Mângâieri străine-Ian McEwan

Am amânat recenzia acestei cărţi mult timp, în speranţa că ideile mi se vor „aşeza” puţin. Însă timpul nu m-a ajutat de data aceasta. Două săptămâni după terminarea lecturii cărţii, încă îmi este greu să emit o părere referitoare la calitatea ei sau la conţinutul ei în general. „Mângăieri străine” m-a lăsat pradă unei stări generale de confuzie. Mii de întrebări mi se învârt în cap, iar dintre ele se evidenţiază cu precădere una: „Ce mesaj doreşte Ian McEwan să transmită, de fapt?”. Până în prezent, scriitorul m-a impresionat prin duritate. Pare că îşi bate joc de toate aranjamentele societăţii, de toate sentimentele existente. Cumva, la Ian McEwan totul se termină în mod violent. Iar cititorul nu poate decât să fie uimit de întorsăturile aproape sinistre pe care le iau situaţii aparent banale.

„Mângăieri străine” nu face abstracţie de la tiparul mai sus menţionat. Aparent, Colin şi Mary trăiesc iubirea ideală. Exagerat de „modernă” şi ideală poate tocmai de aceea. Sunt impreună de şapte ani. Nu locuiesc împreună. Mary mai are şi doi copii. Totuşi, iubirea este intensă, trainică. Încrederea, totală. Îşi povestesc tot, inclusiv visurile, împart orice, de la ţigara de marijuana până la monotonia concediilor petrecute „ca la carte”. Au nevoie unul de altul şi ştiu asta.

Relaţia celor doi este bulversată în clipa în care, în cadrul unui concediu petrecut impreună, ei îl întâlnesc pe Robert. La prima vedere Robert nu este altceva decât un localnic excesiv de prietenos, în căutare de noi cunoştinţe. Treptat însă, el sfârşeşte prin a se inflitra în viaţa cuplului. Devine atotprezent, iar toate drumurile par a duce, într-un fel sau altul, către casa lui. O casă dominată de prezenţa lui Caroline, soţia lui Robert. Eficientă, politicoasă, curioasă până la indecenţă, sinceră şi totuşi de nepătruns, Caroline nu face decât să adâncească misterul cu privire la familia lui Robert. În aparenţă lucrurile sunt total transparente, toate gesturile pot fi interpretate ca un semn de bunăvoinţă, şi totuşi, Mary intuieşte ceva. Ce secret macabru poate ascunde o durere de spate? Care sunt cotele până la care poate ajunge sadismul uman? Şi cât de departe poate merge un om, din dragoste? Mary şi Collin sunt pe cale să afle răspunsurile la aceste întrebări. Iar aceste răspunsuri deschid calea către un final care bulversează, anulând în acelaşi timp tot ceea ce ştiam despre dragoste şi durere.

Mi-e teamă că descrierea de mai sus conturează mai mult un roman de prost gust, produs de serie al fabricii „hai să stoarcem lacrimi de la cititori impresionabili”. Nu e aşa. Rezumatul meu nu poate surprinde esenţa, nu poate reda tonul cu care Ian McEwan relatează totul. Stil de ziarist, ar spune unii. Eu însă nu pot decât să admir detaşarea cu care autorul descrie situaţii şocante. Poate el a acceptat ceea ce pentru mulţi este încă de neconceput: că în orice clipă, cotidianul poate naşte situaţii excepţionale, că evenimentele la care asistăm detaşaţi în faţa ecranului televizorului dobândesc o cu totul altă semnificaţie atunci când din martori, devenim pioni.

Amsterdam-Ian McEwan

O carte pe care finalul o salvează de la mediocritate.

Aş minţi dacă aş spune că „Amsterdam” m-a captivat. A devenit relativ repede clar că micul roman, deşi interesant conceput, nu are prea multe de oferit. În schimb, are avantajul de a fi o carte uşoară, care poate fi citită cu uşurinţă chiar în condiţiile unui ritm de viaţă mai alert. Poţi să te întrerupi din lectură oricând fără a avea senzaţia că ratezi ceva esenţial, şi poţi să revii în orice moment de libertate, conştient că vei fi atras într-o poveste care te îndepărtează de cotidian.

Totul începe la înmorântarea lui Molly Lane. Printre altele, la funeralii asistă şi Julian Garmony, politician în plină campanie, Vernon Halliday, redactor la un ziar şi Clive Linely, un compozitor celebru. Ce îi uneşte pe aceşti oameni? Faptul că fuseseră amanţii lui Molly, în diferite momente ale vieţii ei. Lucru care nu i-a împiedicat pe Clive şi pe Vernon să rămână cei mai buni prieteni, înainte şi după moartea femeii.

Moartea lui Molly are un efect ciudat asupra lui Clive, căruia îi declanşează teama de a înnebuni şi de rămâne la cheremul unor oameni care îi transformă în tot ceea ce nu ar vrea să fie. În aceste condiţii, Clive îi solicită lui Vernon să îl ucidă, de îndată ce ar remarca la el un semn de boală.

Însă nu se ajunge la asemenea dovezi de prietenie. Când Vernon primeşte de la George, soţul lui Molly, nişte poze care l-ar compromite definitiv pe Garmony, redactorul vede în ele şansa de a-şi salva ziarul. Însă se loveşte de opoziţia lui Clive, care consideră că un asemenea gest ar reprezenta o trădare faţă de Molly. Pentru prima dată în ani de zile, cei doi prieteni se ceartă. O tentativă de împăcare moare în faşă atunci când Vernon află că Clive a asistat la o tentativă de viol fără a interveni.

Situaţia escalează în clipa în care Vernon este demis de la ziar. În paralel, Clive este angajat să compună „simfonia mileniului” iar acest lucru îi îndepărtează pentru moment gândurile de la conflictele recente.

Ulterior cei doi prieteni se întâlnesc în Amsterdam pentru a uita de conflicte. Însă scopul declarat nu coincide mereu cu adevăratele întenţii ale oamenilor. Un pahar de şampanie marchează un dezonodământ cutremurător.

Ultimele pagini ale cărţii îi sunt dedicare lui George, un personaj care, deliberat sau nu, a fost ignorat pe tot parcursul romanului. „Lupul cel rău” care a izolat-o pe Molly în ultimele momente ale vieţii de societatea coloratăîn care se simţea atât de bine, apare deodată într-o cu totul altă lumină. Şi constatăm din nou că a clasifica un om drept „insignifiant” nu înseamnă că acesta încetează să existe sau că, într-un moment al vieţii, acţiunile sale nu vor sfârşi prin a ne afecta.