Cum să uiţi o femeie-Dan Lungu

Pe Dan Lungul îl îndrăgisem încă de la romanul „Sînt o babă comunistă”. Ironic, lucid, scriitorul reuşeşte să redea veridic românia postcomunistă. „Cum să uiţi o femeie” abordează însă o altă temă : amorul, of eternul amor.

Adi duce o viaţă cu nimic ieşită din comun: lucrează la un ziar unde se bălăceşte confortabil în mizeriile specifice presei din România, are o iubită şi îi cam bate vântul prin buzunare. O existenţă, dacă nu fericită, cel puţin acceptabilă. Asta până când Marga, iubita lui, dispare fără urmă. Un bilet ambiguu şi un mare gol. Din acest punct romanul se centrează pe perioada de „convalescenţă” oferind o imagine detaliată a etapelor pe care un om le parcurge până a găsi uitarea. Am spus un om. Totuşi, până spre sfârşitul cărţii este vorba, cel puţin aparent, despre două destine. Asemănătoare, însă lipsite de acel element-cheie care să ducă la o identificare a lor. Senzaţia de confuzie este sporită şi de registrul stilistic, o poveste fiind relatată la persoana întâi, iar cealaltă, la persoana a treia. Dezlegarea misterului vine abia spre final: „Nici nu bănuiam că de a doua zi aveam să fiu mai puţin singur. Mai mult de atât, că în curând voi putea vorbi despre „eu”ca despre „el”, că aveam să încep s-o uit cu adevărat pe Marga”.

Revenind la mecanismele uitării, personajul experimentează două modalităţi : uitarea prin aducere aminte şi... uitare prin religie. Cu ocazia unui reportaj, Adi cunoaşte membri unei biserici noprotestante. Printre ei îl identifică pe un fost coleg şi, aflat într-o situaţie disperată, decide să-i ceară acestuia ajutorul în găsirea unei locuinţe temporare. Astfel, Adi se trezeşte peste noapte musafir la un fost profesor de matematică, momentan mebru activ al congregaţiei. Ia contact cu viaţa religioasă şi este la un pas de a-şi schimba părerea despre „pocăiţi”. Deşi până la final nu devine clar dacă Adi se lasa convertit, anumite gesturi dau de gândit: donează bani pentru un copil bolnav şi începe să vadă mâna divinităţii peste tot.

Deşi nu egalează „Sînt o babă comunistă”, „Cum să uiţi o femeie” are un „ceva” care o transformă într-o carte bunicică. Şi până la urmă, este un mod plăcut de a lua contact cu unul dintre cei mai talentaţi autori români în viaţă.

Sînt o babă comunistă- Dan Lungu

Poate părea ciudat, la prima vedere, să încep seria mea de comentarii cu acest roman. Motivele care mă determină să fac acest gest, sunt, fără îndoială subiective şi se leagă în primul rând de sugestia unei prietene de a recomanda şi cărţi mai "accesibile" , cărţi care să te relaxeze. În al doilea rând, am observat singură că publicitatea sau lipsa de publicitate de care se bucură anumite scrieri nu reflectă întotdeauna valoarea lor.

"Sînt o babă comunistă" nu este ceea ce s-ar putea numi un roman valoros din punct de vedere literar. Dar poate tocmai în simplitatea acţiunii constă de fapt farmecul cărţii. Pe scurt, Dan Lungu, surprinde într-o ipostază cu totul nouă comunismul şi modul de viaţă din acea perioadă.
Personajul principal , Emilia Apostoaie, reprezintă modelul tipic de „babă comunistă” . Crescută la ţară, îndurând lipsurile specifice unei vieţi modeste, ea vede în noul regim şansa de a-şi îndeplini visul, acela de a se muta la oraş şi de a începe o nouă viaţă acolo.

Astfel, în ciuda obiecţiilor familiei, ea părăseşte satul natal şi, beneficiind de ajutorul unei rude, reuşeşte să termine o şcoală profesională , se angajează la o fabrică, se căsătoreşte şi are o fiică.
În cadrul romanului, viziunea autorului se împleteşte treptat cu cea a unui veritabli comunist. Lipsurile sunt privite ca ceva minor comparativ cu satisfacţiile pe care sistemul le oferă. Relatarea nu este lipsită de umor : modul în care acesta prezintă micile subterfugii la care muncitorii fabricii apelează pentru a dobândi anumite avantaje , precum şi povestirile fictive despre viaţa familiei Ceauşescu condimenteză romanul.
Dar autorul nu urmăreşte numai să prezinte un mod de viaţă . Situaţia dramatică cu care foştii „comunişti” se confruntă, într-o lume care a devenit de neînţels pentru ei subliniază faptul că orice schimbare se face treptat şi orice victorie va crea învinşi.

Emilia Apostoaie este un astfel de învins. Mânată de dorinţa de a recrea atmosfera acelor vremuri, ea constată cu stupoare că mentalitatea oamenilor s-a schimbat şi se trezeşte în postura de „babă comunistă”, incapabilă să se adapteze timpurilor noi.
Mai mult decât o relatare despre o perioadă controversată din istoria ţării, „Sînt o babă comunistă” este prilej de noi întrebări şi reflecţii. Şi poate, pe viitor, ne vom gândi de două ori înainte de a face pe cineva „comunist”.