Rămas-bun, dar pe curând

Când, în urmă cu un an şi jumătate, porneam ceea ce avea să devină "Lume de umbre..." nu bănuiam cât de drag avea să îmi devină acest proiect. Eram doar o tânără cu nişte idei vag conturate despre cărţi. O tânără care dorea să împărtăşească idei, să cunoască alţi cititori, să interacţioneze cu ei, să se dezvolte. Aşa am început să scriu recenzii. Întâi din joacă, apoi din dorinţa de a menţine viu un blog care îşi câştigase, în timp, un număr mic dar select de cititori fideli. Mult mai târziu mi-am dat seama că recenziile au devenit aproape la fel de importante ca şi cartea. Nu mai citeam haotic, ci concentrat, căutând idei, cautând acel "ceva" care transformă o carte într-un roman bun sau prost. Fără să îmi dau seama, scrisul a devenit o parte din mine, iar recenziile, o carte de vizită.

Cândva, am decis că blogul nu mai este doar un moft, ci un proiect în care sunt dispusă să investesc timp. Concomitent au apărut şi primile nemulţumiri. Îmi doream mai mult pentru "Lume de umbre...", iar acum câteva zile, Blogway a venit în întâmpinare acestei dorinţe, oferindu-mi propriul meu spaţiu, http://www.lumedeumbre.ro/  . Am ezitat mult, înainte să iau decizia de a mă "muta".  Riscam, în primul rând să îmi pierd cititorii, şi aşa reduşi la număr. Argumentul care a înclinat balanţa definitiv în favoarea lui Blogway a fost următorul: doresc să dezvolt "Lume de umbre..." . Am idei noi şi în mod excepţional dispun şi de timpul necesar pentru a le pune în practică. Cu asta, cred că am spus tot. Vă aştept pe http://www.lumedeumbre.ro/ . În prezent site-ul mai necesită mici finisări (blogroll-ul este şi el "în lucru" aşa că trageţi-mă de mânecă dacă am omis pe cineva) dar sper ca în câteva zile totul să se rezolve şi vechiul meu proiect să renască, într-o formă nouă. Să ne citim cu bine!

Izabela   

Nemesis – Agatha Christie

Cu „Nemesis” e o întreagă poveste. La scut timp după ce am terminat de citit „Misterul din Caraibe”, romanul care m-a făcut să mă îndrăgostesc definitiv de Miss Marple, o frază de pe Wikipedia m-a făcut să intru în alertă: „The millionaire Jason Rafiel appears again, posthumously, in the novel Nemesis where he sends Miss Marple on a case specifically because of her success in solving the events related in A Caribbean Mystery.” Cum era de aşteptat, din acel moment nu am mai avut pace, şi am început să caut „Nemesis” prin toate librăriile şi anticariatele cunoscute. Cu câteva ore înainte să-mi accept destinul „tragic” şi să decid să o citesc în format electronic, cartea mi-a căzut efectiv în braţe în Auchan.

În trenul care mă duce spre casă, m-am pierdut în lumea scriitoarei mele preferate. Romanul a fost chiar mai bun decât „Misterul din Caraibe”. Miss Marple este acel gen rar de personaj care nu se uzează odată cu anii, ci se maturizează.

În „Misterul din Caraibe” am asistat la o transformare. Miss Marple, băbuţa liniştită din St. Mary Mead devenea atunci, pentru prima dată, Nemesis, justiţiara.

Luni mai târziu, când domnul Rafiel, unul dintre principalii protagonişti ai aventurilor din romanul mai sus menţionat moare, traiul liniştit al lui Miss Marple este din nou bulversat. Primeşte o scrisoare în care bătrânul o roagă să accepte o misiune, fără a da niciun alt detaliu. Un stimulent financiar nu face decât să amplifice misterul întregii afaceri.

Trecută bine de vârsta aventurilor necugetate, Miss Marple acceptă totuşi şi curând indiciile încep să apară. Un aranjament făcut de domnul Rafiel o face pe bătrână părtaşă la un tur al grădinilor celebre. Pentru moment, nimic nu dă de gândit eroinei, care rămâne totuşi cu ochii în patru. Cu toată vigilenţa ei, este incapabilă să oprească un „accident”, al cărei victimă devine Miss Temple, respectabila directoare a unei şcoli de fete. Cam în aceeaşi perioadă, Miss Marple intră în contact cu surorile Glynne. Întâlnirea, mijlocită de domnul Rafiel, aduce puţină lumină asupra misiunii. Apoi Miss Temple moare, iar o nouă crimă este pe punctul de a fi comisă. Va reuşi Miss Marple să intervină la timp, sau se află „Nemesis” în faţa primului ei eşec?

Ultimul roman din seria Miss Marple se dovedeşte şi cel mai inspirat. Ironia face ca Agatha Christie să-şi fi „abandonat” eroina tocmai când aceasta atinsese un nou grad de perfecţiune. "Not a Christie classic but the old hand is astonishingly fresh and the mixture as relaxing as a hot bath." , afirma „The Guardian”. Da, „Nemesis” nu se incadrează în stilul care a consacrat-o pe autoare. Deducţiile la umbre verandei sunt înlocuite de acţiuni riguros plănuite, eroina primeşte ajutor şi este privită ca o persoană capabilă, nu ca o bătrână băgăcioasă. Rezultatul este unul minunat, iar genul romanului poliţist a pierdut mult din faptul că Agatha Christie nu a dezvoltat acest nou stil.

Palatul viselor- Ismail Kadare

Am luat „Palatul viselor” de la Schimb de Cărţi, mai mult din impuls decât din dorinţa sinceră de a mai gusta puţin din Kadare. Rezultatul a fost că micul roman a zăcut neatins pe raft cam o lună, până când, dintr-o pornire eroică de a-mi salva reputaţia de „cititor feroce”, am început s-o citesc cu o noapte înaintea termenului de predare. În loc de vise, am avut parte de „Palatul viselor”, dar nu am regretat. Dintr-o întâmplare, am dat peste un roman minunat, ciudat în felul său, dar deosebit de savuros.

Dacă „Generalul armatei moarte” ne propunea o incursiune în Albania, „Palatul viselor” ne conduce în Imperiul Otoman, într-o lume în care controlul şi o politică severă se îmbină cu superstiţiile, credinţa în simboluri şi premoniţii. Printre numeroase alte instituţii consacrate, un rol deosebit de important îl ocupă şi Palatul Viselor, locul unde sunt centralizate şi interpetate visele întregii populaţii a imperiului.

Conceptul de Palat al Viselor pleacă de la o idee simplă: divinitatea transmite relevaţia nu unui număr restrâns de „aleşi” şi oricărui om al imperiului, printr-un vis, menit să prezică viitorul. Dar cum să alegi o previziune, din sute de mii de vise fără importanţă? Aici intervine Palatul Viselor, un organ al statului menit să preia, să proceseze şi să interpreteze visele, pentru ca apoi să aleagă revelaţia.

În acest mecanism pătrunde la un moment dat şi Mark Alem, un descendent al familiei albaneze a Qypirilli-lor. Acceptat iniţial la „Selecţionare”, personajul avansează rapid la „Interpretare”, pentru ca spre finalul romanului să ocupe o poziţie fruntaşă. Niciodată nu devine clar pe ce criterii au loc aceste promovări. Mark Alem desfăşoară mai mult instinctiv o muncă ce îl absoarbe. Curând, lucrul devine chiar mai atrăgător decât realitatea. Când primeşte, după mult timp, prima sa zi liberă, personajul constată cu uimire că lumea şi-a pierdut din farmec. Faţă de universul colorat şi plin de semnificaţii al viselor, cafeneau cu veşnicii ei orbi, oraşul şi chiar familia par doar nişte etităţi şterse, nesemnificative. Asta până în clipa în care visul şi realitatea se contopesc. O relatare bizară, greu interpretabilă îi prevesteşte lui Mark Alem destinul propriei familii.

Cartea lui Kadare intrigă şi cucereşte. Prin modul său de a reda lucrurile, scriitorul transformă imposibilul în veridic. Un organ de neconceput în realitate devine perfect credibil în contextul descris de autor. Palatul Viselor nu este doar o instituţie dirijată de imperiu, el este instituţia care dirijează imperiul Marele Vis, ales săptămânal dictează sultanului deciziile, influenţând, în ultimă instanţă, politica statului. Dar dacă Marele Vis e fals? Şi ce se întâmplă cu cei care au nenorocul să viseze ceva considerat important? Într-o lume în care vânătorul poate deveni în orice clipă vânat, iar hazardul influenţează destine, oamenii sunt simplii pioni.

Numeroşi critici au văzut în „Palatul Viselor” o metaforă a regimului totalitarist. Pentru mine însă romanul este în primul rând o critică amară la adresa realităţii, în care absurdul naşte războaie iar oamenii mor într-un joc fără stăpâni.

Marele Gatsby-Francis Scott Fitzgerald

Închid „Marele Gatsby” cu sentimente amestecate. Nu a fost o carte rea, dar nici nu a reuşit să mă prindă. Am citit-o cu intermitenţe, de-a lungul a aproape cinci săptămâni. Un ritm lent de lectură, chiar şi pentru sesiune. Dar „Marele Gatsby” nu este cartea pe care să o citeşti în viteză. Ai nevoie de timp ca să te cufunzi în atmosfera acelor vremuri, ca să guşti din melancolia vag perceptibilă care se desprinde dintre file.

La prima vedere, cartea ne vorbeşte despre nefericirea celor bogaţi. La o analiză mai profundă, constatăm însă că întregul univers este viciat de nefericire. Oamenii sunt cuprinşi de superficialitate, se cufund în excese care nu îi mai satisfac: înşală fără a iubi, petrec fără a se distra. Faimoşii ani `20 se dovedesc, în viziunea lui Fitzgerald strălucitori , dar lipsiţi de luciu autentic.

Când Nick Carraway se mută într-o casă din Wast Egg, numele lui Jay Gatsby nu îi spune nimic. Totuşi Gatsby este o celebritate locală: bogat şi misterios, gazda celor mai frumoase petreceri, personajul este unul în măsură să stârnească vâlvă. Zeci de zvonuri circulă pe seama lui, lumea îl bârfeşte, dar totuşi îl frecventază. Toată lumea, în afară de Nick. Pentru moment, acesta se complace în compania lui Dasy şi Tom Buchanan, precum şi a lui Jordan Baker, a jucătoare profesionistă de golf. Dintre cei trei se remarcă în curând Dasy o tânără frivolă şi plăcută în acelaşi timp. Aceste calităţi, atât de apreciate de societatea vremii, nu îi asigură însă şi norocul în căsnicie: relaţia lui Tom cu Myrtle este de notorietate publică.

Pe măsură ce se adaptează la noul mediu, Nick face nişte descoperiri interesante, printre altele şi faptul că Gatsby îi este vecin. Cei doi se împrietenesc, iar într-un final Gatsby se destăinuie. Drama lui, comună în esenţă, este amplificată de statutul personajului; Gatsby are totul, mai puţin iubirea femeii la care ţine. Durerea l-a întărit, dar nu l-a făcut să renunţe. Când Nick îl cunoaşte pe Jay Gatsby, el are în faţă un om dispus să facă orice pentru a o recâştiga pe Dasy Buchanan. Dar ca de fiecare dată când sunt implicate caractere puternice, deznodământul nu poate fi decât unul tragic. „Marele Gatsby” este poveste visului american neîmplinit, o satiră amară la adresa umanităţii, a oamenilor care îşi consumă anii clădind castele de nisip:

„Şi pe cînd stăteam întins acolo gîndindu-mă la acea lume străveche, necunoscută, mi-am amintit de uimirea copilărească a lui Gatsby cînd identificase pentru întăia dată lumina verzuie de pe promontoriul vilei unde locuia Daisy. Străbătuse un drum lung pănă la această pajişte albăstrie şi, probabil, visul i se păruse atunci atăt de aproape, atăt de tangibil, încăt nu-i venise să creadă că nu l-ar fi putut atinge dacă şi-ar fi întins braţul. Nu înţelesese, desigur, că visul rămăsese cu mult în urmă, undeva departe, în întunecimea imensă de dincolo de oraş, unde cămpiile necunoscute ale acestei ţări nesfărşite se întindeau sub cerul nopţii.”

Poate că „Marele Gatsby” nu se ridică la înălţimea reputaţiei pe care o are. Şi totuşi, romanul are un „ceva” care îl face special. Nu seduce, nu acaparează, dar ilustrează o lume. O lume a iluziilor pierdute...

Parfumul- Patrick Süskind

O carte care nu a reuşit să mă prindă. Poate că am citit-o într-o perioadă nepotrivită (sesiunea nu are darul de a mă face tolerantă) cert este că cele 200 şi ceva de pagini s-au dovedit un chin. Cu greu am rezistat tentaţiei de a abandona micul roman.

Întreaga poveste îl are în centrul ei pe Jean-Baptiste Grenouille. Destinul său stă sub semnul tragicului încă de la naştere, când mama lui îl abandonează fără regrete sub un morman de resturi de peşte. Salvat, copilul îşi petrece primii ani la Madame Gaillard unde înfruntă manifestările tot mai clare de ostilitate ale celorlalţi orfani. Ceva în Jean-Baptiste face lumea să se teamă de el. Nu este numai faptul că personajul este cu desăfârşire lipsit de un miros propriu; întreaga sa făptură înspiră neîncredere, teroare.

Aparent indiferent la toate acestea, personajul descoperă lumea într-un mod inedit: înzestrat cu un nas extraordinar, el îşi face o vocaţie din a găsi cele mai diferite mirosuri. Întregul univers devine astfel o hartă a parfumurilor şi a duhorilor, pe care doar el, Jean-Baptiste, este capabil să o descifreze.

Când biserica încetează să mai plătească pentru copil, Madame Gaillard îl vinde unui tăbăcar. Experienţa marchează prea puţin personajul. Permanent în căutare de noi mirosuri, el acceptă regimul draconic cu indiferenţă. În schimb, profită de relativa libertate care i se oferă pentru a explora oraşul, care îi oferă prilejul unor experienţe olfactive noi. Cu ocazia unei astfel de plimbări, Jean-Baptiste comite o crimă, însă nu îşi percepe gestul ca atare. Pentru el, asasinarea unei tinere fete nu este altceva decât un mod de a pune stăpânire pe parfumul ei, de a se desfăta cu ceva nemaiîntâlnit până atunci.

Viaţa lui Jean-Baptiste suferă un punct de cotitură în clipa în care este acceptat ca şi ucenic la Baldini, un maestru al parfumurilor. Alături de acesta, personajul învaţă arta de a extrage obiectelor mirosul. Capabil să inventeze cele mai bune parfumuri, îşi îmbogăţeşte maestrul în câţiva ani. Dar munca, atât de plină de satisfacţii la început se dovedeşte un punct mort. Metodele utilizate de Baldini sunt poate bune pentru extragerea parfumul plantelor, dar nu pentru a conserva zecile de mirosuri pe care Jean-Baptiste le percepe clipă de clipă.

Personajul începe o lungă călătorie, al cărei ţel devine clar abia spre final: doreşte să îşi creeze propriul miros, care să îi ofere o identitate într-o lume care, pentru el, se reduce la senzaţii olfactive. Dar cât de departe poate să meargă un om pentru a-şi atinge ţelul ?

„Parfumul” este genul de carte care îţi schimbă modul în care percepi lumea: toate parfumurile, toate duhorile care ne înconjoară comunică ceva. Atunci, de ce nu mi-a plăcut cartea? Probabil pentru că, în general, nu mă simt atrasă de romanele „dure”, care, pentru a ilustra o idee, pun în joc toată violenţa pe care realitatea şi cuvintele o oferă. „Parfumul” este un roman bine scris, valoros poate. Pe mine însă nu m-a acaparat.

Fata sălbatică-Linda Newbery

O carte care promite multe şi oferă puţine. M-am grăbit să judec „Fata sălbatică” după descrierea de pe copertă şi am inclus-o prosteşte în categoria unor romane de valoare gen „La răscruce de vânturi” sau „Rebecca”. Din acest motiv, dezamăgirea a fost de două ori mai mare.

Cartea începe destul de bine, însă ideea centrală se „dizolvă” relativ repede într-un şir de amănunte nu inutile, însă prost conturate. Apoi, registul stilistic dăunează mult atmosferei. Naraţiunea se realizează din nouă perspective, evenimente legate între ele sunt relatate de persoane diferite. Rezultatul este că suspansul este mult redus. Ce nu ştie Samuel Godwin, află sau deduce Charlotte Agnew. Pe la mijloc, „misterul” devine evident, iar următoarele zeci de pagini, chinuitoare. Aştepţi finalul, dar el nu mai vine, în schimb eşti compleşti de o serie de detalii aproape plictisitoare. Personajele sunt slab conturate, iar „fata sălbatică” e mai puţin sălbatică decât te-ai aştepta.

Despre ce e vorba, până la urmă? După moartea tatălui său, Samuel Godwin, un tânăr student la Şcoala de Arte Plastice se vede nevoit să renunţe la ambiţiile sale, pentru a accepta o slujbă de profesor de desen la conacul Fourwinds.

Încă din prima seară devine clar că lucrurile nu sunt ceea ce par. Samuel este întâmpinat de o tânără foarte tulburată, care se dovedeşte a fi Marianne Farrow, una dintre viitoarele sale eleve. Ulterior sunt introduse şi restul personajelor: Juliana Farrow, sora Mariannei şi Charlotte Agnew, însoţitoarea fetelor. În ceea ce-l priveşte pe stăpânul conacului, domnul Farrow, acesta rămâne mult timp o prezenţă discretă, a cărui personalitate reiese mai degrabă din contururile armonioase ale casei pe care o proiectase.

Dar şi casa ascunde mistere. Vântul de Vest, statuia pe care Marianne o meţionase într-un moment de rătăcire, lipseşte. De ce arhitectul care le proiectase a dispărut subit, şi de ce prima profesoară a fetelor a fost demisă? Sunt întrebări la care Charlotte şi Samuel caută răspuns. Dar nici Charlotte nu este ceea ce pare...

Dacă „misterul” mai e cum e, finalul dezamăgeşte cumplit. Nu transmite nicio emoţie. Personajele şi-au revenit miraculos în urma tristelor evenimente, iar singurul nefericit rămâne Godwin; constată că şi-a ratat viaţa şi porneşte pe un nou drum la vârsta când alţii culeg deja roadele muncii lor.

În ceea ce priveşte „fata sălbatică”, ea este redusă la un personaj comun, o artistă a perioadei de avangardă care duce o viaţă plină, dar totuşi banală. Până la urmă, Marianne Farrow este un personaj supralicitat, iar faptul că în traducerea în limba română, ea (sau tabloul ei) dau titlul romanului nu poate decât să dăuneze cărţii. Sincer, cred că titlul original se potriveşte mult mai bine: „Set in stone” . O poveste despre efemeritatea oamenilor şi tăria pietrelor...

Leapşa lecturistică

Nu, n-am dispărut, nici n-am renunţat la blog. Atâta doar că în ultima vreme m-am dedicat unor activităţi mai puţin intelectuale (sesiune, proiecte etc.). Greul a trecut şi iată-mă cu forţe proaspete. Dar, înainte de a mă arunca în vâltoarea lecturilor, trebuie să achit de o obligaţie faţă de Bia, care mi-a trimis cam de mult o leapşă, evident, despre cărţi.

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Semne de carte. În caz de extremă urgenţă memorez numărul paginii, dar absolut niciodată nu îndoi paginile.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă "da" care a fost aceasta?

Dintre cărţile primite cadou în ultima vreme:

Grădinarul spaniol-A.J.Cronin

Al cincilea as-R.O.Braşoveanu

Fata sălbatică-L. Newbery

Grădinarul nopţii-G.Pelecanos

3. Citiţi în baie?

Foarte rar. Pe cât posibil, încerc să ţin cărţile departe de orice sursă de apă.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă "da" care ar fi fost aceasta?

Da, am avut mai multe tentative de acest gen, inclusiv un roman poliţist şi un roman de dragoste. Până la urmă am ajuns la concluzia că e mai bine să citesc ce au scris alţii decât să terorizez lumea cu „producţii” proprii.

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Referindu-mă strict la colecţiile distribuite de anumite ziare, le consider o iniţiativă lăudabilă de a stimula interesul oamenilor faţă de lectură. Păcat că mulţi văd în ele numai obiecte care dau bine în bibliotecă.

În ceea ce priveşte colecţiile editurilor, doar seria de romane „Agatha Christie” scoasă pe piaţă de Rao mi-a trezit interesul.

6. Care este cartea preferată?

„Pe aripile vântului”- Margaret Mitchell

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

În general nu îmi place să revin asupra cărţilor. O excepţie ar fi romanul menţionat la întrebarea 6, pe care l-am recitit de vreo 15 ori, şi de fiecare dată am rămas fascinată de el.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Hmmm... Probabil aş întâmpina un asemenea eveniment cu teamă. Citind, sunt tentată să atribui unui autor anumite calităţi, un anumit caracter sau mod de a acţiona şi probabil aş rămâne dezamăgită dacă imaginea formată nu ar fi în concordanţă cu realitatea.

În altă ordine de idei, nu cred că aş putea formula o frază coerentă în prezenţa unei persoane pe care o admir...

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da, este motivul pentru care mi-am făcut un blog :). În conversaţii am tendinţa de a fi puţin mai rezervată, pentru că nu doresc să par pedantă.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Sunt o persoană destul de spontată şi nu aleg cărţile după un anumit criteriu. Însă în momentele când doresc o lectură de un anumit tip mă ghidez după recenziile de pe anumite site-uri de profil, reputaţia autorului/autoarei, comentariile de pe copertă sau recomandările cunoscuţilor.

11. Care credeţi că este o lectură "obligatorie", o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Nu există lecturi „obligatorii”. Există doar cărţi care plac şi care nu plac, iar până la urmă totul depinde de gusturile cititorului.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Patul :)

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Nu ascult muzică. Partea cu liniştea e discutabilă. Când citeşti în tren, staţii de autobuz sau săli de curs nu poţi avea prea multe pretenţii.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Da, câteva. E o activitate obositoare dar de cele mai multe ori calitatea romanului compensează efortul.

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Citesc şi multe cărţi imprumutate. La pofta mea de lectură, probabil aş da faliment dacă aş începe să cumpăr toate cărţile la care visez.

16. O carte este pentru mine... Cum aţi descrie o carte?

O lume de umbre în care aş vrea să trăiesc o eternitate.

Misterul crimelor înlănţuite-Agatha Christie

O carte bună, masacrată de o traducere proastă. Cineva (nu ştiu cine) a avut o imaginaţie foarte bogată când s-a decis să traducă sugestivul titlu „Dead man’s folly” prin „Misterul crimelor înlănţuite”. Ce sugerează acest titlu? Nimic! Dacă n-ar fi intervenit reputaţia Agathei Christie, probabil nici n-aş fi citit cartea. Aşa, am început-o, dar încă o dată blestemul traducătorilor amatori m-a urmărit.

Sunt traduceri care pun în valoare o carte, şi altele care o distrug. Iar cei de la „Excelsior-Multi Press” se pare că şi-au facut o vocaţie din a transforma romane bune în cărţi, în cel mai bun caz, acceptabile. Nu e prima oară când citesc romane de Agatha Christie de la această editură, iar de fiecare dată senzaţia este aceeaşi: ceva nu e în regulă . Ce, nu aş putea spune cu exactitate. Sunt detalii care creează o anumită atmosferă, mici cuvinte care întreţin suspansul. Le-am simţit lipsa citind „Misterul crimelor înlănţuite”. Apoi, am încercat să-mi imaginez aceeaşi poveste, tradusă înapoi, în engleză şi efectul a fost peste aşteptări: am avut în faţa mea o carte excelentă, cu acţiune şi personaje bine conturate . Iar personajul meu preferat este, bineînţeles, Poirot.

Totul începe cu un telefon ciudat, pe care micuţul belgian îl primeşte de la prietena sa, scriitoarea de romane poliţiste Ariadne Oliver care îl pofteşte, fără prea multe menajamente, să o viziteze la o casă din Devon. Iar Ariadne nu este exact genul de femeie care să poată fi refuzată cu uşurinţă. Aşadar, ore mai târziu Poirot se trezeşte invitatul de onoare în casa lui George Stubbs unde tocmai se organizează un eveniment ceva mai deosebit: un joc de-a „găseşte criminalul”. Sosită tocmai pentru a regiza jocul, Ariadne nu poate scăpa de senzaţia că cineva o manipulează. Înainte ca Poirot să-i poată infirma temerile, are loc o crimă. Victima: o tânără cercetaşă care acceptase să joace rolul cadavrului în piesă. Ulterior, Hattie, soţia lui George Stubbs dispare.

Tentaţia de a-l acuza pe Etienne de Sousa, vărul lui Hattie, este mare, însă lipsesc dovezile. Cazul este închis, însă ceva nu-i dă pace lui Poirot. În cele din urmă, o convorbire telefonică cu Ariadne îi deschide ochii.

„Misterul crimelor înlănţuite” ar fi o carte bună, tradusă aşa cum trebuie. În cazul meu, tangenţa anterioară cu stitlul lui Agatha Christie m-a ajutat mult. Am văzut romanul aşa cum ar fi trebuit să fie şi nu în forma în care un traducător neglijent l-a adus. Oricum, cu Excelsior-Multi Press mi-am încheiat definitv socotelile. Pe viitor voi apela fie la romanele publicate de Rao, fie voi reveni la cititul în format electronic a cărţilor în original.

O mie de monede de aur- Ruthanne Lum McCunn

Am citit „O mie de monede de aur” la recomandarea Runiei. Mă aşteptam la o carte bună, însă romanul lui Ruthanne Lum McCunn este mai mult decât bun, este aproape desăvârşit.

Bazat pe povestea reală a lui Polly Bemis, o imigrantă americană de origine chineză, romanul este o adevărată lecţie despre supravieţuire, despre capacitatea omului de a se adapta, indiferent de condiţii.

Născută într-o familie de fermieri chinezi, Lalu Nathoy cunoaşte din copilărie insecuriatea şi lipsurile. Tatăl ei riscă totul pe o recoltă şi pierde, iar tânăra are de ales între a fi vândută sau a-şi asuma responsabilităţi încompatibile cu statutul ei de femeie. Alege a doua opţiune şi ani la rând munceşte pe câmp, în timp ce toate perspectivele ei la un mariaj se destramă. Apoi satul este atacat de hoţ şi, în mijlocul panicii, tatăl lui Lalu acceptă să îşi vândă fiica în schimbul a doi săculeţi cu seminţe de soia.

De la hoţi, Lalu ajunge la un bordel însă este vândută mai departe şi introdusă în secret în America. „Visul American” se destramă repede: în locul străzilor pietruite cu aur, Lalu găseşte o lume depravată, în care sclavii negri au fost înlocuiţi de sclavi chinezi. Scoasă la licitaţie, ea devine proprietatea lui Hong King, deţinătorul unui salon într-un sat de căutători de aur. Drumul pe care îl parcurge până la noul stăpân îl serveşte eroinei drept prilej pentru a se împrieteni cu Jim, un comerciant. Cei doi se îndrăgostesc, dar nici Jim n-o poate salva pe Lalu de la soarta care i-a fost hărăzită. Ajunge la salonul lui Hong King şi devine Polly, tânăra dansatoare obligată să-i amuze pe mineri.

Jim moare, însă lasă prietenei sale un sprijin de nădejde: pe Charlie Bemis şi el deţinător al unui salon. Polly şi Charlie devin iubiţi, însă curând regimul la Hong King devine de nesuportat. Tânăra decide să îşi omoare stăpînul, însă în aceeaşi seară acesta o pierde la un joc de cărţi cu Charlie.

Libertatea dobândită de Polly este doar aparentă. Scăpată de sub influenţa unui tiran, ea constată că are de luptat cu cu un duşman mult mai greu de infrânt: legea americană, prea puţin binevoitoare faţă de imigranţii chinezi. Căsătoria cu Charlie devine, în acest context, o cale uşoară de a scăpa dintr-o situaţie dificilă, însă trec ani înainte ca Polly să accepte legalizarea vechii ei iubiri.

Căsătoriţi, cei doi se retrag în munţi şi îşi construiesc o fermă. Trăiesc fericiţi, iar necazurile (riscul de a pierde ferma, un incendiu care devastează totul) nu fac decât să le întărească legătura. Când Charlie moare, Polly se trezeşte din nou singură şi vulnerabilă. Ajunsă la bătrâneţe, ea colindă America în încercarea de a da un nou sens vieţii ei, însă constată că nu poate fugi de amintiri. Se întoarce la vechea fermă, unde rămâne până la moarte. O ultimă lovitură este dată eroinei postum: nu este îngropată, conform dorinţei, alături de Charlie, ci într-un cimitir plin de pietre anonime.

Apoi, pe măsură ce povestea ei devine cunoscută, Polly Bemis devine faimoasă. Moartă, ea continuă să întruchipeze un simbol al luptei pentru supravieţuire, o luptă de două ori mai grea pentru că a fost dată de o femeie.

Cititorilor, Polly le spune, prin vocea scriitoarei Ruthanne Lum McCunn şi o altă poveste. În ea se vorbeşte despre sutele de femei naive care se lasă înşelate de vorbe mari şi sfârşesc ca prostituate în periferiile marilor oraşe. Despre chinezii care au devenit sclavi după abolirea sclaviei. Despre pioneri care au mers în căutare de aur şi au murit în munţi. Despre viaţă, sălbatică, dură şi totuşi frumoasă. Pentru mine, Polly Bemis va ilustra mereu triumful iubirii pentru viaţă în faţa unui univers ostil.

Doamna Bovary-Gustave Flaubert

„Quand Madame Bovary paraît en feuilleton dans " La Revue de Paris ", en 1856, le roman subit plusieurs coupures. Flaubert est traîné en justice : l’avocat Ernest Pinard voit dans le roman " une peinture admirable sous le rapport du talent, mais une peinture exécrable au point de vue de la morale." Suite à la plaidoirie de son avocat, Maître Senard, Flaubert est acquitté le 7 février 1857.” , relata site-ul http://auteurs.normands.free.fr/senard.htm . 154 de ani mai târziu, „Madame Bovary” şi-a pierdut de mult puterea. A rămas un roman interesant, însă pe măsură ce anii trec, devine tot mai greu de înţeles. Nu e uşor să te transpui în lumea în care trăia Emma Bovary, să accepţi o societate în care femeile sunt prizonierele a zeci de norme nescrise şi să adopţi, măcar pentru câteva ore un mod de gândire ... depăşit.

Emma nu este o femeie deosebită, cel puţin la începutul poveştii. Tânără, plină de vise, cu o zestre acceptabilă ea devine curând obiectul pasiunii lui Charles Bovary, un medic rămas văduv. Când acesta o cere în căsătorie, viaţa Emmei pare desăvârşită. Pare, deoarece mariajul este un cuţit cu două tăişuri. Unul câte unul, visele doamnei Bovary se destramă în faţa unei realităţi implacabile. Minunatul soţ se dovedeşte un mediocru cu prea puţine înclinaţii către poezie, iar căsnicia, monotonă. Pentru o femeie care s-a hrănit de timpuriu cu iluzia unei mari iubiri, dezamăgirea este cruntă. Toate încercările de acomodare la o viaţă banală eşuează, Emma se adânceşte tot mai mult în nefericire.

Invitată la un bal, ea simte mai acut ca niciodată tot ceea ce un destin ostil i-a refuzat: luxul, o societate aleasă, distracţiile, iubirile cosumate sub clar de lună.

Apoi soţul ei decide să se mute cu familia în Yonville, un mic sat în apropiere de Rouen. Aici Emma întâlneşte iubirea după a tânjit. Însă curând, sentimentele nemărturisite dintre ea şi Leon Dupuis, secretar în sat, nu o mai satisfac. Înainte ca idila să ia o formă concretă, Leon pleacă. La scurt timp după aceea, Rodolphe Boulanger o descoperă pe doamna Bovary şi decide să o facă amanta lui.Însă jocul merge prea departe. Ahtiată după dragoste, Emma este decisă să înfrunte orice pentru ceea ce ea consideră o relaţie ideală. Nu şi Rodolphe. Când bărbatul o părăseşte, tânăra se trezeşte din nou singură, soţie model pentru un barbat faţă de care a încetat să mai simtă ceva. Apoi soarta i-l scoate din nou în cale pe Leon, iar Emma se aruncă orbeşte în braţele pasiunii. Dar nici această relaţie nu e sortită să dureze.

Datoriile şi şirul nesfârşit de dezamăgiri o fac în cele din urmă pe eroină să se sinucidă. Luni mai târziu, soţul ei descoperă scrisorile care dovedesc adulterul, însă fidel şi iubitor, el îşi iartă soţia şi îşi petrece restul vieţii jelind-o.

Aşa cum am spus şi la început, „Madame Bovary” nu mai poate fi înţeleasă, nu de o minte puternic ancorată în principiile societăţii de azi. Romanul revoltă, stârneşte compasiunea, dar şi ironiile. Pentru mulţi, zbuciumul eroinei va părea nejustificat. De ce nu şi-a părăsit soţul, de ce nu şi-a căutat împlinirea în alt loc? Pentru că în timpul în care trăia ea, acest lucru nu era cu putinţă. Într-o lume dominată de bărbaţi, femeile erau doar umbre, obligate să ducă până la moarte o identitate care nu le aparţinea. Erau „mesdames” şi atât. Madame ... Madame Bovary.

Lecturi 2010

1.Doamna Bovary-G.Flaubert
2.O mie de monede de aur-R. L. McCunn
3.Misterul crimelor înlănţuite-A.Christie
4.Fata sălbatică-L.Newbery
5.Parfumul-P.Suskind
6.Marele Gatsby-F.S. Fitzgerald
7.Palatul viselor-I.Kadare
8.Nemesis-Agatha Christie

Pfitz-Andrew Crumey

Ultima lectură din anul 2009 ... Ca de obicei, am ales-o fără un criteriu anume, încrezătoare că la momentul potrivit, toate cărţile găsesc drumul spre mine. „Pfitz” a fost lectură relaxantă, poate şi pentru că nu am căutat cu tot dinadinsul să-i găsesc un sens .

Micul roman este o fuziune între realităţi. Un rege încearcă să rămână în amintirea posterităţii nu câştigând războaie sau construind palate, ci proiectând oraşe imaginare, lumi perfecte, care există pe hârtie, fără ca cineva să aibă măcar intenţia de a construi.

Dar, ca orice artist, şi regele întâmpină dificultăţi în a-şi realiza obiectivele. Cumva, niciun proiect, exceptând primul, nu îl satisface. De ce? Răspunsul vine abia la bătrâneţe: oraşele făcute pentru a stimula plăcerile nu sunt sortite să dureze. Pradă acestei revelaţii, regele decide să investească toate resursele ţării într-un ultim proiect: oraşul enciclopedic. Toţi locuitorii sunt angrenaţi în muncă; se consituie comitete şi secţii speciale, fiecare casă, fiecare obiect trebuie descris cu precizie. Dar ce ar fi un oraş fără oameni? Dorinţa de planificare împinge lucrurile la un nou nivel: oamenii încep să proiecteze ... destine. Fiecare locuitor al oraşului enciclopedic este descris cu acurateţe, destinul său este transat în cele mai mici detalii. Apoi dintre cetăţeni se disting scriitori ale căror opere trebuie scrise şi ele...

Printre oamenii care lucrează la oraşul enciclopedic se numără şi Shenk, un cartograf. O vizită întâmplătoare la departamentul de Biografie i-o scoate în cale pe Estrella, de care se îndrăgosteşte. Dar cum să atragă atenţia tinerei? Un nume pe o hartă îi sare în ajutor : Pfitz ... Nimeni nu ştie cum a apărut personajul, nicăieri nu există informaţii asupra lui, totusi Pfitz reprezintă unica posibilitate de a stabili o legătură cu Estrella. Doar ajutând-o pe tânără să descopere legătura dintre acel nume şi destinul contelui a cărui biografă este, Shenk poate spera să-i atragă atenţia.

Dar cum să vorbeşti despre un om care n-a existat niciodată, despre care nu există nicio referinţă? Shenk decide să îşi ia destinul în propriile mâini şi începe să inventeze povestea lui Pfitz. Dar lucrurile nu decurg conform planului: deşi atrasă de poveste, Estrella se arată în continuare reticentă, chiar temătoare, iar Shenk se pomeneşte atras într-o istorie care nu îi rezervă decât neplăceri. Graniţa dintre autori, cititori şi personaje dispare. Cât din esenţa fiecărui scriitor conţine o carte şi în ce măsură poate un autor dirija viaţa propriilor personaje? Cartea nu răspunde la aceste întrebări, însă are meritul de a le formula, de a ne face să ne privim dintr-o altă perspectivă. Până la urmă, poate chiar noi suntem personajele dintr-o frumoasă poveste, pe care o mână nevăzută o scrie.

Sfârşit de an ... Cu 100 de cărţi citite şi 107 postări pe blog, 2009 pare să fi fost un an bun, chiar foarte bun. Nu-mi rămâne decât să sper că, şi în 2010 ne vom citi cu acelaşi entuziasm şi că blogul meu va creşte, atât sub aspect calitativ, cât şi cantitativ.

Vă urez un An Nou fericit!

Aventurile lui Sherlock Holmes; Memoriile lui Sherlock Holmes – Arthur Conan Doyle

Sunt rare situaţiile în care îmi permit să vorbesc, într-o singură postare, despre două cărţi. În general orice roman, bun sau mai puţin bun are dreptul la propriul său spaţiu în lumea mea de umbre. În cazul cărţilor de mai sus însă, o separare nu ar duce decât la repetiţii. „Aventurile lui Sherlock Holmes” şi „Memoriile lui Sherlock Holmes” au aceeaşi esenţă, nu poţi vorbi despre una fără a surprinde, în acelaşi timp, trăsături definitorii ale celeilalte cărţi.

Aşa cum sugerează şi titlul, cele două cărţi sunt de fapt culegeri de mici povestiri care surprind faptele eroului care l-a consacrat pe Doyle. Relatate de mai puţin celebrul personaj Watson, povestirile au drept scop ilustrarea deosebitelor talente cu care Holmes este înzestrat. În acest context, pare puţin straniu că „Scandal în Boemia” , cu care debutează „Aventurile lui Sherlock Holmes” ilustrează o înfrângere a celebrului detectiv. Abia mai târziu devine clar că mica poveste este, de fapt, excepţia care confirmă regula. Altfel spus, în toate celelate 11 istorii care compun volumul, Holmes se dovedeşte un caracter excepţional, dotat cu o inteligenţă mult peste medie şi energia necesară prinderii şi a celui mai iscusit criminal.

„Memoriile lui Sherlock Holmes” continuă aventurile din primul volum, diferenţele în naraţiune fiind greu sesizabile. Totuşi, unui cititor atent nu poate să îi scape o anumită nuanţă: tonul devine mai cald, afecţiunea lui Watson faţă de vechiul său prieten este exprimată mai clar şi, ceea ce surprinde mai mult, ies la iveală mici detalii din viaţa detectivului, totul culminând cu introducerea unui nou personaj în scenă: Mycroft Holmes, fratele lui Sherlock. Să fie această schimbare uşoară a stilului o anticipare a morţii detectivului, sau doar o încercare a umaniza o creaţie care nu îşi mai satisfăcea creatorul? Nu putem şti. Cert e că la sfârşitul volumul Holmes moare, lăsând în urmă un Watson îndurerat, care îşi petrece anii următori încercând să apere memoria prietenului său de atacurile nefondate ale inamicilor.

Cu „Aventurile lui Sherlock Holmes” ca de altfel cu toate povestirile în care apare detectivul, mi se întâmplă un lucru ciudat: savurez naraţiunea, mă delectez încercând să descopăr adevărul din spatele faptelor, dar în acelaşi timp nu mă pot abţine să detest personajul principal.

Da, Holmes îmi este profund antipatic. Mi se pare arogant, plin de sine, inuman. Are o părere mult prea bună despre talentele sale , se crede justiţia supremă şi inoculează şi restul oamenilor această părere. Ia droguri, se izolează şi priveşte oamenii nu ca pe fiinţe capabile să ofere ceva, ci doar ca pe nişte cazuri care pot evolua într-un anumit mod.

Watson pe de altă parte mi se pare mult mai bine construit, chiar dacă în povestiri îndeplineşte rolul marginal de cronicar şi însoţitor al lui Holmes. Watson are meritul de a se adapta mult mai bine la lumea reală: după o vreme petrecută pe front şi câţiva ani palpitanţi trăiţi în strada Baker, doctorul se complace în traiul mic-burghez, se căsătoreşte, îşi deschide un cabinet. Nu îl abandonează pe Holmes, participă cu acelaşi entuziasm la aventurile prietenului său, însă în acelaşi timp refuză să rămână doar umbra unui mare om.

Revenind la cele două cărţi, ele sunt, fără îndoială, un „deliciu literar” care ar trebui savurat de către orice admirator al romanelor poliţiste.

Furie-Salman Rushdie

Nu îmi este uşor să vorbesc despre „Furie”. Nu am mai avut tangenţă cu Rushdie până acum, iar ideile lui îmi sunt complet străine. Am stat mult, gândindu-mă despre ce este de fapt cartea. Răspunsul m-a surprins prin banalitate: furia ... Un sentiment care pare să definească societatea. Oamenii îşi petrec existenţa pradă unei furii perpetue, găsesc motive de supărare în cel mai banal lucru sau chiar încetează să mai caute motive.

Malik Solanka nu este chiar genul de om pe care l-am vedea în ipostaza de furios; fost profesor de filosofie, a renunţat la momentul oportun la o carieră care nu-l mai satisfăcea. S-a dedicat creării de păpuşi, iar astfel a rezultat Isteaţa, care s-a transformat curând într-un fenomen media de proporţii. Dar succesul nu îl bucură pe Malik, iar „fenomenul Isteaţa” nu reprezintă împlinirea, ci ruina viselor sale. Isteaţa devine tot ceea ce Solanka urăşte, simbolul unei societăţi lipsite de profunzime, în care totul se raportează la bani şi publicitate. În paralel, relaţia profesorului cu familia se răceşte, iar în noaptea în care se surprinde stând deasupra patului soţiei cu un cuţit în mână, personajul decide că este timpul să fugă.

Pleacă în America, dar nu reuşeşte să se piardă în mulţime. Mult timp după ce vechile sale cunoştinţe îl abandonează, furiile continuă să-l hăituiască pe profesor. Mai mult, întreg spaţiul înconjurător pare invadat de demoni, toţi oamenii poartă în adâncul lor urmele unei furii care poate izbucni în orice moment: şoferii de taxi înjură necontenit, tinerii devin masochişti şi sadici în încercarea de cunoaşte noi plăceri şi un criminal ucide tinere fete. În această lume cuprinsă de haos, Malik o cunoaşte pe Mila Milo. Tânără, dar lucidă, victimă a unei maturizări forţate, Mila se dovedeşte capabilă să domolească temporar zbuciumul profesorului. Dar Mila poartă povara propriilor demoni, devenind curând o prezenţă mai degrabă incomodă. Relaţia dintre tânără şi profesor ia sfârşit la fel de brusc cum a început, însă urmările ei se resimt în evoluţia viitoare a personajului principal. Solanka este în sfârşit gata să renunţe la Isteaţa, să înceapă lucrul la un nou set de păpuşi.

Fără să îşi dea seama, profesorul repetă etape ale vieţii sale: crează păpuşi care se bucură de un succes răsunător, apoi se indrăgosteşte şi întrevede posibilitatea unui viitor în doi. Însă Neela, femeia iubită, are alte planuri: se implică într-un conflict militar din Lilliput-Blefuscu şi moare în încercarea de a împiedica o tragedie.

Din nou singur, Solanka decide că e vremea să revină la la fiul său, dar viaţa îi rezervă, şi în această privinţă o dezamăgire. În acest context, scena finală, cu profesorul Solanka sărind tot mai sus, tot mai bine, poate fi interpretată în moduri diferite: fie ca gest suprem al eliberării de furie, fie ca simbol al disperării, ca o ultimă încercare de a evada dintr-o lume care nu îl mai primeşte.

Rushdie nu se limitează doar la a descrie o societate dominată de furie, el anticipează o lume în care lipsa de modele transformă păpuşi în eroi. În Lilliput-Blefuscu (teritoriu imaginat de autor, cu trimitere evidentă la romanul lui Swift) revoluţionarii poartă costume de eroi-video, în timp ce în celălalt capăt al lumii o păpuşă devine vedetă internaţională, scrie cărţi, joacă în filme sau participă la spectacole pe Broadway.

La final, devine incert cine pe cine imită. Solanka se inspiră din viaţa Neelei pentru a crea un nou lanţ de păpuşi. Apoi, Neela însăşi devine un fel de păpuşă-erou asemeni analogului ei din lumea de plastic, şi moare pentru o cauză în care a încetat să creadă.

Golful francezului-Daphne du Maurier

M-am apucat cu destul de puţin entuziasm de „Golful francezului” , având încă proaspătă în memorie dezamăgirea provocată de „Casa de pe ţărm”. Un rezumat citit în grabă nu pleda nici el în favoarea romanului: povestea de dragoste devenită şablon, dintre un pirat şi o femeie din înalta societate.

Apoi am început să citesc romanul, şi toate prejudecăţile s-au evaporat. M-am pierdut în povestea Donei, am savurat-o fără să o percep o clipă ca fiind excesiv de romanţioasă. La un moment dat, am încetat s-o mai văd ca o poveste de iubire. Mai mult decât dragostea, dorinţa de libertate este sentimentul care defineşte personajele, şi prin intermediul lor, cartea.

Sătulă de superficilitatea vieţii din Londra, Dona St. Columb decide să se retragă împreună cu copiii ei la Navron. Plecând, Dona nu se ascunde doar de o lume care o dezgustă, ci şi de propriul soţ, un om care, fără a avea vreun defect prea pronunţat, este totuşi complet lipsit de aspiraţii şi subtilitate.

Însă Navron-ul pe care tânăra femeia îl găseşte se diferenţiază substanţial de reşedinţa vizitată cu ani în urmă: neîngrijit, populat de un singur servitor, Navron este iniţial expresia supremă a părăsirii.

Abia sosită, Dona face o descoperire ciudată: în noptiera propriului dormitor se află o un volum de versuri şi o cutie de tutun. Toate indică faptul că un barbat a trăit acolo, însă William, servitorul, neagă tot.

Contrar aşteptărilor, tânăra femeie se împacă de minune cu autoimpusa izolare. Timp de săptămâni, ea trăieşte o viaţă fermecătoare prin lipsa de restricţii şi nici chiar zvonurile despre o bandă de piraţi nu par să o tulbure. Asta până când, într-una din plimbările ei singuratice, Dona se trezeşte prizoniera piraţilor. În aceste circumstanţe ciudate, ea îl întâlneşte pe căpitanul francez Jean-Benoit Aubery, conducătorul bandei. Departe de a se încadra în tiparul obişnuit al piratului barbar şi însetat de violenţă, francezul se dovedeşte mai degrabă poetic, plin de calităţi. Fără a exprima acest lucru în cuvinte, el înţelege perfect situaţia Donei. Tânăra este eliberată, nu înainte de a fi trecută pe lista echipajului, cu funcţia de băiat de serviciu.

Pe măsură ce timpul trece, între Dona şi Aubery se naşte o poveste de dragoste. Cu ajutorul lui William, Lady St. Columb devine, în ascuns, membru al bandei de piraţi şi chiar participă la o expediţie a acestora. Idila riscă să ia sfârşit în clipa în care soţul Donei apare la Navron. La scurt timp după aceea, francezul este prins.

În aceste circumstanţe, Dona îşi asumă un risc enorm şi devine, pentru ultima dată, „băiatul de serviciu”. Printr-un şiretlic, ea îl eliberează pe francez. Cei doi petrec o ultimă noapte în aşteptarea vaporului, iar în zori, visul se destramă. Romantici, dar realişti în acelaşi timp, ei acceptă că iubirea lor nu e sortită să se materializeze. Înfruntă despărţitea trişti, dar încrezători în puterea vindecătoare a timpului:

„E o casă în Bretania, spuse francezul, unde a trăit odată un bărbat pe nume Jean-Benoit Aubery. Poate că se va întoarce din nou acolo şi va îmbrăca pereţii goi din podea până în tavan cu desene de păsări şi portrete ale băiatului de serviciu. Însă cu trecerea anilor, portretele acestea se vor estompa şi nu se vor mai desluşi”

„Golful francezului” mi-a lăsat o senzaţie de gol în suflet. Este o carte care are darul de a frânge iluzii. Nu toate marile iubiri sunt sortite să se împlinească, şi nu toate idealurile triumfă în faţa rutinei. Totuşi, Dona nu este un personaj înfrânt, ci se consideră, în felul ei, o câştigătoare, tocmai pentru că, o perioadă scurtă de timp, a reuşit să îşi reinventeze propriul statut, să fie fericită în afara normelor. În anii monotoni care vor urma, ea va avea mereu amintirile drept tovarăşi. Amintirile, şi certitudinea faptului că undeva, într-un timp în afara timpului, o tânără şi un pirat stau îmbrăţişaţi în faţa focului.

Lecturi 2009

1.Bătrânul şi marea-E.Hemingway
2.Iona-M.Sorescu
3.Notre dame de Paris-V.Hugo
4.Mănăstirea Northanger-J.Austen
5.Fii şi îndrăgostiţi-P.D.Lawrence
6.Dracula-B.Stocker
7.Între acte-V.Woolf
8.Melania şi misterul din parc-R.O-Braşoveanu
9.Coşmar-R.O-Braşoveanu
10.Femeia sfâşiată-S.de Beauvoir
11.Toţi oamenii sunt muritori-S.de Beauvoir
12.Revolverul lui Maigret-G.Simenon
13.După funeralii-A.Christie
14.Muncile lui Hercule ... moderne-A.Christie
15.Iubita locotenentului fancez-J.Fowles
16.Noaptea umbrelor-A.Christie
17.Doamna Dalloway-V.Woolf
18.Misterele din Udolpho-A.Radcliffe
19.Nuntă în cer-M.Eliade
20.Arta conversaţiei-I.Vulpescu
21.Pânza de păianjen-C.Serghi
22.Detectivii dragostei-A.Christie
23.A confederate girl's diary-S.Morgan
24.Toamna patriarhului-G.G.Marquez
25.Somnul de veci-R.Chandler
26.Doamna din lac-R.Chandler
27.Lista lui Schindler-T.Keneally
28.Fata cu portocale-J.Gaarder
29.Dublu limbaj-W.Golding
30.Viaţa lui Phi-Y.Martel
31.Moartea lui Ahasverus-P.Lagerkvist
32.Strigătul pietrelor-H.Okuizumi
33.Zilele regăsirii mele-E.Ferrante
34.Anii-V.Woolf
35.Eu, robotul-I.Asimov
36.Sonata Kreutzer-L.N.Tolstoi
37.Groaznica moarte a lui Old Cursing-Dry-K.May
38.O fiică necunoscută a lui Napoleon-M.Bibescu
39.O vară la ţară-J.L.Carr
40.Un tur de forţă a lui Sherlock Holmes-A.C.Doyle
41.Plopii din Berlin-A.Birkefeldt Ragde
42.Vălul pictat-W.S. Maugham
43.Şoimul rătăcitor-o poveste de dragoste-G.Wescott
44.Frankenstein-M.Shelley
45.Muntele vrăjit-T.Mann
46.Diavolul şi domnişoara Prym-P.Coelho
47.Naşul-M.Puzo
48.Doamna mică în casa mare-J.London
49.Tropicul cancerului-H.Miller
50.Sfântul închisorilor
51.Moll Flanders-D.Defoe
52.Jocul cu mărgelele de sticlă-H.Hesse
53.Joaca preferată-L.Cohen
54.Poveste imorală-R.O.Braşoveanu
55.Casa de pe ţărm-D. du Maurier
56.Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii ei fără suflet-G.G.Marquez
57.Fetiţa şi ţigara-B.Duteurtre
58.Omida-J.Fowles
59.Tess d'Urberville-T.Hardy
60.Casa de pe colină-C. Pavese
61.Cianură pentru un surâs-R.O.Braşoveanu
62.Bună seara, Melania!-R.O.Braşoveanu
63.Doctor Faustus-T.Mann
64.Cum am scris Doctor Faustus-T.Mann
65.Necunoscuta din congelator-R.O.Braşoveanu
66.O bombă pentru Revelion-R.O.Braşoveanu
67.O toaletă a la Elisabeth Taylor-R.O.Braşoveanu
68. 320 de pisici negre-R.O.Braşoveanu
69.Romanul adolescentului miop-M.Eliade
70.Nopţi albe pentru Minerva-R.O.Braşoveanu
71.Răzbunarea sluţilor-R.O.Braşoveanu
72.Orlando-V.Woolf
73.Regina de gheaţă-A.Hoffman
74.Jurnal, 1935-1944-M.Sebastian
75.Never let me go-K.Ishiguro
76.Manechinele-B.Schulz
77.Anonima de miercuri-Rodica Ojog-Braşoveanu
78.La agăţat-N.Gordimer
79.Moartea semnează indescifrabil-R.O.Braşoveanu
80.Inima întunericului-J.Conrad
81.Trei într-o barcă-J.K.Jerome
82.Interpret de maladii-J.Lahiri
83.Insecta-C.Castillon
84.Zece negri mititei-A.Christie
85.Amsterdam-I. McEwan
86.Ferma animalelor-G.Orwell
87.Cadavrul din bibliotecă-A.Christie
88.Mângâieri străine-I.McEwan
89.Vampirul din Ropraz-J.Chessex
90.Crima lordului Arthur Savile-O.Wilde
91.Cercul poeţilor dispăruţi-N.H.Kleinbaum
92.Misterul din Caraibe-A.Christie
93.Orele-M.Cunnigham
94.Cum să uiţi o femeie-D.Lungu
95.Generalul armatei moarte-I.Kadare
96.Golful francezului - D.du Maurier
97.Aventurile lui Sherlock Holmes-A.C.Doyle
98.Memoriile lui Sherlock Holmes-A.C.Doyle
99.Furie-S.Rushdie
100.Pfitz-A.Crumey

O amintire de Crăciun – Truman Capote

Nu e cea mai cunoscută poveste de Crăciun, dar pentru mine, e cea mai frumoasă. Simplă, lipsită de exaltare sau sentimentalism excesiv, se potriveşte perfect cu idee mea despre Crăciun : o amintire strălucitoare, răsărind din grămada de mizerii cotidiene.

E povestea lui Buddy, un copil de numai şapte ani şi a verişoarei lui ajunsă la bătrâneţe. În ciuda diferenţei de vârstă, pe cei doi îi leagă o prietenie trainică. Sunt copilăroşi, visători şi inseparabili. Înfruntă împreună persecuţiile rudelor conservatoare şi se bucură în stil propriu de sărbătorile de Crăciun.

În fiecare an, Buddy şi verişoara lui îndeplinesc un obicei devenit ritual: coc nu mai puţin de 30 de prăjituri de fructe pentru ... străini, pentru oameni pe care i-au surprins într-un moment izolat al vieţii şi i-au îndrăgit. Îşi cheltuie toţi banii strânşi de-a lungului anului pentru acest obiectiv, şi se simt fericiţi făcând-o.

Apoi urmează minunata aventură a tăierii bradului şi a împodobirii acestuia. În mijlocul sărăciei, a lipsurilor şi a tristeţii, cei doi creează, din creioane colorate şi ambalaje de bomboane, o lume de poveste. O lume în care ei singuri se regăsesc .

Dar în mijlocul unei familii lipsite de înţelegere, magia nu e făcută să dureze. Triunghiul format de Buddy, verişoara lui şi căţeluşa Queenie se frânge prea curând. „Cei care ştiu mai bine” decid că locul lui Buddy e la o şcoală militară.

Părăsind casa unde a copilărit, Buddy lasă în urmă un capitol al existenţei sale. Queenie moare, iar prăjiturile de Crăciun îşi pierd savoarea. Apoi un răvaş, anunţând moartea verişoarei. Şi în urmă rămâne doar ... o amintire de Crăciun.

Poate a fost lipsit de inspiraţie să aleg o asemenea poveste într-un moment în care lumea se bucură şi încearcă să uite de tristeţe. Pe de altă parte însă,cred că orice om se regăseşte în istoria lui Truman Capote. Fiecare dintre noi poartă, adânc în inima lui, amintirea unui Crăciun ideal. O vreme când cu toţii eram tineri şi naivi, o vreme în care, în jurul mesei de Crăciun, nu vegheau atâtea scaune fără stăpân ...

Vă urez tuturor sărbători fericite !

Generalul armatei moarte- Ismail Kadare

Nu tu cauţi cartea, ci ea te găseşte pe tine. O axiomă care îmi este reconfirmată de acest roman. L-am avut în mână de vreo două ori, l-am returnat la bibliotecă fără să-l citesc. L-am împrumutat din nou. Am cochetat cu gândul să-l las în Timişoara, apoi, într-un impuls de moment, l-am strecutrat în geanta de voiaj. Am început să-l citesc în tren, şi deodată paginile au început să zboare. Un roman pe care îl credeam dificil şi plictisitor s-a dovedit o experienţă literară cu totul aparte.

Douăzeci de ani după al doilea Război Mondial, un general italian păşeşte pe teritoriul Albaniei. Îl însoţesc un preot şi un specialist. Nu vin cu intenţii războinice, dar acţiunea pe care urmeză să o întreprindă nu este lipsită de pericole, nici de dramatism: cei trei au fost însărcinaţi să dezgroape şi să identifice cadavrele a sute de soldaţi italieni căzuţi în război.

Generalul este încrezător, conştient de importanţa misiunii lui. Au informaţii precise, au fonduri suficiente. Nimic nu poate să meargă prost. Dar colindând o Albanie cufundată în primitivism, personajul constată că nu scoate la lumină doar cadavre, ci şi răni. Fapte petrecute cu două decenii în urmă încă mai găsesc răsunet în sufletul locuitorilor, umilinţele din trecut s-au transformat în cicatrici greu de ascuns. Impasibil la prezent, generalul se cufundă în amintiri ce nu-i aparţin; memoriile soldaţilor glăsuiesc din vechi jurnale de front, disperarea lor, dorinţele lor, utimele lor cuvinte se transmit unui om care experimentează sentimentul neputinţei şi dorinţa de a reinventa trecutul. Se vede în fruntea unei imense armate de schelete, câştigând bătălii, rescriind istoria. Se visează erou. Îl recheamă prezentul: un om îşi aduce viaţa tribut macabrei sale misiuni.

Drumul continuă, tot mai departe în Albania. Cruculiţele din dreptul numelor se înmulţesc, zeci de soldaţi morţi îşi încep lunga călătorie spre casă. Lipseşte Generalul Z, comandant renumit pentru brutalitate, omagiat în patrie, detestat în ţara în care s-a pierdut. 1,82 , doi dinţi de aur.

Treptat, locul visării este luat de o stare de exaltare, care devine periculoasă în clipa în care generalul soseşte pe nepusă masă la o nuntă a localnicilor. Ospitalitatea acestora este pusă la grea încercare şi nu toţi sunt dispuşi să tacă. Nu cei care au suferit în timpul războiului, nu cei care şi-au pierdut fiinţele iubite. În toiul nunţii, un sac aterizează la picioarele generalului. Un sac plin de oase, alături de un craniu în a cărui dantură încă mai strălucesc dinţii de aur. O mostră calcificată a urii şi a suferinţei ajunsă dincolo de limita suportabilului.

Într-un moment de necugetare, generalul aruncă sacul, dar gestul nu-l linişteşte, din contră. O nouă dramă interioară se conturează, imaginea sacului ajunge să-i bântuie prezentul.

Misiunea se încheie în modul clasic, cu multe discursuri şi strângeri de mână. Apoi, avionul ducându-l pe general părăseşte Albania, iar un vapor plin de oase îşi începe lungul drum către Italia.

„Generalul armatei moarte” m-a impresionat plăcut. În primul rând, prin modul în care este perceput timpul: faptele de arme vin şi se duc, iubiri se nasc în cele mai ostile condiţii, dar în final totul este acoperit de pământ. Oamenii sunt sortiţi efermerului, întregul lor destin se rezumă, în cel mai bun caz, la un jurnal pierdut într-un altfel de prezent.

Apoi, cartea mi-a trezit interesul pentru Albania, ţară pe care o cunoşteam cel mult din bancuri. Kadare descrie o lume care se luptă să supravieţuieacă, şi care îşi găseşte în ură resortul necesar pentru a merge mai departe. Locuitorii sunt irascibili şi umblă înarmaţi îndiferent de oră, dar se caracterizează în acelaşi timp prin ospitalitate şi respect pentru tradiţii.

„Generalul armatei moarte” este genul de roman care nu se uită. Ceva din esenţa lui îţi rămâne în minte, te bântuie, te fascinează sau te înspăimântă. În amintirile mele, „Generalul armatei moarte” va rămâne veşnic legat de un citat :

„Dacă o să mor, îmi spunea mereu, îngroapă-mă adânc, să nu mă găsească câinii. [...] Iar acum, că el era mort, scormonind în pământ, vorbeam şi eu de unul singur: n-ai grijă, te îngrop adânc, foarte adânc”.

Cum să uiţi o femeie-Dan Lungu

Pe Dan Lungul îl îndrăgisem încă de la romanul „Sînt o babă comunistă”. Ironic, lucid, scriitorul reuşeşte să redea veridic românia postcomunistă. „Cum să uiţi o femeie” abordează însă o altă temă : amorul, of eternul amor.

Adi duce o viaţă cu nimic ieşită din comun: lucrează la un ziar unde se bălăceşte confortabil în mizeriile specifice presei din România, are o iubită şi îi cam bate vântul prin buzunare. O existenţă, dacă nu fericită, cel puţin acceptabilă. Asta până când Marga, iubita lui, dispare fără urmă. Un bilet ambiguu şi un mare gol. Din acest punct romanul se centrează pe perioada de „convalescenţă” oferind o imagine detaliată a etapelor pe care un om le parcurge până a găsi uitarea. Am spus un om. Totuşi, până spre sfârşitul cărţii este vorba, cel puţin aparent, despre două destine. Asemănătoare, însă lipsite de acel element-cheie care să ducă la o identificare a lor. Senzaţia de confuzie este sporită şi de registrul stilistic, o poveste fiind relatată la persoana întâi, iar cealaltă, la persoana a treia. Dezlegarea misterului vine abia spre final: „Nici nu bănuiam că de a doua zi aveam să fiu mai puţin singur. Mai mult de atât, că în curând voi putea vorbi despre „eu”ca despre „el”, că aveam să încep s-o uit cu adevărat pe Marga”.

Revenind la mecanismele uitării, personajul experimentează două modalităţi : uitarea prin aducere aminte şi... uitare prin religie. Cu ocazia unui reportaj, Adi cunoaşte membri unei biserici noprotestante. Printre ei îl identifică pe un fost coleg şi, aflat într-o situaţie disperată, decide să-i ceară acestuia ajutorul în găsirea unei locuinţe temporare. Astfel, Adi se trezeşte peste noapte musafir la un fost profesor de matematică, momentan mebru activ al congregaţiei. Ia contact cu viaţa religioasă şi este la un pas de a-şi schimba părerea despre „pocăiţi”. Deşi până la final nu devine clar dacă Adi se lasa convertit, anumite gesturi dau de gândit: donează bani pentru un copil bolnav şi începe să vadă mâna divinităţii peste tot.

Deşi nu egalează „Sînt o babă comunistă”, „Cum să uiţi o femeie” are un „ceva” care o transformă într-o carte bunicică. Şi până la urmă, este un mod plăcut de a lua contact cu unul dintre cei mai talentaţi autori români în viaţă.

Orele-Michael Cunningham

O întâmplare nefericită face ca, cu câteva luni înainte să fi dat peste romanul lui Cunningham, să fi văzut filmul cu acelaşi nume. Din acest motiv cartea nu a mai constituit, propriu-zis, o surpriză. Mi-ar fi plăcut mult să o analizez prin prisma cititorului neavizat. În aceste condiţii însă, nu pot decât să bănuiesc că mulţi vor fi probabil puţin derutaţi de structura romanului.

Până aproape de final, acţiunea se desfăşoară pe trei planuri paralele, care nu par să aibă nicio legătură unul cu celălat. Cartea începe abrupt, cu ultimele momente din viaţa scriitoarei Virginia Woolf, pentru ca apoi să se realizeze o trecere bruscă spre destinul liniştit al Clarissei Vaughn supranumită „Doamna Dalloway”. Clarissa este în multe privinţe exemplul tipic de hippie ajuns la bătrâneţe: nonconformistă până la un punct, ea priveşte cu un vag regret către trecut. Dar nu reneagă prezentul. Se bucură de relaţia cu iubita ei Sally, îşi acceptă fiica, pe Julia, fără să o poată înţelege şi îşi îngrijeşte un vechi prieten, Richard Brown, bolnav de SIDA.

Ca un interesant artificiu de compoziţie, capitolul care ne introduce în viaţa Clarissei Vaughn debutează similar cu romanul „Doamna Dalloway”, al Virginiei Woolf. Aş merge mai departe afirmând că Clarissa este o Doamnă Dalloway a anilor `90. Un element diferă însă: sentimentul dominant. Acţiunea se desfăşoară într-un deceniu în care nimic nu mai este privit drept spectaculos. Rutina pare să mănânce totul. Până şi relaţiile între persoane de acelaşi sex capătă o tentă de şters, de căsnicie mâncată de molii. Dramele umane se desfăşoară în întuneric. Morţile nu mai dor cum dureau odată. Richard Brown se sinucide. Clarissa îl vede plutind pe fereastră şi timp de câteva lungi secunde nu conştientizează faptul în sine. Apoi capul lui Richard se sfarmă pe pavaj, iar vraja dispare.

Al doilea plan urmăreşte chiar destinul scriitoarei Virginia Woolf. Sfătuită să părăsească Londra din cauza bolii, ea trăieşte într-un spaţiu pe care îl percepe claustrant. Lumea întreagă pare să evolueze în afara ei, sarcini simple, precum strunirea unei servitoare, îi par insurmontabile. Singura scăpare este scrisul. Dar şi scrisul se desfăşoară anevoios. Paginile pentru „Doamna Dalloway” cresc cu greu, durerile de cap ameninţă constant să inhibe un val de inspiraţie. Şi totuşi, pentru Virginia Woolf un lucru e clar: cineva trebuie să se sinucidă. Nu va fi doamna Dalloway, cea plină de viaţă ci un om ... inadaptat. Septimus Warren Smith . Un personaj care capătă deodată cu totul alte valenţe. Până recent, mi se părea un „accesoriu” al unei cărţi bune. În cele din urmă însă, Septimus este proiecţia viitorului scriitoarei. Doi oameni pe care lumea nu i-a acceptat. Doi oameni a căror viaţă a devenit subiect de roman.

Ultimul destin este cel al Laurei Brown. Se crede specială, într-o vreme în care femeilor încă le mai stătea bine în ipostaza de „neveste disperate,” soţii model cu odrasle bine educate în costum de marinar. Dar Laura nu e aşa. Citeşte, se pierde într-o altă lume. Căsnicia, visul împlinit al oricărei femei, nu o satisface, ci o înspăimântă. Intregul ei „eu” se revoltă. Dragostea bărbatului şi adoraţia mută a copilului nu o animă, ci îi insuflă un sentiment de claustrare. Dar va avea Laura curajul să fugă?

Răspunsul vine abia în capitolul final. „Actorii” se întâlnesc. Laura Brown, mama lui Richard şi Clarissa Vaughn, prietena şi iubita lui Richard. Lumini şi umbre, lacrimi şi cuvinte de consolare. Şi peste toate, orele, mereu orele ...

„Orele”. O carte care, mai presus de toate, a trezit amintiri. Zeci de scene rupte din „Doamna Dalloway” care, printr-o amară ironie, îşi modifică cu totul semnificaţia în umbra timpului. Cunningham nu încearcă să imite. El recompune, iar rezultatul este formidabil.