Doctor Faustus-Thomas Mann

Pentru prima dată în viaţă, regret că nu m-am implicat ceva mai mult în studiul teoriei muzicale. Lacunele într-un domeniu care în mod normal mă lasă indiferentă, m-au împiedicat acum să apreciez la adevărata sa valoare un roman fără îndoială, strălucit.

Romanul are în centrul său biografia (fictivă) a compozitorului Adrian Leverkühn, povestită de către prietenul său, Serenus Zeitblom.
Născut dintr-o familie de germani din Kaisersaschern, Adrian manifestă, încă de timpuriu, o neobişnuită capacitate de asimilare, o uimitoare putere de înţelegere. Se familiarizează în timp record cu numeroase ştiinţe, însă în final paşii îi sunt îndreptaţi către studiul teologiei. Interesul este de scurtă durată, personajul abandonând curând teologia în favoarea muzicii. Totuşi, anii petrecuţi la universitatea din Halle rămân ani de cotitură, marcând o primă legătură a viitorului compozitor cu sfera demonicului.
Ulterior, Adrian se mută la München, unde se apropie de Rudi Schwerdtfeger care îi va deveni peste ani prieten intim. Adevărata perioadă de avânt artistic începe abia când personajul se mută la Pfeiffering, o mică localitate ce îl va găzdui timp de aproape 20 de ani.
Că talentul lui Adrian are origini demonice devine clar cel mai târziu în clipa în care Serenul intercalează, în biografia prietenului său, o conversaţie pe care compozitoul o avusese cu însuşi diavolul. Fără a-i da putinţa de a alege, diavolul în garantează personajului 24 de ani de inspiraţie şi succes, la terminarea acestei perioade Adrian având de înfruntat un şir lung de suferinţe. Până la urmă, preţul gloriei se dovedeşte mult mai mare: permanente migrene, precum şi urmele unui sifilis contractat la Halle, obligă personajul să se cufunde tot mai mult în întuneric şi izolare. O tentativă de căsătorie moare în faşă, Adrian fiind trădat în cel mai parşiv mod. De altfel, iubirea de orice fel pare a-i fi interzisă artistului. Nepomuk, nepotul lui Adrian, soseşte la Pfeiffering pentru a se vindeca, însă prezenţa unchiului său se dovedeşte fatală. Un destin care şi-a făcut o vocaţie din a pedepsi, curmă prematur viaţa micuţului.
Conştientizându-şi în sfârşit destinul, Adrian se cufundă tot mai mult în muzică. Îşi scrie opera finală, “Lamentaţiile lui Doctor Faustus” , care se vrea o confesiune. Însă spovedania publică nu aduce mult-aşteptata uşurare. Oripilaţi, spectatorii dispar unul câte unul. Şi, înainte de a intona finalul magnificei sale opere, Adrian este lovit din senin de boală. Cu capul rezemat de clapele pianului, adevăratul Adrian Leverkühn îşi trăieşte ultimele momente. Căci boala aduce cu ea o “întoarcere în copilărie”. Personajul uită tot trecutul şi îşi petrece restul zilelor în Kaisersaschern, unde primeşte ocazional vizita lui Zeitblom.

Zeitblom… M-a intrigat mai mult chiar decât Leverkühn. Căci dacă evoluţia lui Adrian îşi găseşte justificarea în aspiraţia oricărui om superior către absolut, poziţia lui Serenus pare mult mai ingrată. Îşi întemeiază o familie şi simulează omul fericit, mulţumit de propria-i existenţă, când de fapt centrul vieţii sale rămâne Adrian. Dragoste, sau doar atracţia pentru ce pare de neînţeles? Probabil un pic din amândouă. Cert este că Zeitblom trăieşte permanent în umbra lui Adrian, îşi însuşeşte suferinţa acestuia şi trăieşte, în final, cea mai puternică dezamăgire: este abandonat de propriul său idol, din imaginea mult-iubită mai rămânând doar un înveliş fără substanţă, un om care şi-a uitat identitatea.

Un alt lucru interesant este faptul că drama lui Adrian îşi găseşte echivalentul în prezentul naratorului. În ambele cazuri, asistăm la o lume în colaps: pe de o parte, universul interior în plină destrămare a lui Leverkühn, pe de altă parte, o lume pierdută în haosul celui de-al doilea Război Mondial. Iar in mijlocul lor, Serenus: eternul martor, a cărui singură consolare a rămas scrisul.

Cum am scris Doctor Faustus-Thomas Mann

Până acum îl apreciam pe Mann ca scriitor. După lectura acestei cărţi însă, simpatia mea s-a extins şi la nivelul individului. Iar Mann a devenit pentru mine un model, un om cu o vastă cultură literară şi o personalitate marcantă a vremii sale.

În încercarea de a evoca contexul şi perioada în care fusese scris „Doctor Faustus”, Mann sfârşeşte prin a ne prezenta un fragment important din propria sa viaţă. Este vorba despre anii pe care, fugind de regimul nazist şi de o Europă cuprinsă de război, scriitorul îi petrece în America.

Deşi ajuns la vârsta de 70 de ani, Mann nu încetează să joace un rol important în viaţa culturală a Americii, rămânând în acelaşi timp una dintre vocile care se pronunţa cu hotărâre împotriva regimului lui Hitler. În aceeaşi perioadă, scriitorul pune bazele a ceea ce consideră a fi unul dintre cele mai importante proiecte literare ale sale: „Doctor Faustus”. Încă nu îmi este clar dacă dragostea pentru muzică sau atracţia pentru mitul lui Faust sugerează autorului tema. Cert este că el începe un lung proces de documentare în ale muzicii, în cadrul căruia beneficiază de concursul unor mari personalităţi ale vremii, precum compozitorii Arnold Schoenberg, Igor Stravinski sau Hanns Eisler. Totuşi, principalul „mentor” al lui Mann rămâne, în această perioadă, Theodor Adorno. Interesant este că modul în care autorul îşi inchipuia opera finală a lui Adrian Leverkühn, “Lamentaţiile lui Doctor Faustus” , a fost respins de Schoenberg, care considera o astfel de operă dificil, sau chiar imposibil de realizat.
Dar procesul de documentare are în vedere nu numai partea de teorie muzicală, ci şi scene-cheie ale romanului. Astfel, episodul în care Leverkühn se îmbolnăveşte de sifilis este inspirat din biografia lui Nietzsche, iar personajul Nepomuk se aseamănă, în multe privinţe, cu mult-adoratul nepot al lui Mann.

Ce am admirat la Mann a fost, în primul rând programul strict de lucru pe care şi-l impunea, autodisciplina care îi carateriza acţiunile.
Aş merge mai departe, afirmând că scriitorul mi-a dat impresia unui familist convins. Întovărăşit permanent în călătoriile sale de soţie, având o relaţie excelentă cu toţi cei şase copii ai săi, nutrind o admiraţie nedisimulată faţă de fratele său, scriitorul Heinrich Mann, autorul pare prototipul omului cu o viaţă de familie liniştită şi bogată în satisfacţii. Între timp, mi-au ajuns la ureche şi zvonurile care afirmă că Mann ar fi fost homosexual. De prisos să spun că în carte nu găsim nicio referire la acest subiect. Găsim, în schimb, pagini întregi despre război şi politică. Printre altele, şi o emoţionată evocare a morţii lui Roosevelt, faţă de care Mann avea un adevărat cult. Ca de altfel, faţă de tot ce însemna America … Autorul nu ezită să îşi manifeste entuziasmul faţă de “ţara tuturor posibilităţilor”. Semnificativ devine, în acest context, episodul în care, obligat fiind să se opereze, scriitorul are pentru prima dată tangenţă cu sistemul sanitar. Admiră sincer eficienţa anumitor “leacuri-minune” şi se extaziază în faţa cordialităţii manifestată de personalul spitalului.

“Cum am scris Doctor Faustus” mi-a deschis gustul pentru (auto)biografii. Poţi învăţa enorm citind o carte. Dar dacă ţineam cont că majoritatea scriitorilor „varsă” în operele lor doar o parte din imensa lor bogăţie sufletească, devine imperios necesar să le înţelegem viaţa. Învăţăm nu de puţine ori să desluşim astfel adevăratul sens al unor opere, citim printre cuvinte ceea ce autorul a omis să ne spună. Şi, din când în când, întâlnim oameni al căror mod de viaţă inspiră . Man e unul dintre ei.

Muntele vrăjit-Thomas Mann

În clipa în care m-am apucat de „Muntele vrăjit” m-am gândit: iată o carte dificilă. Adică genul acela de carte care îţi epuizează resursele, care te conduce printr-un labirint de fapte aparent nesemnificative, toate acestea pentru a contura o lume, un personaj. Nu puteam prevedea în acel moment puterea acelei lumi... „Muntele vrăjit” mi-a invadat spaţiul, a impus prezentului meu, propriul său timp, un timp răbdător, în care oamenii se pot dezvolta fără grabă.

Acţiunea vizează destinul lui Hans Castorp, un inginer aspirant. În timpul unei vizite pe care o face vărului său Joachim Ziemssen, bolnav de tuberculoză, la sanatoriul „Berghof” Hans Castop face cunoştinţă cu un mediu complet diferit de cel din care provine. O lume în care timpul şi-a pierdut relevanţa, în care evenimentele cruciale precum moartea sunt ignorate iar fiecare personaj trăieşte în propriul său microunivers, bucurându-se de libertatea pe care boala i-o oferă.
Plecarea lui Hans Castorp este împiedicată de un început de tuberculoză. Devenit peste noapte din simplu vizitator, pacient, personajul începe un lung proces de „aclimatizare”; adoptă obiceiurile pacienţilor, leagă prietenii cu aceştia şi îşi dedică lungile perioade de repaos unor preocupări din cele mai diverse, de la discuţii cu umanistul Settembrini şi radicalul Naphta până la studiul botanicii şi anatomiei.
Şederea personajului se prelungeşte treptat, în funcţie de capriciile bolii, ajungând, în final la o durată de şapte ani. Este momentul începerii războiului, momentul în care o existenţă în afara timpului devine imposibilă. Renunţând la toate preocupările sale de până atunci, Hans Castor se abandonează vârtejului, devenind combatant. Scena finală îl surprinde alergând printre tranşee, către un deznodământ incert.

„Muntele vrăjit” reprezintă primul meu contact cu Mann şi, trebuie să recunosc, autorul m-a uimit. Ceea ce în alt mediu ar fi fost cu totul de neconceput, devine posibil datorită îndemânării autorului, care creează, la adăpostul munţilor, o lume care se conduce după legi proprii, o lume în care se pot întâlni cele mai curioase tipuri umane. De altfel, s-a speculat mult în ceea ce priveşte personajele. Personal, n-aş merge atât de departe încât să le încadrez într-o anumită categorie. Pentru mine, personajele lui Mann, sunt, în ultimă instanţă, oameni animaţi de un scop comun: acela de a-şi trăi propriu avânt romantic în singurului loc care le permite acest lucru. Începând cu Joachim, care îşi sacrifică sănătatea pentru datorie şi sfârşind cu Naphta, care, incapabil să ucidă, se sinucide, toate caracterele se închină pe altarul unei idei. Singurul inconsecvent şi, până la urmă, singurul inadaptat, rămâne Hans Castorp. Încearcă să se dezvolte, să îşi cultive o pasiune, însă eşuează, pentru că este prea complex ca să se abandoneze unei singure idei. Am putea spune că „Muntele vrăjit” este o poveste despre căutarea unei identităţi. Dacă această identitate a fost găsită rămâne, până la final, un mister. Cât de multe are în comun Hans Castorp cel care calcă peste cadavre cu tânărul însetat de cunoştere este greu de apreciat. Dar poate că totul este doar o glumă macabră a autorului care, după ce conduce printr-un labirint de evenimente menite să dezvolte caracterul, ne readuce în realitatea prea puţin vrăjită a prezentului, unde toată cunoaşterea nu serveşte la nimic în faţa salvelor de tun şi a luptei disperate pentru existenţă ...

Lista lui Schidler-Thomas Keneally

Am descoperit „Lista lui Schindler” într-o cutie veche de cărţi abandonată în garaj alături de alte lucruri socotite inutile. Când l-am găsit mi-am putut reprima cu greu o exclamaţie de surprindere. Căutasem de mult romanul, în biblioteci şi librării, fără niciun rezultat, iar acum îl descopeream în propria-mi casă. Am început să-l citesc chiar atunci, ghemuită printre cutii. Şi nu l-am mai putut lăsa din mână.

„Lista lui Schidler” prezintă povestea reală a unui industriaş german, Oskar Schindler, care, în anii sumbrii ai Holocaustului, a salvat vieţile a peste 1000 de evrei polonezi. Dar mai mult, romanul ne introduce într-o lume pentru mulţi de neînţeles. O lume în care simplul fapt de a te fi născut evreu echivalează cu o condamnare, o lume în care „mâine” nu este altceva decât o mare incertitudine.

Thomas Keneally nu şi-a propus să creeze un erou. Oskar Schindler este în egală măsură salvatorul evreilor, cât şi un om cu o viaţă conjugală ratată, dedat plăcerilor trupeşti. Aşa cum soţia industriaşului avea să afirme, „ Oskar nu a făcut nimic uimitor înainte de război şi nici după aceasta nu s-a remarcat în vreun fel. Prin urmare, era norocos că în acea eră sălbatică dintre 1939-1945 întâlnise nişte oameni care îi dăduseră prilejul să-şi descopere talente ascunse”.

Dar romanul nu conturează doar un personaj, ci o întreagă perioadă istorică marcată de haos. Viaţa din interiorul ghetoului este minuţios descrisă, iar destinele evreilor devin oglinda clară a abuzurilor. Apar scene cu câini-lupi antrenaţi să ucidă evrei şi doctori care preferă să ucidă pacienţii decât să-i lase pe mâna SS-iştilor. Dar toate aceste imagini pălesc în comparaţie cu descrierea atrocităţilor care au loc în lagăre:evrei ucişi din simpla plăcere de a ucide, copii duşi la Auschwitz pentru a servi experimentelor medicale, bătrâni obligaţi să disimuleze boala pentru a rămâne în viaţă. E un roman care nu poate să nu şocheze.

Ghidul manierelor moderne-Thomas Blaikie

Dacă în trecut manierele reprezentau o trăsătură distinctivă a unui individ superior, aspirant la un anumit rang social, în prezent importanţa acordată lor a scăzut. Până la un punct, acest lucru este firesc. Prea puţini sunt cei dispuşi să îşi mai « piardă vremea » cu nişte norme rigide şi deseori inutile, considerate adversari de temut ai naturaleţii si spontaneităţii. Dar este un comportament lipsit de maniere aşa de avantajos precum pare ? Răspunsul clar al autorului cărţii este « Nu !». « În afara faptului că manierele sunt considerate superficiale , o formalitate şi o constrângere asupra individualităţii şi a exprimării de sine, multe persoane au spus că s-ar simţi mai în largul lor dacă ar fi mai siguri pe felul lor de a se comporta….Felul nostru libertin de a fi ne-a lăsat într-un vid al nesiguranţei şi al strânjenelii, iar acest fapt nu face decât să se amplifice », afirmă dânsul.
Fidel crezului că ironia subtilă este mai de efect decât critica directă, autorul ne dăruieşte o carte în care sfaturile referitoare la comportamentul în societate, se combină în mod strălucit cu mici « înţepături » la adresa unor atitudini prea libertine.