Moll Flanders-Daniel Defoe

„Moll Flanders” a reprezentat o variaţie binevenită în lecturile mele. Mai presus de toate cartea l-a reabilitat, în ochii mei, pe Defoe. Nu mă număr printre aceia care văd în „Robinson Crusoe” o capodoperă, de fapt cartea mi s-a părut aşa de plictisitoare încât nu am reuşit să o citesc niciodată până la capăt. Mă aşteptam ca celelalte lucrări ale autorului să fie scrise în cam aceeaşi manieră, dar m-am înşelat. Romanul a reuşit să mă acapareze, fără însă a-şi realiza scopul declarat, aceea de a fi o lucrare cu scop moralizator.

Nu are sens să prezint un rezumat al cărţii, în condiţiile în care titlul, în forma s-a originală, oferă destule lămuriri asupra acţiunii: „Întâmplările fericite şi nefericite ale vestitei Moll Flanders, care s-a născut la Newgate şi care, de-a lungul unei vieţi de nesfârşite peripeţii, vreme de şaizeci de ani, fără a mai pune la socoteală şi copilăria, a fost doisprezece ani târfă, de cinci ori măritată (din care o dată cu propriul ei frate), doisprezece ani hoaţă, opt ani deportată în Virginia, iar în cele din urmă a ajuns să trăiască în belşug şi cinste şi a murit în pocăinţă. Scrise după propriile ei istorisiri”.

O simplă poveste despre o hoaţă capătă valenţe cu totul noi în contextul vremii în care a fost scrisă. O vreme în care, unica şansă de „căpătuire” a unei femei sărace o reprezenta căsătoria. Recunosc, m-a uimit uşurinţa cu care personajul acceptă mereu alţi bărbaţi în viaţa ei, fără ca acest lucru să-i provoace un minim de repulsie. Citind, am trăit cu impresia că, odată depăşită faza primei mari iubiri, pentru Moll Flanders dragostea a devenit ceva de la sine înţeles, un atribut firesc al oricărei legături, ale cărui origini nu trebuie căutate.

Însă ceea ce m-a şocat cu adevărat a fost indiferenţa personajului şi chiar a autorului faţă de ideea de maternitate. Căci, deşi autorul nu ezită să-şi manifeste, în prefaţă, dezaprobarea faţă de modul de viaţă al lui Moll Flanders, el nu pomeneşte un cuvânt despre copiii pe care personajul i-a abandonat, fără urmă de regret. Fără a avea pretenţia ca orice eroină să fie implicit şi o Fantine, consider totuşi că în acest punct autorul şi-a ratat cartea. Blamează toate viciile posibile, de la curvie până la hoţie, şi omite, deliberat sau nu, abandonul de copii. Scena reîntâlnirii dintre Moll şi unul dintre fiii ei mi s-a părut, din acest motiv, oarecum forţată.

Totuşi, în ciuda unor mici imperfecţiuni, impresia generală asupra cărţii este una favorabilă. Episoadele în care Moll relatează micile ei hoţii constituie pasaje de-a dreptul savuroase. Dar, mai presus de toate, cartea lansează şi maximă celebră: „cele care cedează când li se propune […] sunt cu un pas înaintea celor cărora nu li s-a propus niciodată să cedeze şi cu doi paşi înaintea celor care cedează înainte de li s-a propus”. Pentru mine, „Moll Flanders” este, mai presus de toate, povestea unei femei care nu s-a lăsat învinsă de viaţă, care a ştiut să profite, fie şi în dauna moralităţii.