Toţi oamenii sunt muritori-Simone de Beauvoir

Simone de Beauvoir reuşeşte să mă surprindă din nou, într-un roman care îmbină obiectivitatea critică a scriitoarei cu evenimente din sfera fantasticului.

Viaţa lui Regine, o tânără actriţă, se schimbă dramatic în clipa în care îl întâlneşte pe Fosca, un om după toate aparenţele nebun. Dar Fosca nu e nebun, ci nemuritor. Regine decide să îl cucereacă pentru a-şi eterniza, prin amintirile lui, propria viaţă. Dar, deşi iniţial receptiv la modul de viaţă pe care Regine i-l propune, Fosca se retrage curând în propria lui lume, o lume în care frumuseţea, gloria, sau amintirile, fiind efemere, nu au nicio valoare. Ulterior Fosca o părăseşte pe Regine.

Incapabilă să accepte despărţirea, tânăra îl caută pe Fosca şi sfârşeşte prin a asculta povestea vieţii lui. O viaţă complexă şi totuşi, lipsită de satisfacţii de durată.

Aflat iniţial la conducerea unui mic oraş din Italia, Carmona, Fosaca primeşte de la unul dintre oamenii pe care îi osândise la moarte o sticlă cu elexirul nemuririi. Decis să realizeze lucruri mari, personajul bea lichidul. Timpul îşi pierde astfel puterea... Decenii la rând, Fosca apără şi extinde teritoriile Carmonei. Când gloria dobândită nu-l mai satisface îşi întemeiază o familie, hotărât să-i ofere fiului său, Antonio, cel mai de preţ dar: fericirea. Însă pentru Antonio, fercirea nu înseamnă o viaţă trăită în plăceri ci una pusă în slujba unui ideal. Când Antonio moare în luptă, Fosca părăseşte Carmona hotărât să construiască un mare imperiu, să devină „stăpânul universului”. Dar, ajuns în America, el constată că, în loc să unească, a distrus ... Destinul băştinaşilor torturaţi de conquiztadorii spanioli îi dovedeşte personajului că a uni oamenii ţine de utopic. Începe să călătorească, se alătură unor exploratori, dar propria lui nemurire îi îngrădeşte accesul la cele mai fireşti plăceri: Fosca este incapabil să aibă un ideal, deoarece mereu idealul va pieri înaintea lui.

Stabilit la Paris, personajul încearcă să adopte destinul unui muritor: acunzându-şi nemurirea, el se căsătoreşte, îşi întemeiază o familie, se ocupă de ştiinţă. Dar din nou, timpul îşi intră în drepturi: soţia şi copiii lui Fosca mor, nepoţii la fel, doar el rămâne prizonier al vieţii. Participă la revoluţii , adoarme timp de 60 de ani, fără a mai găsi satisfacţie în nimic.

Odată cu sfârşitul poveştii, Fosca o părăseşte pe Regine. Finalul romanului o surprinde pe aceasta debusolată, rănită, victimă a efemerităţii.

Mă aşteptam ca romanul să mă întristeze, să mă facă să-mi condamn propriul statut. S-a întâmplat exact contrariul. Am constatat că moartea nu ne răpeşte, ci ne dăruieşte ... şanse, iluzii, sentimente, toate valoroase tocmai datorită efemerităţii lor...

Femeia sfâşiată – Simone de Beauvoir

O carte care mi-a provocat un şoc...

Până acum, eram conştientă de faptul că orice lectură impune un grad de implicare emoţională. Dar nimic nu m-a pregătit pentru ceea ce aveam să întâlnesc în această carte. Cele două zile în care am citit-o au fost un chin... Nu pentru că romanul ar fi fost slab, din contră. „Femeia sfâşiată” s-a infiltrat în mine, făcându-mă să percep povestea nu prin ochii unei adolescente abia trecute de majorat, ci prin cei ai unei femei în vârstă ... Este simplu să accepţi destinul unui personaj, să-l compătimeşti sau să-l admiri, să-l înţelegi sau să-l dezaprobi. Dar când frustrările personajului devin propriile tale frustrări, când experimentezi, citind, neputinţa, gelozia, dezorientarea unei femei, când ajungi să suferi din caza unor lucruri care nici nu ţi s-au întâmplat, graniţa dintre ficţional şi real dispare.

Dacă aş fi citit, pe undeva, rezumatul romanului, l-aş fi catalogat rapid drept lamentaţiile unei babe şi nici nu l-aş fi atins. Căci cartea nu prezintă nimic ieşit din comun... Deşi alcătuită din trei povestiri de dimensiuni relativ reduse, romanul se prezintă ca un tot. Povestea centrală, intitulată sugestiv „Femeia sfâşiată” , prezintă destinul lui Monique, o femeie aflată în toamna vieţii. Existenţa ei este dată peste cap în clipa în care soţul , Maurice, îi mărturiseşte că are o amantă.
Concepută sub forma unui jurnal, povestea urmăreşte degradarea treptată a unei relaţii sortită să dureze „veşnic”. Este un sfârşit pe care Monique refuză să-l accepte. Mulţumindu-se cu tot mai puţin, acceptând concesii şi trăind cu speranţa unei împăcări miraculoase, personajul ilustrează perfect femeia incapabilă să-şi găsească o identitate şi o viaţă proprie în afara soţului. Devine un om pentru care timpul s-a scurs, pentru care viitorul nu mai există, deoarece trecutul a abandonat-o.

Citind romanul, am ajuns să mă întreb care a fost de fapt intenţia autoarei : să prezinte destinul unei femei sfâşiate sau din contră, să transforme cititoarea în această femeie, făcând-o părtaşa unei suferinţe pe care nimeni, niciodată n-ar trebui s-o simtă: aceea de a fi părăsit, atunci când viitorul nu-ţi mai rezervă nimic decât incertitudini. Nota de la finalul romanului pare să-mi infirme ambele ipoteze : „Cititoarele primei ediţii ... s-au grăbit să le compătimească pe protagoniste, recunoscându-le slăbiciunile, în sfâşierile lor interioare şi în aparentele lor resemnări. Autoarea a protestat faţă de această interpretare care nu numai că-i trăda convingerile, ci transforma luciditatea critică a celor trei texte într-o nostalgică neputinţă”.