Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet-Gabriel Garcia Marquez

„Incredibila şi trista poveste...” este al doilea volum de povestiri al lui Marquez pe care îl citesc, după „Ochi de câine albastru”. Diferenţele dintre cele două cărţi sunt notabile. Dacă „Ochi de câine albastru” oferea o colecţie de povestiri abstracte, greu de interpretat, în „Incredibila şi trista poveste...” identificăm cu uşurinţă stilul lui Marquez, un stil purtând puternica amprentă a lumii din care provine autorul.

Deşi alcătuit din şapte povestiri distincte, volumul este totuşi omogen. Ne transportă în acea lume plină de contraste a Americii de Sud, în satele de la marginea deşertului sau a mării, unde timpul pare a devora în calea lui tot. Din când în când mai răsuna de la un patefon vechi o melodie care aminteşte oamenilor de trecut, din când în când fantasticul apare, pentru a dispărea din nou în întunecimea de nepătruns a mării sau în labirintul deşertului.
Întregul univers poartă amprenta unei bunăstări demult pierdute, a unui lux şi a unui exotism de care mai amintesc doar vag păsările, captive în veşnicele lor colivii.
Ultima poveste, purtând chiar titlul volumului, condensează între paginile ei, toate elementele acestei lumi aflate la pragul fantasticului.
Într-o veche casă din mijlocul deşertului, trăiesc Erendira şi bunica ei. Însă când vântul nenorocirii începe să bata, vechea locuinţă ia foc, iar pentru Erendira vine tipul să-şi plătească datoriile.
Obligată de bunica ei să se prostitueze, tânăra devine curând vestită. În jurul cortului ei ia naştere un sat, iar de departe vin oameni pentru a-i încerca farmecele. Furată de călugări şi închisă într-o mănăstire, Erendira întâlneşte pentru scurt timp fericirea, dar bunica ei reuşeşte să o ia din nou în stăpânire. În urma unei tentative de fugă, „datoria” Erendirei creşte iar. În faţa perspectivei unei vieţi de sclavie, ea întrevede o singură soluţie, aceea de a specula dragostea lui Ulise, un indian care cunoaşte pentru prima dată fiorii dragostei.

Marquez a reuşit din nou să mă farmece. Povestirile lui m-au făcut să uit de prezent, m-au făcut să simt mirosul de trandafiri al mării şi dogoarea deşertului. Dar mai mult de atât, m-au transportat într-o lume în care îngerii mai poposesc din când în când în curţile oamenilor, iar morţii îşi trăiesc proprii lor ani de glorie, undeva, pe fundul întunecat al oceanului.

Toamna patriarhului-Gabriel Garcia Marquez

„Literar, cartea mea cea mai importantă, cea care poate să mă salveze de la uitare, este Toamna patriarhului” afirma G.G.Marquez într-una din conversaţiile sale cu Plinio Apueyo Mendoza.

Nu am reuşit să desluşesc sensul acestei afirmaţii în timp ce citeam cartea. Recent însă, încercând să definesc impresia pe care mi-a lăsat-o romanul am constatat uimită că, în locul unui vag sentiment de plictiseală cauzat de fraze kilometrice, regăseam acum un sentiment de plinătate. „Toamna patriarhului” mi-a oferit satisfacţia de a cunoaşte singurătatea în toată amploarea ei. M-a transferat într-un univers fictiv, care devenea totuşi ciudat de real pe măsură ce mâna autorului plasa fapte, senzaţii şi personaje.

Dorinţa autorului a fost aceea de a scrie o carte despre singurătatea izvorâtă din putere. Eu cred că a reuşit mult mai mult: a reuşit să deformeze timpul, să-i atribuie proporţiile înspăimântătoare ale unei eternintăţi devoratoare. E greu să fii singur când totul în jurul tău se schimbă. E chiar mai greu să fii singur într-o lume în care toţi percep schimbarea, în afară de tine. Paradoxal, Marquez reuşeşte să construiască o lume în care unicul element de stabilitate, generalul, nu îşi conştientizează şi nu îşi valorifică poziţia. La general toate acţiunile pornesc din inerţie, securitatea unei poziţii nerevendicate compensează orice necesitate de a gândi. De aici şi nefericirea generalulului, din lipsa de necesitate de a se lupta cu destinul.

S-a speculat deseori că „Toamna patriarhului” ar ilustra, în linii mari, realităţile politice ale vremii. Nu sunt în măsură să infirm aceste speculaţii. Totuşi, nu pot să nu remarc faptul că un general precum cel din roman nu trebuie căutat neapărat la conducerea unui stat. Căci, în esenţă, generalul este personificarea oricărui om lipsit de idealuri, oricărui om incapabil să simtă, să guste cele mai banale plăceri. Meritul lui Marquez nu constă în a contura un personaj deosebit, ci în a-i recunoaşte însuşirile între miile de trăsături caracteristice oricărui om. Merquez nu a creat, ci a recompus.

„Toamna patriarhului” se va dovedi un roman dificil pentru cei incapabili să-i surprindă esenţa. Este un roman a cărui lectură cere, în primul rând, răbdare. Apoi, un oarecare spirit de pătrundere. Este un labirint al cuvintelor, prin care te rătăceşti fără voie. Dar, dacă ai curajul să ieşi la liman, vei cunoaşte, poate, un alt mod de a judeca oamenii, în funcţie de propria lor capacitate de a se face fericiţi.