Fata sălbatică-Linda Newbery

O carte care promite multe şi oferă puţine. M-am grăbit să judec „Fata sălbatică” după descrierea de pe copertă şi am inclus-o prosteşte în categoria unor romane de valoare gen „La răscruce de vânturi” sau „Rebecca”. Din acest motiv, dezamăgirea a fost de două ori mai mare.

Cartea începe destul de bine, însă ideea centrală se „dizolvă” relativ repede într-un şir de amănunte nu inutile, însă prost conturate. Apoi, registul stilistic dăunează mult atmosferei. Naraţiunea se realizează din nouă perspective, evenimente legate între ele sunt relatate de persoane diferite. Rezultatul este că suspansul este mult redus. Ce nu ştie Samuel Godwin, află sau deduce Charlotte Agnew. Pe la mijloc, „misterul” devine evident, iar următoarele zeci de pagini, chinuitoare. Aştepţi finalul, dar el nu mai vine, în schimb eşti compleşti de o serie de detalii aproape plictisitoare. Personajele sunt slab conturate, iar „fata sălbatică” e mai puţin sălbatică decât te-ai aştepta.

Despre ce e vorba, până la urmă? După moartea tatălui său, Samuel Godwin, un tânăr student la Şcoala de Arte Plastice se vede nevoit să renunţe la ambiţiile sale, pentru a accepta o slujbă de profesor de desen la conacul Fourwinds.

Încă din prima seară devine clar că lucrurile nu sunt ceea ce par. Samuel este întâmpinat de o tânără foarte tulburată, care se dovedeşte a fi Marianne Farrow, una dintre viitoarele sale eleve. Ulterior sunt introduse şi restul personajelor: Juliana Farrow, sora Mariannei şi Charlotte Agnew, însoţitoarea fetelor. În ceea ce-l priveşte pe stăpânul conacului, domnul Farrow, acesta rămâne mult timp o prezenţă discretă, a cărui personalitate reiese mai degrabă din contururile armonioase ale casei pe care o proiectase.

Dar şi casa ascunde mistere. Vântul de Vest, statuia pe care Marianne o meţionase într-un moment de rătăcire, lipseşte. De ce arhitectul care le proiectase a dispărut subit, şi de ce prima profesoară a fetelor a fost demisă? Sunt întrebări la care Charlotte şi Samuel caută răspuns. Dar nici Charlotte nu este ceea ce pare...

Dacă „misterul” mai e cum e, finalul dezamăgeşte cumplit. Nu transmite nicio emoţie. Personajele şi-au revenit miraculos în urma tristelor evenimente, iar singurul nefericit rămâne Godwin; constată că şi-a ratat viaţa şi porneşte pe un nou drum la vârsta când alţii culeg deja roadele muncii lor.

În ceea ce priveşte „fata sălbatică”, ea este redusă la un personaj comun, o artistă a perioadei de avangardă care duce o viaţă plină, dar totuşi banală. Până la urmă, Marianne Farrow este un personaj supralicitat, iar faptul că în traducerea în limba română, ea (sau tabloul ei) dau titlul romanului nu poate decât să dăuneze cărţii. Sincer, cred că titlul original se potriveşte mult mai bine: „Set in stone” . O poveste despre efemeritatea oamenilor şi tăria pietrelor...

Fata cu portocale-Jostein Gaarder

Citind „Fata cu portocale” am redescoperit plăcerea de a gusta din stilul lui Gaarder. E ceva în carţile sale, poate tonul în care sunt scrise, care transformă relaţia autor-cititor; nu mai lecturezi o carte, ci asculţi spusele unui prieten. Gaarder îţi atinge sufletul.

„Fata cu portocale” este o carte complexă, în ciuda dimensiunilor reduse. Debutează ca un roman fantastic, pentru ca, pe la mijlocul cărţii, toate întâmplările aparent inexplicabile să-şi găsească un răspuns. Din acel punct încolo, scrierea dobândeşte un vag iz de roman psihologic, finalul concetrându-se asupra unei întrebări existenţiale: am fi ales sau nu viaţa, dacă am fi ştiut cât de efemeră este?

Totul începe în clipa în care Georg Roed primeşte o scrisoare, scrisă cu ani în urmă de tatăl său, acum mort. În scrisoare, tatăl îi povesteşte fiului marea sa dragoste din studenţie. Dar nu este o idilă obişnuită, căci misterioasa fată cu portocale apare şi dispare, lăsând în urma ei doar noi speranţe. Apoi o promisiune: „Aşteaptă-mă şase luni şi voi fi a ta tot restul anului”. Incapabil să aştepte, tatăl lui Georg decide să o caute pe tânără. Când o găseşte, totul pare să capete sens, misterul se dizolvă într-o dragoste ce se vroia eternă. Dar un porumbel mort într-un şanţ pare a vesti o tragedie viitoare. Câţiva ani mai târziu, tatăl lui Georg se îmbolnăveşte. Conştient că va muri, îi scrie fiului său scrisoarea, ce se dovedeşte a fi mai mult decât relatarea unei poveşti de dragoste. Căci, pe măsură ce citeşte, Georg îşi redescoperă tatăl; sentimente filiale demult apuse se trezesc la viaţă pe măsura ce cuvintele unui mort aduc lumină în colţuri din trecut.
Finalul scrisorii conţine o întrebare: „Gândeşte-te că eşti undeva, gata să treci pragul către marea aventură acum multe miliarde de ani când totul a fost creat. Puteai alege dacă doreai să te naşti şi să trăieşti pe acestă planetă. Nu urma să ştii când vei trăi şi nici cât timp urma să fii aici, dar oricum nu ar fi fost vorba decât despre câţiva ani ... ce ai fi ales în caz că ar exista o autoritate supremă care să-ţi dea posibilitatea de alege? Ai fi ales ca odată să trăieşti o viaţă pe pămând, scurt sau lungă ... sau ai fi refuzat să participi la acest joc, pentru că nu acceptai regulile?” Este o întrebare care depăşeşte planul acţiunii din roman, care te urmăreşte, obligându-te să-i dai răspuns.

Am menţionat la început că tonul cărţii mi-a mers la inimă. Într-adevăr, din toate replicile răzbate o nemăsurată tandreţe, completată pe alocuri de melancolie. Gaarder crează toate aceste efecte fără a deveni siropos. Mai mult, el redefineşte momentul, cele mai banale gesturi sau imagini capătă o cu totul altă importanţă, în clipa în care devii conştient că s-ar putea să nu le mai vezi niciodată.

„Fata cu portocale” mi-a părut tabloul unei existenţe... O pânză pe care omul pictează elemente, dar constată, mult prea devreme, că i s-au terminat culorile...