonduri suficiente. Nimic nu poate să meargă prost. Dar colindând o Albanie cufundată în primitivism, personajul constată că nu scoate la lumină doar cadavre, ci şi răni. Fapte petrecute cu două decenii în urmă încă mai găsesc răsunet în sufletul locuitorilor, umilinţele din trecut s-au transformat în cicatrici greu de ascuns. Impasibil la prezent, generalul se cufundă în amintiri ce nu-i aparţin; memoriile soldaţilor glăsuiesc din vechi jurnale de front, disperarea lor, dorinţele lor, utimele lor cuvinte se transmit unui om care experimentează sentimentul neputinţei şi dorinţa de a reinventa trecutul. Se vede în fruntea unei imense armate de schelete, câştigând bătălii, rescriind istoria. Se visează erou. Îl recheamă prezentul: un om îşi aduce viaţa tribut macabrei sale misiuni.

Drumul continuă, tot mai departe în Albania. Cruculiţele din dreptul numelor se înmulţesc, zeci de soldaţi morţi îşi încep lunga călătorie spre casă. Lipseşte Generalul Z, comandant renumit pentru brutalitate, omagiat în patrie, detestat în ţara în care s-a pierdut. 1,82 , doi dinţi de aur.

Treptat, locul visării este luat de o stare de exaltare, care devine periculoasă în clipa în care generalul soseşte pe nepusă masă la o nuntă a localnicilor. Ospitalitatea acestora este pusă la grea încercare şi nu toţi sunt dispuşi să tacă. Nu cei care au suferit în timpul războiului, nu cei care şi-au pierdut fiinţele iubite. În toiul nunţii, un sac aterizează la picioarele generalului. Un sac plin de oase, alături de un craniu în a cărui dantură încă mai strălucesc dinţii de aur. O mostră calcificată a urii şi a suferinţei ajunsă dincolo de limita suportabilului.

Într-un moment de necugetare, generalul aruncă sacul, dar gestul nu-l linişteşte, din contră. O nouă dramă interioară se conturează, imaginea sacului ajunge să-i bântuie prezentul.

Misiunea se încheie în modul clasic, cu multe discursuri şi strângeri de mână. Apoi, avionul ducându-l pe general părăseşte Albania, iar un vapor plin de oase îşi începe lungul drum către Italia.

„Generalul armatei moarte” m-a impresionat plăcut. În primul rând, prin modul în care este perceput timpul: faptele de arme vin şi se duc, iubiri se nasc în cele mai ostile condiţii, dar în final totul este acoperit de pământ. Oamenii sunt sortiţi efermerului, întregul lor destin se rezumă, în cel mai bun caz, la un jurnal pierdut într-un altfel de prezent.

Apoi, cartea mi-a trezit interesul pentru Albania, ţară pe care o cunoşteam cel mult din bancuri. Kadare descrie o lume care se luptă să supravieţuieacă, şi care îşi găseşte în ură resortul necesar pentru a merge mai departe. Locuitorii sunt irascibili şi umblă înarmaţi îndiferent de oră, dar se caracterizează în acelaşi timp prin ospitalitate şi respect pentru tradiţii.

„Generalul armatei moarte” este genul de roman care nu se uită. Ceva din esenţa lui îţi rămâne în minte, te bântuie, te fascinează sau te înspăimântă. În amintirile mele, „Generalul armatei moarte” va rămâne veşnic legat de un citat :

„Dacă o să mor, îmi spunea mereu, îngroapă-mă adânc, să nu mă găsească câinii. [...] Iar acum, că el era mort, scormonind în pământ, vorbeam şi eu de unul singur: n-ai grijă, te îngrop adânc, foarte adânc”.