Golful francezului-Daphne du Maurier

M-am apucat cu destul de puţin entuziasm de „Golful francezului” , având încă proaspătă în memorie dezamăgirea provocată de „Casa de pe ţărm”. Un rezumat citit în grabă nu pleda nici el în favoarea romanului: povestea de dragoste devenită şablon, dintre un pirat şi o femeie din înalta societate.

Apoi am început să citesc romanul, şi toate prejudecăţile s-au evaporat. M-am pierdut în povestea Donei, am savurat-o fără să o percep o clipă ca fiind excesiv de romanţioasă. La un moment dat, am încetat s-o mai văd ca o poveste de iubire. Mai mult decât dragostea, dorinţa de libertate este sentimentul care defineşte personajele, şi prin intermediul lor, cartea.

Sătulă de superficilitatea vieţii din Londra, Dona St. Columb decide să se retragă împreună cu copiii ei la Navron. Plecând, Dona nu se ascunde doar de o lume care o dezgustă, ci şi de propriul soţ, un om care, fără a avea vreun defect prea pronunţat, este totuşi complet lipsit de aspiraţii şi subtilitate.

Însă Navron-ul pe care tânăra femeia îl găseşte se diferenţiază substanţial de reşedinţa vizitată cu ani în urmă: neîngrijit, populat de un singur servitor, Navron este iniţial expresia supremă a părăsirii.

Abia sosită, Dona face o descoperire ciudată: în noptiera propriului dormitor se află o un volum de versuri şi o cutie de tutun. Toate indică faptul că un barbat a trăit acolo, însă William, servitorul, neagă tot.

Contrar aşteptărilor, tânăra femeie se împacă de minune cu autoimpusa izolare. Timp de săptămâni, ea trăieşte o viaţă fermecătoare prin lipsa de restricţii şi nici chiar zvonurile despre o bandă de piraţi nu par să o tulbure. Asta până când, într-una din plimbările ei singuratice, Dona se trezeşte prizoniera piraţilor. În aceste circumstanţe ciudate, ea îl întâlneşte pe căpitanul francez Jean-Benoit Aubery, conducătorul bandei. Departe de a se încadra în tiparul obişnuit al piratului barbar şi însetat de violenţă, francezul se dovedeşte mai degrabă poetic, plin de calităţi. Fără a exprima acest lucru în cuvinte, el înţelege perfect situaţia Donei. Tânăra este eliberată, nu înainte de a fi trecută pe lista echipajului, cu funcţia de băiat de serviciu.

Pe măsură ce timpul trece, între Dona şi Aubery se naşte o poveste de dragoste. Cu ajutorul lui William, Lady St. Columb devine, în ascuns, membru al bandei de piraţi şi chiar participă la o expediţie a acestora. Idila riscă să ia sfârşit în clipa în care soţul Donei apare la Navron. La scurt timp după aceea, francezul este prins.

În aceste circumstanţe, Dona îşi asumă un risc enorm şi devine, pentru ultima dată, „băiatul de serviciu”. Printr-un şiretlic, ea îl eliberează pe francez. Cei doi petrec o ultimă noapte în aşteptarea vaporului, iar în zori, visul se destramă. Romantici, dar realişti în acelaşi timp, ei acceptă că iubirea lor nu e sortită să se materializeze. Înfruntă despărţitea trişti, dar încrezători în puterea vindecătoare a timpului:

„E o casă în Bretania, spuse francezul, unde a trăit odată un bărbat pe nume Jean-Benoit Aubery. Poate că se va întoarce din nou acolo şi va îmbrăca pereţii goi din podea până în tavan cu desene de păsări şi portrete ale băiatului de serviciu. Însă cu trecerea anilor, portretele acestea se vor estompa şi nu se vor mai desluşi”

„Golful francezului” mi-a lăsat o senzaţie de gol în suflet. Este o carte care are darul de a frânge iluzii. Nu toate marile iubiri sunt sortite să se împlinească, şi nu toate idealurile triumfă în faţa rutinei. Totuşi, Dona nu este un personaj înfrânt, ci se consideră, în felul ei, o câştigătoare, tocmai pentru că, o perioadă scurtă de timp, a reuşit să îşi reinventeze propriul statut, să fie fericită în afara normelor. În anii monotoni care vor urma, ea va avea mereu amintirile drept tovarăşi. Amintirile, şi certitudinea faptului că undeva, într-un timp în afara timpului, o tânără şi un pirat stau îmbrăţişaţi în faţa focului.

Casa de pe ţărm-Daphne du Maurier

„Casa de pe ţărm” mi-a lăsat un gust amar. Mi-e teamă că tendinţa mea de a supralicita anumiţi autori, care m-au impresionat în trecut, mi-a cauzat o nouă dezamăgire. Daphne du Maurier, o scriitoare pe care o apreciam profund datorită romanelor „Rebecca” şi „Hanul Jamaica” a scăzut subit în ochii mei, după ce am citit „Casa de pe tărm”.

Ideea centrală a romanului este interesantă, însă prost valorificată. Dar, ceea ce este chiar mai rău, am ajuns într-un punct în care acţiunea a devenit previzibilă, în care anumite scene se repetau cu diferenţe abia sesizabile.

În centrul poveştii stă straina experienţă a lui Dick Young. Sosit în casa unui prieten, el acceptă să testeze un drog, cu proprietatea stranie că medicamentrul îl transportă cu şase sute de ani înapoi în trecut. Astfel, Dick devine martor la evenimente care au prea puţin de-a face cu propria lui realitate. Însă, când personajul ajunge să se implice afectiv, nutrind sinceră afecţiune pentru Lady Isolda Carminowe, prezentul lui Dick intră în criză.
În paralel, experimentând cu un drog mai puternic, prietenul lui Dick, Magnus, moare. Ignorând instrucţiunile lui Magnus, Dick continuă să experimenteze cu drogul, totul ducând treptat la o confuzie între cele două planuri, trecut şi prezent. Situaţia escalează în clipa în care personajul încearcă să îşi ucidă soţia, confundând-o cu un inamic din trecut. Este momentul în care întreaga poveste cu drogul iese la suprafaţă.
Dick încearcă să se regăsească în prezent însă atracţia faţă de trecut îl face să înghită o ultimă doză. Întors în trecut, personajul asisă la moartea lui Roger, cu care dezvoltase o puternică legătură. Perspectiva unei lumi sub semnul ciumei şi al violenţei îl fac pe Dick să accepte despărţirea definitivă cu trecutul, însă ultima doză a drogului are efecte neaşteptate.

Mai atractiv decât romanul însuşi mi s-a părut felul în care acesta a fost interpretat. Începând cu speculaţii referitoare la finalul deschis şi sfârşind cu eticheta “gay book” , cartea nu a fost ferită de nimic. Sincer, ultima interpretare mi se se pare cam forţată. Afecţiunea dintre Dick şi Roger, sau Dick şi Magnus, are la bază legătura cu o lume inaccesibilă altora, nimic purtând sugestia carnalului. Cei trei se deplasează într-un spaţiu în afara prezentului, devin martori la fapte de mult uitate. Astfel, Dick şi Magnus dobândesc o poziţie privileghiată în cadrul propriului prezent. Dar poate tocmai acestă încercare de violare a legilor timpului duce până la urmă la pedepsirea protagoniştilor. Ce ne învaţă această carte? Probabil să ne mulţumim cu propriul prezent, fără a căuta evadarea în iluzii…