Crimă şi pedeapsă-F.Dostoievski

Sunt puţini autorii care, în spaţiul restrâns al unei cărţi reuşesc să creeze un întreg univers care palpită, care se transformă. Dostoievski este unul dintre aceşti scriitori.

„Crimă şi pedeapsă” este, în viziunea multor critici, cea mai compactă carte a marelui scriitor rus, deoarece, spre deosebire de „Fraţii Karamazov” acţiunea din roman este centrată în jurul unui singur personaj, Raskolnikov.

Dacă în alte opere, precum „Eternul soţ” crima este privit ca o dovadă de primitivism, ca un produs al impulsului, în „Crimă şi pedeapsă” ea apare ca şi dreptul absolut al omului superior, al „supraomului” , faţă de omul inferior.

Raskolnikov, un student aflat la limita mizeriei, decide să ucidă o bătrână pentru a-şi însuşi bunurile ei. Ceea ce în prima fază este doar o idee, se transformă în cele din urmă într-un plan concret pe care personajul, parţial aflat sub imperiul bolii, îl duce la îndeplinire. Planul fiind atât de bine conceput, învestigaţiile determinate de asasinarea bătrânei nu se centrează în jurul lui Raskolnikov.

Dar dacă personajul a scăpat de pedeapsa oamenilor, nu a reuşit totuşi să adoarmă vocea propriei conştiinţe, în faţa căreia până şi cele mai puternice argumente îşi pierd sensul.
În cele din urmă, la îndemnul Soniei, o tânără prostituată, Raskolnikov se predă, marcând astfel o nouă etapă din viaţa sa.

Problematica romanului este diversă şi dărâmă într-un fel concepţii adânc înrădăcinate în literatură şi nu numai. Căci dacă, în general, omul îşi poate depăşi condiţia doar evoluând la un alt nivel intelectual, Raskolnikov descoperă că doar renunţând la anumite idei şi concepte deformate, poate deveni om . De fapt, cartea redefineşte însuşi conceptul de om, la acea personană capabilă să nu comită gesturi ale căror consecinţe, pe plan psihologic, sunt de nesuportat.

Fraţii Karamazov- F.M.Dostoievski

Recent am avut ocazia, după multe căutări, să îmi procur un exemplar din „Fraţii Karmazov” de F.M.Dostoievski . Curiozitatea mea era cu atât mai mare ţinând cont de reputaţia de care acest roman se bucură, unii considerându-l chiar cel mai reuşit roman al lui Dostoievski. Dar, ca în multe alte situaţii de acest gen, am preferat să pornesc la lectura romanului fără niciun fel de idei preconcepute.

Cartea în sine, este, din punctul meu de vedere mai mult oglinda unor tipologii decât istorisirea unei crime. Din contră, în multe privinţe acţiunea trece pe planul doi şi ideea, redată de mâna unui scriitor mai puţin talentat, ar fi putut fi rezumată fără mari dificultăţi: Feodor Pavlovici, tată a trei copii este asasinat. Toate dovezile par a-l indica drept principal suspect pe Dmitri Feodorovici (Mitea), cel de-al doilea fiu al lui Feodor Pavlovici . Urmeză un proces în cadrul căruia Mitea, deşi nevinovat, este condamnat, finalul cărţii surprinzând încercările celorlalţi doi fraţi (Aleoşa şi Ivan Feodorovici) de a-i facilita lui Mitea evadarea.

Ceea ce individualizează romanul este analiza detalitată a unor caractere, s-ar putea spune definitorii pentru o anumită epocă. Astfel îl avem pe Mitea, pradă unui puternic zbucium interior, principiile morale cu care personajul ar vrea să se identifice intrând deseori în conflict cu latura sa impulsivă, care îl indeamnă să facă gesturi necugetate, ce în final se dovedesc a-i fi fatale.

Aleoşa, pe care autorul îl consideră personajul principal al romanului este opusul lui Mitea. Dotat cu un caracter deosebit, Aleoşa împrumută darul scriitorului de a „citi în suflete” şi se dovedeşte cel mai temperat caracter.

Feodor Pavlovici apare în ipostaza de tată denaturat, dedat viciilor, dar şi în cea de „măscărici”, cum se autocaracterizează. Prin construcţia lui, el ilustreză în mod strălucit efectele pe care banul şi un mod de viaţă pus sub semnul plăcerilor le pot avea asupra unui om.

Restul personajelor, pe care scriitorul le introduce gradual în roman, contribuie atât la definirea unor tipologii cât şi la schiţarea imaginii orăşelului tipic rusesc , la evidenţierea unor probleme de ordin moral pe care societatea este deseori tentată să le ignore.

Deşi poate părea un roman mai „greu digerabil” , „Fraţii Karamazov” figurează pe lista mea de recomandări ca unul dintre cele mai complexe şi bine-scrise romane pe care le-am citit până acum.